Parintele Rafail Noica – Conferinta (video, audio și text): “Din ce moarte ne-a izbavit Hristos?”, Dec. 2005

Vodpod videos no longer available. Vodpod videos no longer available.

Trei fisiere audio:

Parintele Rafail Noica – Din ce moarte ne-a izbavit Hristos? Dec, 2005, partea 1/3

Parintele Rafail Noica – Din ce moarte ne-a izbavit Hristos? Dec, 2005, partea 2/3

Parintele Rafail Noica – Din ce moarte ne-a izbavit Hristos? Dec, 2005, partea 3/3

Pentru salvarea fisierului: click dreapta… save target as… Conferinta: “Din ce moarte ne-a izbavit HRISTOS?”

15 decembrie 2005, Alba Iulia

Bine v-am gasit, iubiti frati si surori,

Inainte sa incep cu subiectul, as vrea sa profit de ocazie pentru a spune ca de cand sunt in Romania am primit sute de scrisori, dintre care multe sunt un strigat mare de deznadejde si la nici una n-am raspuns. Si as cere iertare de la toti cei la care n-am raspuns, dar as cere si sa ma intelegeti si sa fiti ingaduitori. Nu pot sa fac lucrul asta, nu pot sa raspund, nu fiindca durerile fratilor si surorilor mele de pretutindenea cad pe urechi moarte, dar pentru ca nu pot, cred ca nu e nici chemarea mea de la Dumnezeu.

Inca un lucru as fi vrut sa va impartasesc. De catava vreme a aparut o rugaciune cu numele meu. Rugaciunea nu este a mea, am adus-o cu mine din Franta si am impartasit-o cu unul sau doi, suflete in care aveam incredere. Rugaciunea are niste lucruri vrednice, tocmai pe linia bubei noastre postmoderne – deznadejdea. Si pentru aia am adus-o din Franta, cu gandul, eventual, sa o traduc, nu eu am tradus-o, dar este un motiv pentru care am zabavnicit sa o dau in public, si pentru care ma hotarasem sa n-o dau asa cum este: pot spune despre ea ca desi are foarte multe lucruri vrednice, nu are nimica concret, dar respira ce zice Sfantul Ignatie Briancianinov despre cartea “Urmarea lui Hristos”, respira un “subtire aer de ratacire”. Unde exact e ratacirea, n-am dibuit, si de aia am zabavnicit sa o imprastii. M-a mahnit foarte mult ca a fost data de altcineva, si data in numele meu, fara ma intrebe.Va rog foarte mult, nu faceti lucrul asta, fiindca nu e bine, nici pentru voi, nici pentru mine. Hai sa avem mai multa incredere unii in altii, dar avand incredere, sa fim si vrednici de increderea aproapelui. Cine o fi facut-o, daca ma aude, n-are nevoie sa-mi ceara iertare, ca iertarea e deja data, dar sa nu mai facem lucruri dintr-astea.

Repet, rugaciunea are multe lucruri vrednice, si m-as bucura sa stiu ca ii ajuta pe unii care ajung in ultimul grad al deznadejdii, insa nu stiu pe unde si in ce fel sa fim cu luare aminte. Repet cuvantul Sfantului Iganie, “respira un subtire aer de ratacire”, si ma rog Domnului ca nu acea ratacire sa afecteze pe nimeni.

Subiectul de astazi este o intrebare care am socotit-o minunata in ultima cuvantare pe care am tinut-o aicea. Intrebarea era:”Din ce moarte ne-a izbavit Hristos”? Si-am simtit ca n-am raspuns cum se cuvenea: cum se zice, mai popular asa, “n-am fost pe faza”. In doua cuvinte pe care as vrea sa le dezvolt astazi, putem spune asa – din moartea necunoasterii de Dumnezeu, care ne-a survenit tocmai din gustarea pomului cunoasterii. Cuvantul nu mie mi-a fost dat, altcineva mi l-a dat, dar asa cum m-a izbit intrebarea, ca fiind minunata, in sensul ca intrebari de astea as vrea sa purtam toti in inimile noastre pana cand vom ajunge sa cunoastem Invierea, tot asa imi vine sa zic ca m-a traznit si raspunsul. Ala era cel care as fi vrut sa-l fi dat, chit ca mai dezvoltam dupa aia, si ma bucur pentru persoana careia i-a venit de la Dumnezeu. “Moartea necunoasterii de Dumnezeu survenita venita tocmai din gustarea pomului cunoasterii”. Ma iertati! De acum incolo as vrea sa zic “lemnul cunoasterii”. Asta era traducerea mai veche. In vechime traducatorii nu-si permiteau sa parafrazeze atata cat in modernitate. Si mai drept faceau, in general. De ce lemnul cunoasterii? Nimeni nu vorbeste de pomul crucii, dar in greaca, in slavona, exista ecoul asta pe care il are lemnul crucii si lemnul vietii, si lemnul cunoasterii, si toate lemnele raiului. Limba noastra, care a cunoscut duhul dreptei slaviri, si-a insusit anumite formule si anumite expresii si un anumit vocabular, insusit insa nu deplin, si, cu navala modernitatii, le pierdem. E foarte important sa nu pierdem cuvantul si sensul cuvantului. E important ca Scriptura si tot ce este liturgic sa fie o traducere, si nu o tradare. Se tot citeaza, cel putin in Occident, expresia italiana “Traduttore, tradittore”, “Traducatorule, tradatorule”. Sa nu tradam, ci sa traducem, fiindca mai ales in cele bisericesti, cuvantul are o importanta deosebita. Cuvantul nu este doar un purtator de informatie, cuvantul are energie si energia asta este mantuitoare si daca nu, risca sa fie ucigasa. Cuvantul este unul din numele Lui Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu. Dar, sa nu o luam pe linia asta… sa vorbim despre moartea din care ne-a izbavit cuvantul lui Dumnezeu. “O, de-am trai noi toti ca moarte necunoasterea lui Dumnezeu!”. De-am trai noi asta ca o moarte, ne-ar fi mai putin confortabil sa traim in toate conforturile pe care ni le ofera viata, dar ar fi un zbucium foarte important, dar s-a pierdut cu caderea; cu dinamica necontenita a caderii lui Adam, s-a pierdut pana si simtamantul asta.

Compar ce am trait eu in viata mea cu ce traia Parintele Sofronie intre 20 si 30 de ani si mai tarziu. Spunea ca, socotea ca blestemul cel mai mare este a nu cunoaste pe Dumnezeu. Eu, si banuiesc ca multi din contemporanii nostri, traim bine mersi, fara Dumnezeu, poate ne e un pic dor de El, poate avem niste greutati si atuncea ne amintim ca mai este si Dumnezeu, si poate ca sa ne ajute El cand altii nu pot, insa nu ne dam seama – a murit ceva in sufletul nostru si nu ne dam seama, tocmai fiindca suntem morti, ce moarte inseamna faptul de a nu cunoaste pe Dumnezeu. Iata ca, pe de o parte, Adam putea vorbi cu Dumnezeu. Venea in gradina raiului Dumnezeu, vorbea cu Adam, ii spunea niste lucruri, si, dupa cate se intelege, pleca sau nu stiu ce se intampla, dar ramanea Adam singur, ca sa zicem asa, de capul lui. Dar desi vorbea fata catre fata cu Dumnezeu, vadit Adam nu a ajuns sa cunoasca pe Dumnezeu destul de deplin. Daca ar fi cunoscut Adam pe Dumnezeu destul de deplin, ar fi fost cu neputinta mincinosului sarpe sa insele pe Adam, respectiv pe Eva, dar putem, cand zicem Adam, s-o implicam pe Eva, si cand zicem Eva, sa-l avem pe Adam in gand, ca traiau ca unul, asa cum doreste Dumnezeu sa traim noi toti si asa cum trebuie sa ajungem sa traim noi toti. Sensul nevointei, telul nevointei, este acea dragoste care face dintr-o multime din miliarde de oameni, cati de la Adam si nu numai pana azi, cei care se nasc acum, si pana la cel mai de pe urma care va sa se zamisleasca din femeie in istoria asta – ca toti astia sa fim unu, asa cum Dumnezeu, nu Dumnezeii, dar Dumnezeu este trei Persoane, si zicem Dumnezeu, si ne-am invatat din vechime, cel putin de la Moisi incoace, ca Dumnezeu cel adevarat un Dumnezeu este si nu traim in duh de politeism. Greu a fost lui Hristos ca, fara sa darame in om chipul asta, al Dumnezeului unu, sa ne impartaseasca totusi ca Dumnezeu este Trei, si nu fac agramatism.

Unde s-a poticnit Adam? Necunoscand pe Dumnezeu, sarpele ii sugereaza lui Eva ca, atunci cand o iscodeste si scoate din ea informatia ca Dumnezeu a zis ca din toate lemnele raiului sa mancati, dar din acela al cunoasterii binelui si raului sa nu mancati ca veti muri, sarpele ii zice:”A, nu veti muri, ci ca stie Dumnezeu ca in ziua cand veti manca din el, nu veti muri, vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezei, cunoscand binele si raul.”

As vrea sa va arat o carte foarte importanta, “Caderea lui Adam”. Sunt niste predici ale Arhiepiscopului Odessei, Inochentie, publicata acum cativa ani, cu binecuvantarea Prea Sfintitului Calinic, la editura Pelerinul de la Iasi. E foarte importanta, fiindca in cartea asta, de cateva predici ale Arhiepiscopului Inochentie, din secolul XIX, Odessa, ne ia pas cu pas, de-a lungul Postului, si ne arata originea, si a noastra, si originea caderii. E foarte important sa stim de unde venim si incotro mergem, si foarte frumoase sunt predicile lui simple, dar arata ce bogatie de intelesuri se ascunde dupa fiecare cuvant. E o linie pe care am trait-o si eu intr-o masura, si m-am bucurat cand am primit cartea asta si am citit-o. Intre altele, zice Inalt Prea Sfintitul Inochentie, daca lui Dumnezeu i-ar fi fost frica ca Adam ar deveni ca Dumnezeu, era nevoie sa puna pomul ala in mijlocul raiului? Nu putea sa nu-l puna deloc? Sau nu putea sa nici nu-l faca pe Adam pana la urma? Ce logica simpla! Dar ale lui Dumnezeu toate sunt minunat de simple, si totusi de neajuns omului. Acum e drept ca in momentul ispitei, omul se impartaseste intrucatva de intunericul ispititorului si in momentul ala, greu vede sau poate deloc nu poate vedea.

Sunt momente nu de judecata si nici de contra-argumentare, sunt momentele cand suntem atacati de gandurile intunericului, de indoieli, si de asta sunt momente de rabdare. Sunt momente in care, ca marinarul pe puntea vaporului, cand in furtuna vin valurile si spala puntea, daca esti prins acolo, nu poti face nimic, ca te trezesti in mare, decat sa tii de parapet, tii de bara. Si daca a trecut valul, dupa aia poti sa fugi catre cabina, sa zicem. In momentul ala s-a intunecat Eva si a crezut sarpele, parea verosimil ce a zis ca: “A, ca da, ca Dumnezeu isi apara prerogativele, sa nu devenim si noi ca Dumnezei”. Dar noi vrem, totusi. Inca un lucru pe care il explica frumos IPS Inochentie: “Daca noi vrem sa devenim ca Dumnezeu, oare nu Dumnezeu a pus asta in sufletele noastre?

Neaparat este un pacat, neaparat este mandrie? De unde pana si ideea in noi, decat daca Dumnezeu ar fi pus-o? Nimic nu exista si omul nimica nu poate face decat daca Dumnezeu a facut sa existe si daca Dumnezeu a pus in inima omului. Uitati-va in natura. Exista oare o dorire, o pofta trupeasca, pentru care sa nu existe lucrul pentru care poftesti? Se naste vreun animal, mamifer, si nu cauta imediat la tâta mamei? De ce, de unde stie? Cum zicea un bun prieten al manastirii, un zidar pe care-l pomenesc tot mereu, zicea:”Universitatea n-a facut inca vitelul ala. De unde stie el unde este camara si ce-i trebuie lui?” Dar a pus Dumnezeu si pofta in nou-nascutul, si obiectul pentru care pofteste.

Asa si dorul de a se indumnezei, este un pacat numai in religiile pagane. Avem in mitologia antica greaca exemple ca Prometeu, care a vrut sa fure, sa rapeasca focul dumnezeiesc, si a fost pedepsit in iad, si vesnic un vultur ii mananca ficatul. Ha! Stiti de ce? Asa cum zice Psalmul: “Toti dumnezeii neamurilor draci sunt.” Acesti draci vor sa fie dumnezei in felul lor. Si ei au nevoie sa-si apere prerogativele lor, intre ghilimele dumnezeiesti, fiindca nu sunt dumnezei, ci sunt faptura. Si pofta lor de a fi dumnezei, daca ar fi facut-o in ascultare, Dumnezeu i-ar fi facut dumnezei, asa cum este El. Dar ei sunt dumnezei, as zice, amatori, si au nevoie sa se apere, fiindca sunt slabi. Dumnezeu adevarat nu numai n-n-are nevoie sa se apere- dintre toti intemeietorii de religii, singur Hristos a putut foarte bland, foarte simplu, imi vine sa zic foarte elegant, sa se lase pus pe cruce. Nu ii era frica nici de chin, nici de moarte, nici de rusine, rusinea crucii din toate punctele de vedere. In doua ceasuri au facut harcea-pacea din toata slujirea pe care a facut-o Hristos, toate minunile, toate cuvintele minunate …a, ca uite, ca l-am prins, ca de-acum daca vrea Dumnezeu, sa vina Ilie sa-l dea jos de pe cruce, si alte batai de joc, il aratau ca nu era Fiul lui Dumnezeu, ca fusese un inselator.. si n-a fost destul ca a murit pe cruce; si pe mormant au pus pecete, nu cumva sa iasa ceva viata de acolo. Ha…i-a fost frica de Hristos, Pazea, iadule! Cum zice un tropar de-al nostru cantat in Marele Post: “De-abia s-a infipt lemnul crucii pe Golgota si iadul a strigat: “Vai, cine a implantat o aschie de lemn in inima mea?!” Si moartea a fost facuta ea de doua paralele. Si Hristos tot mormantul nu l-a oprit si multumim vrajmasilor pentru acea pecete de pe piatra mormantului fiindca stim ca pecetea nestricata, si Hristos, s-a ivit ca cel intai nascut din morti, cum il numeste Sfantul Pavel, asa cum si in nasterea Lui s-a nascut fara sa strice pecetele fecioriei Maicii Sale.

Dumnezeu, tocmai fiindca este atotputernic, se manifesta intr-o gingasie de nedescris.

Gingasia, calitatea asta a iubirii dumnezeiesti, este ceea ce vadeste pe Dumnezeu si dumnezeirea adevarata, nu o putere de aia care poate interzice; poate de-aia Dumnezeu nici nu interzice pe om. Daca ar fi interzis pe omul asa zis oprit, nu s-ar fi putut apropia de El nimeni. Daca ar interzice Dumnezeu pacatul, lumea n-ar putea fi asa cum este acum, insa gandul lui Dumnezeu nu este gandul omului, asa cum gandim noi.

Gandul lui Dumnezeu este sa ne faca dumnezei cu adevarat, si aicea de cea mai mare importanta, mai presus de toate, este libertatea omului. Si Dumnezeu vrea sa ne invete sa intrebuintam acea libertate, o sabie, sa zicem, cu care sa ucidem vrajmasi, nu cu care sa ne sinucidem. Si pana la urma, ale lui Dumnezeu nu sunt sabie, si nu sunt de ucis, decat ca acuma noi avem sa ne luptam cu un vrajmas si unul singur, si acel vrajmas se numeste moartea. Ce numim noi moarte? Ne ingrozeste si ne intristeaza dincolo de orice masura chipul mortii. Un trup care, pana odinioara, fiind in viata, avea cat de cat o infatisare, sa zicem o frumusete.. chiar si un om rau, un om imbatranit, uratit poate de ani si de cine stie prin ce trecuse viata lui, dar in comparatie cu trupul lui mort avea o frumusete. Frumusetea asta este viata. Trupul neinsufletit are un chip care ingrozeste pe om nu numai in sensul de frica, groaza, ingrozeste si in sensul de uraciune, ceva de nerabdat, ceva care omul nu poate sa suporte si nu va putea niciodata, fiindca Dumnezeu nu a vrut ca omul sa se impace cu moartea. Omul o tot face, ca nu stie altceva, dar Dumnezeu nu vrea sa ne impacam cu moartea. Ala este vrajmasul, si singurul. Si daca harul lui Dumnezeu il putem numi sabie pentru a lovi pe vrajmas, e sabie pentru moarte, si numai pentru moarte. Deci, pentru noi chipul mortii este trupul neinsufletit, dezbinarea intre trup si suflet… Dar, iubiti frati si surori, haideti sa incepem sa devenim crestini, asta nu e moartea inca, asta e chipul mortii, iar ca moarte, ca proces, ca procedeu din viata noastra, daca am trai mai crestineste, este o minune… sub aspectul asta tragic Dumnezeu omoara moartea, pe de o parte, adica, cum zice Sfantul Pavel, tot ce este pacat se sfarseste cu moartea. Pacatul nu este altceva decat energia mortii care lucreaza in noi… ar trebui multe definitii date, dar nadajduiesc ca, cu experienta vietii voastre, Domnul si harul lui Dumnezeu sa va explice, si experienta vietii, si carti pe care le cititi, ca n-avem timp sa explicam fiecare cuvant.

Deci, pacatul, sa nu ne oprim la definitii morale, e prea putin morala, trebuie sa o depasim cat mai curand, nu in imoralitate, astasta este a cadea dincoace de morala, trebuie sa trecem dincolo de morala, in fiintialitate, ontologie daca vreti. Fiinta! Deci pacatul trebuie inteles ca lucrarea mortii in noi care inmulteste moartea, ne umple de moarte. Moartea este sfarsitul acelei lucrari in gandul lui Dumnezeu. Cititi-va Cartea Facerii, si sa cunoasteti, si ar fi bine sa cunoasteti bine Scriptura, si textele bisericesti, dar macar Scriptura. Fara asta nu ne putem numi culti, oricate vagoane de carti am fi inghitit in viata noastra. Ca Dumnezeu a zis:”Ca rautatea sa nu fie fara de moarte acuma sa indepartam pe Adam din Rai”, si a pus moartea, despartirea intre trup si suflet, ca o curatire a acestei lucrari, cum zice rugaciunea de iertare a arhiereului la inmormantare: “Ca sufletul sa se intoarca de unde fiinta si-a luat”. Asta moarte este?, iar trupul sa se dea celor dintre care a fost alcatuit. Este chipul mortii. Al carei morti este chip?

Despartirea sufletului de Dumnezeu, Facatorul lui. Aia este moartea, aia este pacatul, tot ce in viata asta desparte sufletul omului de Facatorul lui, de Dumnezeu, este moarte, si lucrarea acelui lucru, acelei energii, acelui gand, acelei fapte, este pacat, este lucrarea mortii. Tot ce aduce pe om catre Dumnezeu este viata si este stingerea lucrarii mortii, iar viata si libertatea ne sunt date pentru ceea ce numeste Biserica pocainta. Ca asta am mai facut-o in trecut, o sa fac si azi, s-o redefinesc, pocainta. Pocainta, intr-adevar incepe printr-o lupta impotriva pacatului, o lepadare a gresalelor, a pacatelor noastre, a ratacirilor noastre, o indreptare spre altceva, dar asta este numai, tot asa, un moment, sa zic, primitiv, al intelesului cuvantului pocainta. Daca vreti, in limbajul nostru mai modern, as zice ca pocainta este dinamica catre cele vecinice, dinamica spre a depasi biologia noastra plicticoasa, de toate zilele. Uitati-va la New Age-ul asta. New Age-ul nu e o miscare religioasa. New Age-ul este epoca in care traim, nu se mai numeste epoca moderna, acuma suntem post-moderni sau New Age, insa se caracterizeaza printr-o sumedenie de miscari religioase, intre altele, si toti in New Age, in miscarile astea ale noului veac, cauta sa se depaseasca, cauta sa-si implineasca potentialuri pe care le au, stiu eu, telepatie, sa zboare, sa ghiceasca, sa nu stiu ce… Ha! E omul care e plictisit de biologia asta al carei capat este bietul mormant. Tocmai dintre astea vrea sa ne izbaveasca Dumnezeu. Biologia, viata noastra trupeasca, de la zamislire si pana la mormant, asa cum este dupa caderea lui Adam, totusi, fie ea dupa cadere, dar Dumnezeu o gandeste ca un rastimp in care omul sa poata constientiza niste lucruri si sa poata sa-si depaseasca mortalitatea si sa ajunga in nemurire. O alta expresie a pocaintei, o fur de la filosofi care nu stiu daca constient sau inconstient n-au furat-o tocmai de la Biserica, este devenirea intru fiinta. Existenta, venirea noastra din vesnica noastra nefiinta, prin zamisilire si nastere, asta nu este viata, fratilor si surorilor, este o inainte gustare a vietii, este o experienta primitiva pe care ne-o da Dumnezeu, a vietii, biologia asta, comuna animalelor, in care omul, prin libertatea asta si cuvantul dumnezeiesc, daca vreti poruncile dumnezeiesti, este menit, deci omul este menit, sa isi depaseasca, e singurul animal care poata sa isi depaseasca biologia si sa ajunga in nemurire. Nemurirea se si numeste sfintenie. Sfintenia nu este privilegiul catorva, incepand cu Maica Domnului. Sfintenia este chemarea fiecarui suflet care se naste in chipul lui Dumnezeu, chip si asemanare.

Chipul lui Dumnezeu face ca acest animal, omul, spre diferenta de toate celelalte animale, are un potential de indumnezeire, chipul lui Dumnezeu. Asemanarea este ceea ce trebuie sa dobandim in devenirea noastra. Deci existenta noastra, incepand cu zamislirea, cu venirea din nefiinta noastra in aceasta experienta primitiva a lui a fi, dar nu suntem inca, iarasi zic: nu asta este viata noastra. Viata noastra, existenta noastra este o devenire. Trebuie sa intelegem ca totul aici este vremelnic, sa nu ne agatam de nimic, sa intrebuintam cu intelepciune tot ce ne da Dumnezeu, dar faptul ca parasim candva Pamantul, maine, poimaine, sau intr-o suta de ani, si o mie de ani sa fie, vremelnic este, daca se termina cu mormantul. Si, daca este vremelnic, uitati-va ca iarasi, dintre toate animalele, numai omul poate gandi vremea si vecinicia, numai in om este tanjirea spre a nu muri. Animalul nu se gandeste la asta, si vine moartea, il ia firesc, si s-a dus. Pentru om este tragedie si numai pentru om. Si asta este un semn ca moartea nu este fireasca, semn ca nu Dumnezeu a pus moartea ca parte a vietii omului. Dar trebuie sa intelegem, mai ales in sensul ca daca nu asta este viata, suntem chemati la altceva, iar existenta noastra, devenirea noastra, sa o facem o devenire. Si, poruncile lui Dumnezeu sa nu le intelegem cazon, adica in stil de armata, ca generalul spune ca sa faci asta si daca nu, apoi vai de tine…Poruncile lui Dumnezeu, multi ani m-am zbatut sa inteleg ce inseamna porunca, un Dumnezeu asa de iubitor cum incepeam sa inteleg ca este Dumnezeul adevarat, adica cum porunceste? Si mi-am dat seama ca traim gresit cuvantul porunca. Incep a spune ca porunca lui Dumnezeu este o descoperire, daca vreti un semnal a cum sa ne traim liberatatea, o descoperire a ce este vrednic ca omul, chipul lui Dumnezeu, sa doreasca, catre ce sa tanjeasca.. Este descoperire a ce trebuie sa lucreze omul, nu numai ca sa se scape de pacat. Dinamica pe care am numit-o a fi pocainta, este dincolo si de pacat. Si Adam trebuia sa faca o calatorie, care poate nu s-ar fi numit pocainta. Pocainta are si un sens de intoarcere, te caiesti, te razgandesti si faci altceva. Adam n-ar fi fost cazul, dar totusi calatorie avea de facut, calatoria pe care a facut-o al doilea Adam, Iisus, intrupandu-se, care a preluat calatoria caderii lui Adam, pacat n-a savarsit, dar a luat-o pe calea caderii care ne-am agonisit-o prin pacat, moartea cu chinurile ei, pogorarea in iad dar inviind din iad, fiindca cum spunea ucenicilor Lui ca: “Stapanitorul lumii asteia vine si nu are nimic in mine!”, iadul nu avea agatament de El, nu avea de ce sa se agate. Scaiul, cand il arunci, cel mai bine se prinde de un pulover de lana, mai putin de o pelerina de fas, si de un bloc de gheata deloc. Cam asa si iadul, n-a avut de ce sa se agate de Hristos si Hristos, ca om, ca era si om, si Dumnezeu, neamestecat, dar nedespartit, acelasi Hristos este, il putem vedea si ca Dumnezeu si ca om. Ca om, ca Dumnezeu nu moare, a murit, ca om s-a coborat in iad si a fost singurul om care a putut strabate iadul si iesi din el, si invia a treia zi, sa-si invie propriul sau trup, “Porunca am luat de la Tatal”, zicea El, si razbind intre astea a faurit o cale prin fundul iadului, asa cum odinioara despartise Marea Rosie pentru poporul Israil, pe care vroia sa-l mantuiasca de la robia Egiptului, si poporul lui Dumnezeu a trecut prin fundul Marii Rosii, ca pe uscat, dar prigonitorii egipteni n-au putut. Asa si ceea ce ne prigoneste pe noi, moartea, si cei ce se asociaza cu aceasta prigoana, nu pot trece Marea Rosie a mortii, sau pragul mortii, dar cei care traiesc dupa cuvantul lui Dumnezeu, prin harul si puterea lui Dumnezeu, vom trece, si cer Domnului sa faca lucrul asta cu noi, cu toti. Fiindca Hristos a faurit cale prin iad, prin moarte, prin chin si a sfintit calea asta, asa cum botezandu-se de la Ioan, nu El s-a curatit de catre apele Iordanului, ci El a sfintit apele Iordanului, aceasi sfintire o chemam astazi cand sfintim apa sfintita, agheasma, si cerem binecuvantarea Iordanului peste aceste ape. Asa a facut Hristos cu toate. Nu El s-a impartasit de o viata nascandu-se in viata asta, ci El a sfintit toate clipele vietii omului, inclusiv saracia, durerea, neputinta, chinul, moartea, iadul, nu insusi iadul, calea prin iad, si a fost primul Adam care, inviind din morti, a putut, nu stiu dupa ce legi, dar a 40-a zi sa se ridice la Ceruri si sa sada de-a dreapta Tatalui. Iesirea nedureroasa din lumea asta pana la sederea de-a dreapta Tatalui era menirea lui Adam in Rai. Daca el ar fi crezut lui Dumneze mai mult decat inselatorului, nu prin moarte, ci asa cum avem un chip in Enoh care s-a mutat, ca era cu Dumnezeu, si Dumnezeu l-a luat, si Enoh n-a murit, ci e cu Dumnezeu undeva, Ilie la fel, proorocul Ilie, a venit un car de foc si l-a luat si n-a murit. Avem o experienta a unei treceri din viata la nemurire fara durerea mortii in acesti doi, si banuiesc ca asa trebuia sa fie trecerea in cele vesnice, fiindca, moartea, ca sfarsitul, daca vreti, ca savarsitul existentei noastre pe pamant, savarsitul devenirii noastre pe pamant, nu este moarte, si prin puterea lui Dumnezeu, de la invierea lui Hristos, nu mai este moarte, ci este nastere. De ce? Prin neascultarea lui Adam, cand a venit in lume moartea, ca a zis Dumnezeu: “In ziua cand vei manca din aceea vei muri”, moartea a fost despartire de Dumnezeu. Sufletul nu i s-a despartit de trup, a mai trait nu stiu cate sute de ani in rai si pana la urma a murit trupeste. Moartea a fost despartirea de Dumnezeu. Dar de ce, ziceam, cand a venit aceasta moarte, despartirea de trup si suflet, in viata omului, in viata Adamului, de ce a suferit Eva blestemul asta al nasterii in dureri? Pentru ca nasterea omului in lumea asta ingana nasterea omului la sfarsitul vietii asteia.

“Din ce moarte ne-a izbavit HRISTOS”

15 decembrie 2005, Alba Iulia

Partea a II-a: Intrebari si raspunsuri

Intrebari si Raspunsuri

1. Citim in catehism ca omul se naste cu pacatul stramosesc care se sterge prin botez. Cum trebuie sa intelegem aceste lucruri in lumina celor pe care ni le-ati impartasit in aceasta seara?

Si eu traiesc cu problematica asta de mult si marturisesc ca nu pretind ca am rezolvat-o inca pâna la capat. Insa inteleg lucrul asta, din multele scripturi si din ce zice si cred ca in proorocul Iezechiel, zice Dumnezeu niste lucruri ca israelitii aveau zisa asta ca “parintii au mâncat agurida si noua ni se strepezesc dintii”. Zice nu. Fiecare pentru pacatul lui patimeste, nu pentru pacatul stramosului. Asa ca inteleg ca noi nu platim pentru pacatul stramosului insa avem o mostenire… Efectele pacatului, hai sa luam o linie trupeasca. Un betiv risca sa nasca copii, cum s-ar zice, deformati. Sau un anumit tip de pacat, si un anumit tip de patima poate sa se rasfranga asupra copilului. Cred ca si duhovniceste este ceva… Botezul, – stiti ca botez, din “baptisma” in greaca, inseamna afundare. Rau imi pare ca nu am tradus, ca strabunii nostri n-au tradus in romana si am luat nu stiu de unde botezul, ca nici macar din greaca nu cred ca l-am luat, ca de unde b, ca am zice v, daca il luam din greaca – vaptisma. In sfarsit, daca am fi vorbit de afundare, intre altele, n-am putea face cum se intampla in ratacirea asta care bantuie un pic Ardealul – afundare prin stropire sau prin turnare. Afundare este afundare. – Botezul este…ne botezam in moartea lui Hristos si de aia afundarea asta, ca in Marea Rosie, ca in iad, este un chip prin care incepe in noi, paradoxal prin moarte, lucrarea vietii. Lucrarea vietii cred ca taie in noi, zic cred ca, taie in noi acea energie pe care noi am mostenit-o prin parinti de la Adam, care lasa o urma, o slabiciune in firea noastra, prin care slabiciune in cele mai multe cazuri, in toate cazurile in afara de Maica Domnului, intr-o masura mai mica sau mai mare, omul insusi isi face singur propriile pacate. Ce e pacat? Iarasi, sa trecem mai presus de intelegerea morala. Nu e numai e o chestie constienta, si cand stii ca daca nu faci bine si e rau, dar tot tot il faci, tot ce este inclinare in om care inclinare nu o gasesti in Dumnezeu, asa as defini pacatul. Si atunci, iarasi picam in aceeasi balta si iarasi ca stramosul nostru Adam, din pricina unei mosteniri, slabiciuni, desi energia aia ne este taiata de botez, totusi picam in pacatele noastre. Si in sensul asta nu pentru pacatul stramosului nostru platim, ci pentru propriile noastre gustari din agurida ni se strepezesc dintii. Ca inainte sa constientizeze omul binele si raul, se trezeste deja facand raul. Exista insa in Scriptura, in Isaia proorocul, o proorocie ca inainte ca pruncul sa desluseasca binele de rau, va lepada raul ca sa aleaga binele. E proorocie in orice caz pentru Hristos, poate o putem aplica si Maicii Domnului. Ce este aceasta alegere, ce este aceasta lepadare a raului si alegerea binelui? Este ceva asa de tainic ca, pana la urma, singur Dumnezeu stie. Observam ca Sfantul Ioan Botezatorul, la numai sase luni dupa zamislirea lui in pantecele maicii, inca nenascut, in glasul de inchinare a Maicii Domnului, cum zice Scriptura, inchinaciunea Elisabetei, desluseste prezenta lui Hristos, lui Dumnezeu Facatorului lui, care era de-abia zamislit in pantecele Maicii Domnului. Si tresalta de bucurie, si din tresaltarea pruncului in pantecele maicii, maica se face proorocita, si spune Maicii Domnului lucruri pe care ea ca om nu le stia: “Fericita ceea ce a crezut fiindca se va face acel lucru pe care i l-a spus Domnul”. Sau ca zice “Ce este mie ca Maica Domnului meu vine catre mine?” De unde stia ea? Din tresaltarea pruncului. Cand incepe omul sa pacatuiasca? Pai, socotesc ca daca Ioan Botezatorul n-ar fi tresaltat, era deja un semn de pacat, de pacatosenie, de moarte a sufletului, nu stiu exact cum sa zic, dar deja manifestarea lumii pacatului. Alt prunc poate, in pacatosenia lui, n-ar fi saltat in pantece si, daca va uitati la alt aspect, de ce pruncul Ioan Botezatorul salta de bucurie cand in glasul Maicii Domnului desluseste prezenta Facatorului Lui. Si dracii se sperie si fug de Hristos. Facem o cruce sau zici numele lui Hristos, si dracii fug. E acelasi Hristos. Este iarasi taina alegerii. Lui Ioan Botezatorul, bine, el a fost unuia care i s-au dat cel putin cinci talanti, s-a nascut din rugaciunea si credinta unor parinti deosebit de sfinti. Mult i s-a dat, mult i s-a cerut, mult a facut Sfantul Ioan. Dar intre altele, inainte de nastere a facut din maica-sa o proorocita. Cand incepe pacatul cu omul, nu stiu. Acuma botezul sterge poate si pacatele din pantecele maicii, daca putem vorbi de asta, totusi, pana cand ne refacem alcatuirea noastra duhovniceasca, sufleteasca, trupeasca, pana atuncea riscam sa nu putem deslusi intre binele si rau, cum vroia Adam in Rai. Cu siguranta ca deslusirea binelui si raului era prima treapta la care era chemat Adam, dar ca acea deslusire avea sa se savarseasca prin ascultarea cuvantului lui Dumnezeu, si nu prin ascultarea celuilalt, ca mai tarziu, acuma, nedeslusind raul de bine, de multe ori ne lasam amagiti de lucruri care ni se par bune, si dupa aia, ceea ce credeam ca era miere ne trezim ca fusese agurida, si ni se strepezesc dintii, si de atuncea, prin pocainta, ne intoarcem inapoi la ale vietii.

2. Observam ca in zilele noastre nevointele pe care le faceau Parintii Bisericii si nevoitorii, in general, mult mai greu isi gasesc aplicabilitatea, unele dintre acestea fiind pentru multi oameni greu sau chiar imposibil de savarsit. Care este cea mai potrivita nevointa pentru generatia aceasta? Care este gandul pe care omul de astazi are urgenta nevoie de a-l purta in mintea sa?

Bine ati zis “care este gandul”. Trebuie sa intelegem nevointa, cu precadere, ca lucrarea mintii de a descoperi si de a-si insusi gandul lui Dumnezeu. Iar daca vorbim de nevointa ca fapte trupesti, matanii, post, privegheri si alte lucruri, trebuie sa intelegem ca asta nu-i altceva decat, sa zicem asa, suportul material al lucrarii mintii. Am in vedere, Parintele Sofronie cita, cred, pe Sfantul Simeon Noul Teolog care zicea”Da-i trupului nevointa pe masura lui, si tot restul da mintii”. Deci ce inseamna mintea? Trebuie sa ajungem la dreapta viziune, si cand zic dreapta viziune sau dreapta intelegere, cuvintele astea ar putea fi o buna traducere a cuvantului ortodox. Ortodoxia, desi “doxa” in greaca inseamna slava, vine de la cuvantul “dokeo”, care inseamna ca am opinia, gandesc, inteleg sau cuget, cred in felul asta, opinie mai curand, eu cred, sunt de opinie ca, deci daca avem dreapta intelegere, dreapta opinie, ajungem si la dreapta slavire a lui Dumnezeu. Cum slavim drept pe Dumnezeu? Iata ca, in Psalmi zice, “Au oare sange de tapi si sange de boi o sa ma proslaveasca?” sau in Epistola catre Evrei “aducem pururea lui Dumnezeu jertfa de lauda, adica rodul buzelor, care preaslavesc numele Lui”.

As zice ca izbucnirea unei recunostinte, unei laude asa cum a laudat pe Dumnezeu Zaharia, cand in ascultare a pus numele proorocului Ioan, Ioan, si nu Zaharia, si i s-a dezlegat gura si a inceput sa vorbeasca si a laudat pe Dumnezeu. Asta este jertfa bine primita de Dumnezeu, adica cand sufletul slaveste pe Dumnezeu, cand prin alegerile noastre infaptuite dobandim har si izbucneste inima noastra intr-un cantec de lauda, astea sunt jerfele drept slavitoare, ortodoxe. Nu se bucura Dumnezeu de sange de tap si sange de oi, si as zice ca, transpunand in vremea noastra, nu se bucura Dumnezeu ca ne chinuim. Intelegem de multe ori si gresit nevointa, si facem tot felul de lucruri care nu ne dobandesc; daca n-ai dobandit pace, daca n-ai dobandit o bucurie, o linistire, o impaciuire cu Dumnezeu sau si mai mult, ti-a fost inutila nevointa. Deci lucrarea nevointei este lucrarea in primul rand a dreptei intelegeri. Daca Adam drept ar fi inteles cuvantul lui Dumnezeu, nu ca o interdictie, nu ca frica lui Dumnezeu ca n-o sa ajunga Adam ca noi, ca Dumnezeu, ci ca porunca mantuitoare, ca un prim pas in calea vietii. Dreapta intelegere – Adam ar fi ascultat de glasul lui Dumnezeu si nu de glasul strainului, intr-un fel ar fi raspuns sarpelui: “Dumnezeu n-a zis asa, tu cine esti?” sau poate nu ar fi zis nimic si ar fi continuat dupa glasul celui iubit. Al doilea lucru este ca, intelegand nevointa gresit, bineinteles ca fiind si nelucratoare, este si peste masura noastra. Deci trebuie sa intelegem: nevointa trupului este ceea ce trebuie sa sustina efortul mintii si se vede ca mintea, rugaciunea, apropierea de Dumnezeu, sa zicem, intr-o burta verde si imbuibata, nu prea merge. Si atuncea, mancam ceva mai putin. Daca mancam ceva mai putin pentru rugaciune, asta deja se numeste post. Propriu-zis nu este post. Postul este ce a facut Hristos, ce a facut Ilie, ce a facut Moise, ca n-au mancat. 40 de zile, poftim, n-au mancat nimic, asta-i post. Iar postul pe care ni-l da Biserica, o stiu si de la niste doctori, e genial. Este un regim genial. Ce inseamna un regim? Uite, hai sa luam pilda de la tinerelele care vor sa-si pastreze silueta. Cata nevointa fac ele….si studiaza si mancarea, si astea. De ce? Ele au o viziune, un obiectiv, si postesc pentru acel obiectiv. Vor sa-si pastreze silueta. Si Biserica ne-a dat o dieta, daca o tinem inteligent, geniala. Spunea o doctorita frantuzoaica, ea insasi ortodoxa: mai ales postul din primavara, postul de Pasti, e genial daca numai din vedere medical, zice, atuncea cand se schimba metabolismul trupului de la iarna la vara, sa nu incarci ficatul cu grasimi, si asta este exact ce trebuie. Insa Dumnezeu nu ne invata sa gandim medical ci sus sa avem inimile, sus sa avem si mintile, la gandul lui Dumnezeu. Postul, prin care ne intretine silueta trupeasca, dar nu pentru motive lumesti, sub influenta modei si astea, multe fetite isi fac posturile lor si nevointele cateodata crunte, si chiar daunatoare uneori, fereasca de Domnul, dar pentru ca rugaciunea sa-si afle loc, pentru ca sufletul, Duhul in noi sa fie ceva mai usor si sa se poata inalta. Stiti ca dupa o masa imbuibatoare nu mai ai chef de nimic, dar nici macar sa mai mananci, iti vine sa juri ca de-acuma toata viata ta n-o sa mai mananci niciodata. Dupa doua ceasuri incepe…Asa trebuie inteleasa si toata nevointa. Nevointa, si Parintele Sofronie spunea, asceza, ascetii nu nascoceau tot felul de chinuri cu care sa-si chinuiasca trupul, fiindca, chipurile, asta-i placut lui Dumnezeu. Nevointa incepe, apropo de cuvantul Sfantului Simeon, “Da trupului pe masura lui”. Regimul sau dieta pe care ne-o ofera posturile bisericesti sunt o nevointa la indemana si in puterea a tot omul, daca-i cat de cat sanatos, deja si asta se usureaza, daca e slab, daca-i bolnav, daca unul are munca deosebit de grea, calatorii, pentru tot felul de chestii se dezleaga si postul asta, regimul asta, dieta asta. Vorba este ca “sambata-i pentru om, nu omul pentru sambata”. Nevointa este pentru om si mantuirea lui, nu omul este facut pentru nevointa. Si ce, mântuirea e? Daca intelegem nevointa asa, pornim la drum cu prescriptiile bisericii care sunt pentru orice trup sanatos, nu numai posibil, foarte binefacator, mai ales daca tin duhul Bisericii. Iti tine si silueta, iti tine si silueta launtrica, si o mai mare usurare pentru cele ale Duhului, rugaciunea, intelegerea, o intelegere… trupul nefiind prea imbuibat si asa, mintea e mai libera sa gandeasca, sa cugete mai adanc si mai deplin, mai vioaie si asa cu toate cele trupesti.

Un al treilea lucru care trebuie sa-l tinem in vedere, apropo de “da trupului pe masura lui”. Alta este masura stramosilor si alta a noastra. Ne-am hodorogit. Da, dar Sfantul Antonie n-a baut bauturi cu E-uri in ele si manca tot felul de, stiu eu, MacDonalds-uri si alte chestii, in cel mai bun caz nu prea hranitoare, in cel mai rau caz otravitoare, intr-o masura sau alta, si cu elemente identic naturale.

Bineinteles ca acesti stramosi ai nostri pana la stralucita noastra modernitate erau oameni mai solizi decat noi si trebuie sa avem lucrul asta in vedere. Mai e inca un lucru. Incepand cu ceva pe masura noastra, daca rugaciunea noastra prinde aripi, asa cum a prins aripi in cei pe care-i admiram ca au facut nevointe: unul care a trait 20 de ani intr-o chilie si nici n-a observat ca era un pat acolo. A dormit in picioare acei 20 de ani. Cum e cu putinta? Da. Si parintele Sofronie a cunoscut in viata, la Muntele Athos, in manastirea Sfantul Pantelimon, un rus care 15 ani nu s-a culcat pe pat. A dormit rezemat de perete. Poftim, in zilele noastre. Nu e cu putinta, dar ce se intampla? Pocainta ia asa un avant, incat cerintele se schimba. Nevoitorii n-au nascocit chinuri, ca sa placa mai mult lui Dumnezeu. Nu asta place lui Dumnezeu, nici sange de tap, nici de boi, dar nici de om. Sangele Lui ni l-a dat noua ca sa ne mantuim. Dar cand rugaciunea ia un anume avant, atuncea cerintele duhului, Duhul are nevoie de altceva, si acest altceva incepe sa fie ceea ce numesc troparele noastre nevointe mai presus de fire. In astea sa nu ne angajam decat cand firea rugaciunii si a duhului incep sa se manifeste ca o cerinta. Ca sunt mai presus de fire, si sa nu incercam sa imitam exterior cele 1000 de zile ale Sfantului Serafim ingenuncheat pe piatra zicand: “Doamne, milostiv fi mie, pacatosul”. Asta a fost pentru el, nevoia lui, dar Siluan nu s-a rugat in felul asta, si nici Antonie cel Mare. Asa ca, aceste patru lucruri, dreapta intelegere care incepe cu gandul, cu intelegerea noastra, aia trebuie s-o cultivam. Al doilea, trupul cu masura lui, al treilea, alta este masura trupeasca obisnuita si alta masura care incepe sa fie daca rugaciunea ia mai mult avant, si mai era a patra pe care am uitat-o. O s-o retina electronica.

3. Ce pot face eu, care este partea mea, ca sa trec de la nesimtire duhovniceasca, la simtire?

Asta sa i-o spui in primul rand lui Dumnezeu. Rugaciunea, pe de o parte, o putem socoti rugaciunea ca lucrare, rugaciune ca lucrare a devenirii noastre duhovnicesti intru fiinta. Este faurirea cea mai grea a omului. Mult mai usor zidesti o civilizatie intreaga decat propriul tau suflet. Insa rugaciunea are avantajul sa fie si lucrul cel mai usor. De ce? Ca, sa zicem, sa vorbesti cu duhovnicul tau, ai nevoie de un sfat, trebuie sa-l afli, ori trebuie sa te duci acolo, ori macar sa-i dai un telefon, ori ceva. Ca sa vorbesti cu Dumnezeu, deja ai vorbit. Dumnezeu deja a auzit ca ai nevoie de El. Unde-i Dumnezeu? Cat de departe? Cat de departe este cel pe care in rugaciunea noastra am zis ca pretutindenea esti si toate plinesti. Of, Doamne, moartea noastra ca nu te vedem aici. Inaltul Antonie de Suroj care a fost mitropolit la Londra, arhiepiscop la Londra al Bisericii Ruse, scrie intr-un articol ca noi ne inchipuim nefiinta, vazand pe Dumnezeu stand pe un tron si inconjurat de nefiinta in jurul lui. Zice: Nu-i asa. Tot ce poate fi, este Dumnezeu, este plin. Plin este cerul si pamantul de slava Ta, cantam in Liturghie. Slava, adica El insusi! Si unde e acuma Dumnezeu de nu-L simtim? Pretutindenea, dar noi suntem morti. Dar, hai sa profitam de pretutindenea, vede si aude si nadajduiesc ca El imi calauzeste cuvantul pentru mantuire si a voastra, dar si a mea. Si sa profitam ca n-avem nevoie nici macar sa intindem mana dupa un telefon si sa tastam niste butoane, si sa zicem: “Doamne!”. Si de-aia am zis. Incepe prin a spune cuvantul asta lui Dumnezeu si eu doar o sa spun atata: “Rog pe Dumnezeu sa-ti raspunda”, si cred ca asta-i cel mai bun inceput.

4. Poate fi lupta partiarhului Iacob cu Dumnezeu un chip al nevointei noastre?

Da, si chiar este un chip. Poate nu dintr-un prim inceput, desi, cine stie, fiecare incepe in felul lui. Iacob, daca n-am inteles deplin povestea asta, intrevad un lucru. El se lupta cu ingerul si ii zice:”Nu te las pana nu ma vei binecuvanta”. Este lupta sufletului pentru a dobandi binecuvantarea lui Dumnezeu. Si lupta asta, si ea ia forma de judecata. Parintele Sofronie zicea ca judecata de care vorbea Hristos, ca omul nu va mai trece prin judecata, ci va trece de la moarte la viata, zicea, fiindca toata viata omului care se nevoieste din credinta pentru mantuire, toata viata noastra noi ne supunem judecatii lui Dumnezeu, dar si suntem chemati sa judecam pe Dumnezeu. Si judecata este, Sfantul Siluan zice ca la Judecata de Apoi, intrebarea care a pus-o Hristos lui Petru va fi intrebarea catre noi: “Ma iubesti, Simone, fiul lui Iona?” Si pe tot sufletul care va putea zice:”Da, Doamne, Te iubesc”, va fi cu Dumnezeu in Rai. Dar cand Hristos zice lui Petru, “Ma iubesti?”, nu numai ii da sansa sa repare cele trei lepadari de care se facuse vinovat Petru, dar si El se supune judecatii lui Petru. Ca daca Petru zice:”Te iubesc”, judecata este pozitiva. Petru putea sa spuna “Nu te mai iubesc”. Cine stie de ce putem acuza pe Dumnezeu, si intr-adevar, omul, in general, acuza pe Dumnezeu, ca daca Tu n-ai fi facut, lumea n-ar fi atata suferinta in lume. Iar Hristos a primit aceasta acuzare si si-a luat asupra Lui suferinta si a suferit pana la sange si pana la moarte, si si-a ispasit, ca sa zicem asa, canonul, daca era cazul sa-si ispaseasca El un canon, pe al nostru l-a ispasit, in dragostea Lui. Dar toata viata omului, viata pocaintei, si vin momente in viata noastra unde omul, ori ne suparam pe Dumnezeu, ori sub o forma sau alta suntem chemati totusi la o judecata, e un fel de a ne spune, in diferite cuvinte, sub diferite forme, Dumnezeu ne spune: “Frate, sora, ma iubesti?” Tie ti-o spune. Daca depistati asa un moment in durerile voastre si daca va puteti nevoi atuncea sa spuneti, totusi, “Te iubesc”, macar asa, in sila, daca nu poti altfel, o sa vedeti deja rezultatul, chiar de atunci. Asa ca, si asta e lupta, si vedem in nevoitori mai avansati, mai imbunatatiti, mai sfinti, si Parintele Sofronie a avut lupte cu Dumnezeu. Gandindu-se la toata suferinta lumii asteia, in al doilea razboi mondial, cum sunt supusi atatia oameni nevinovati de catre silniciile acelor brutali ai lumii asteia, care cu o nemila de neinchipuit, draceasca, fac orisice cu omul, stiti de chinurile ce au suferit ai nostri in inchisori, Jilava, Pitesti si altele – si Parintele Sofronie la un moment dat se gandea, ingrozit de ce se intampla si cum de Dumnezeu lasa asta, izbucneste, descrie in cartea lui despre rugaciune, tradusa de parintele Teoctist, izbucneste si zice:”Da’ tu unde esti?”. Adica cum poti sa privesti asupra acestei privelisti, sa fii atotputernic si sa nu faci nimic? Si vine raspuns bland in inima: “Oare tu te-ai rastignit pentru ei?”. In contextul vietii Parintelui Sofronie, el a inteles mult mai mult decat inteleg eu, si banuiesc, majoritatea dintre voi. A inteles ca rastignirea este, pe de o parte, si ispasirea tuturor pacatelor, si mantuirea tuturor celor pe nedrept napastuiti. Si intr-adevar, in cartea intaia a Sfantului Siluan,Viata si invataturile, povesteste de un monah, tot asa, nevoitor, rugator pentru intreaga lume, care suferea, si nu stiu daca aievea sau intr-un vis, dar a venit asa un nor de sange deasupra capului lui si a stiut ca asta-i tot sangele nevinovat care s-a varsat de-a lungul istoriei. Si vine un raspuns. Zice: “Nici un strop din acest sange nu va pieri”. Asa ca, judecata intre Dumnezeu si om poate sa ia cateodata forme chiar dramatice, si Dumnezeu se supune judecatii, si iarasi, departe de a se suferi, da raspunsuri omului, raspunsuri mantuitoare. Nu putem artificial sa ne certam cu Dumnezeu, dar vin momente si izbucniri uneori care pot fi… nu este nici o cearta cu Dumnezeu care nu-i fara primejdie, insa unele din aceste certuri pot fi cu adevarat un moment maret, unde ii dam noi sansa lui Dumnezeu sa raspunda pentru El insusi, spre mantuirea noastra si a semenilor.

5. Cum sa ne raportam la lupta pana la sange cu pacatul despre care vorbeste Sfantul Apostol Pavel? Si care este echilibrul intre acest lucru si recunoasterea limitelor?

Cred ca, asa cum un prunc nou-nascut nu-l poti face sa alerge un maraton, dar te bucuri cand a facut trei pasi si cade in fund, el plange,saracul, pentru el e o tragedie, dar pentru tine, ca parinte, tu stii ca si tu ai trecut prin aia, si noi toti trecem, si mai trec trei-patru zile si tu o sa trebuiasca sa tot fugi dupa el. Asa si cu nevointa. Da, trebuie sa ne recunoastem limitele noastre. Pentru a recunoaste limitele noastre trebuie sa avem deja o oarecare viziune, si bine intemeiata, cand nu mai avem si cata vreme nu avem, ne tinem de duhovnic si prin duhovnic, prin toata lucrarea Bisericii, prin citirea Scripturilor si a scrierilor Sfintilor Parinti, trebuie sa cautam, intre altele, sa ajungem sa deslusim unde suntem, iar cand incepem sa deslusim unde suntem, tine-ti sapca bine si nu deznadajdui in momentul ala. Ca atunci cand Dumnezeu incepe sa lase ca ochiul mintii noastre sa vada uraciunea care suntem noi, nu numai ca nu trebuie sa deznadajduim, ar fi momentul deja de a triumfa, doar ca numai de triumf nu ne arde atuncea. Numai ca va spun, sa stiti cum sa faceti rabdare, fiindca sunt momente, momentele dureroase ale noastre de multe ori sunt momente unde, poate de cele mai multe ori sunt momente unde poate incepe o noua linie a mantuirii noastre. Iar lupta pana la sange, cred ca intr-o oarecare masura este de la inceput, in sensul ca daca pentru pruncul nou-nascut caderea in fund dupa trei pasi este o tragedie, si plange, si mai tarziu trebuie mult mai mult ca sa-l aduca sa planga, si poate nu mai plange niciodata plansul asta, al slabiciunii, fiindca a devenit acum barbat, chiar daca este femeie, barbat duhovniceste. Asa si cu cele duhovnicesti. Cand suntem slabi, poate ca un mic efort ni se considera ca o lupta pana la sange. Mai tarziu deja, un efort mai mare… Insa literal, a rezista pacatului pana la sange…Revin. La inceput incepem cu o legatura cu duhovnicul, sa incercam sa ne dibuim masura a noastra si sa o descoperim si sa o tinem, dar cu timpul incepem noi sa dobandim o viziune prin care noi ne vedem mai limpede ce putem si cat putem, ce e de folos, s.a.m.d., iar lupta, cred ca culminarea notiunii asteia de lupta pana la sange, crucea, este puterea dragostei pe care o vom fi dobandit. Uite ca Sfantul Siluan, cand Parintele Sofronie spune:”Parintele Siluan, dar e greu sa te rogi pentru oameni, pentru lume.” Si Siluan ii zice: “Bineinteles ca e greu. A te ruga pentru lume inseamna a-ti varsa sangele pentru lume”. Nu-l versi fizic, numai ca dragostea, asa cum in cearta parintelui Sofronie cu Dumnezeu, dragostea lui pentru om l-a adus aproape in vrajba cu Dumnezeu, ceea ce e primejdie, ca dracul ne poate lua in primire in momente dintre alea. Pe Parintele Sofronie n-a putut sa-l ia in primire, adic sa se puna impotriva lui Dumnezeu.. Parintele Sofronie il iubea tot pe Dumnezeu intotdeauna, si nu se putea pune impotriva Lui, dar se certa ca cu un prieten. Deci, in rugaciunea lui pentru lume, in dragostea lui pentru semenii lui care trebuiau sa sufere atatea, striga si catre Dumnezeu, strigat de deznadejde in numele lor. Si asta este rodul varsarii sangelui in rugaciune si rodul dragostei pentru lume. Acuma varsarea sangelui, si medical vorbind, stim ca orice efort fizic, costa nu stiu cate globule, in sfarsit, stiti voi, doctorilor, explicati voi mai bine decat mine…dar costa sange, orice efort, si sa ridici mana, te costa sange si sangele asta face, se innoieste si ne intretine viata. Dar cand el se innoieste inseamna ca se si consuma. Iar efortul rugaciunii poate deveni asa de mare, ca intr-adevar, istoveste pe oameni. Nu mai stiu cine, era un nevoitor care, desi nu se nevoia deosebit de mult cu mancarea, era totusi slab. Si intreba cineva: “Cum e asta ca, desi nu te vad nevoindu-te deosebit cu mancarea, cu postul, dar esti asa slab?” Si el zice: “Batul cu care invarti carbunii in foc, si el se arde”. El vroia sa spuna ca in rugaciunea lui, in apropierea lui de Dumnezeu si el se mistuia de focul iubirii dumnezeiesti. Si asta cred ca si medical inseamna consumarea sangelui.

6. Brusc si pe neasteptate, Dumnezeu mi-a luat de langa mine singura persoana pe care o aveam alaturi, ratiunea mea de a fi. Prin aceasta cumplita incercare, tot universul meu de valori a fost clatinat, iar credinta mea zdruncinata. Cum sa inteleg aceasta drama prin care trec, cum sa accept si mai ales ce sa fac ca sa-mi recapat echilibrul?

Sunt studenta si vin la biserica de mica, dar de cativa ani si acum foarte pregnant am stari de deznadejde atat de mari incat simt in piept o apasare ca si cum cineva m-ar apasa pe piept cu piciorul. De ce atata suferinta in viata de zi cu zi? Vad lucrurile foarte pesimist, cateodata nu ramane decat credinta, nu mai am de altceva de ce sa ma leg, imi zic sa am rabdare, dar nici asta nu mai este. Ce sa fac? Astept sa se intample ceva si nu se intampla. As vrea sa stiu care este voia lui Dumnezeu. Nu stiu in ce directie ma indrept.Tin si am tinut poruncile dar vad ca nu am ajuns foarte departe, ci in iadul deznadejdii. E groaznic.

Te cred. Prima reactie este ca Domnul sa va auda durerea ca pe un strigat. Cate scrisori ca astea n-am primit de la oameni si, credeti-ma ca unul din motivele pentru care traiesc in retragere si nu ies mai mult sa va ajut este ca nu pot sa va ajut. O zic spre rusinea mea, dar daca as face de capul meu, din initiativa mea, as risca boacane. Daca Dumnezeu nu cheama pe om, incredintezi pe acele suflete lui Dumnezeu, iar eu doar adaug rugaciunea. In general, sa stiti ca incercarile, cu cat sunt mai cumplite, cu atat mai mult ascund o comoara pe care, deocamdata, n-o stiti. Comoara unei apropieri de Dumnezeu. Este deja o judecata, in care daca noi traim acea criza drept, mai curand sau mai tarziu vom putea izbucni intr-un cant de lauda. Domnul sa va aduca la asta, pe amandoi si pe toti ceilalti de care stiu si de care nu stiu. Intre altele, sa stiti lucrul asta: cu cat mai dureroasa este criza prin care treci, nu vorbesc acuma de pacat si despre lucrurile astea, ca oamenii in general zic: “probabil ca vede Dumnezeu pacat in mine si…”. Nu iau linia asta. E o linie care de multe ori este negativista si daca negativista, nu e glasul lui Dumnezeu, e glasul iadului. Iadul si el ne osandeste. Sa avem urechi surde pentru iad si pentru draci, noi ne primim indreptatirea si osandirea, adica ar trebui sa zic osandirea si indreptatirea numai de la Dumnezeu, iar glasul lui Dumnezeu, ori este mangaietor, ori bucurator, ori cel putin, undeva tainic, mangaietor. Sa stiti ca, cu cat este mai cumplita suferinta, deci uitand linia pacatului, deocamdata, sa stiti ca, cu atat mai mult, tradeaza, ca sa zic asa, sau vadeste increderea pe care Dumnezeu o are in tine. Si iti ofer gandul asta ca prim sprijin, ca prim ajutor duhovnicesc. Mai mult nu stiu ce sa zic, decat asta: cand vad si aud lucruri dintre astea nu pot decat sa ma inchin inaintea acelor care sufera lucruri dintr-astea. Insa sa stiti si sa nu uitati. Cu cat mai mare chinul si durerea, cu atat mai mare puteti socoti ca este increderea pe care Dumnezeu o arata in tine, acum. Va zic asta ca sa va dea Dumnezeu barbatia, curajul de a trece prin incercarile astea, iar ce va iesi dintr-asta, ce prunc se va naste duhovniceste, in tine, din samanta asta, Dumnezeu sa-ti arate si sa-ti fie bucuria mai deplina decat a fost pana acum. Cred ca fiecare criza, fie din interior sau exterior, prin pierderea unui suflet iubit sau asa ceva, fie printr-o judecata launtrica in care ajungi intr-o deznadejde, chiar sinucigasa, cred ca fiecare din crizele astea sunt nu altceva decat un prag, pe care cu ajutorul Domnului trebuie sa-l trecem. Asa cum Adam trebuia sa-si treaca un prag, el a ratat atuncea, dar sunt multi dupa Adam, care desi impovarati de pacat, au trecut mult mai slavit pragurile astea. Dumnezeu sa va dea putere, Dumnezeu sa va dea mangaiere si lumina! Daca nu puteti altceva deocamdata, faceti ca marinarul in furtuna. Tine-ti-va de ceva si doar nadajduiti in Dumnezeu si Dumnezeu sa va arate si lumina mantuirii.

7. Cum pot afla rolul meu in viata? De cativa ani ma macina aceasta intrebare. Cum pot scapa de ea?

In primul rand, cred ca trebuie sa parasim dorul asta de a scapa “de”. Paradoxal, insusindu-ne, asumandu-ne anumite greutati scapam de ele. Findca fiecare criza este o nevoie care trebuie sa se implineasca. Iata ca medicina homeopatica intelege mai bine cele ale bolii. Nu este cazul sa te scapi de un simptom, durere, temperatura, de lesin sau mai stiu eu ce, e vorba ca prin acel simptom boala in trup manifesta felul prin care trebuie sa se vindece. Iar leacul pe care il gaseste homeopatul, printr-o asemanare cu simptomele, declanseaza, imi vine sa zic, o reactie in trup care face ca simptomul sa devina lucrator; lucrator facandu-se, se savarseste acea vindecare sau doza de vindecare pentru care simptomul dispare. Si dispare mai repede decat poate cu, daca ai bine citit, bine gasit leacul, mai repede si mai usor decat cu alte medicamente puternice, dar mai ales intr-un mod mai adevarat, fiindca simptomul, organismul si-a facut treaba prin acel medicament care i-a dat putinta sa se vindece. Asa si in cele duhovnicesti. Trebuie Domnul sa-ti dea. Cere lui Dumnezeu, de fiecare data cand iti vine gandul, care mi-e rolul in viata? Striga catre Dumnezeu, cere-i lui Dumnezeu, spune-i in orice fel de cuvinte, cat de simple, profita ca Dumnezeu e pretutindenea, ca sala e plina de Dumnezeu, ca lumea e plina de Dumnezeu, cerul si pamantul, si zi-i Domnului, si nu ramai ca unul… Dumnezeu asteapta, zice Hristos in Apocalipsa: “Iata, stau la usa si bat”, si poate ca criza prin care treci, ca nu stii cine esti si ce vrea Dumnezeu cu tine, poate ca este pur si simplu efectul faptului ca Hristos bate la usa ta. Raspunde, cheama-L inauntru. Pana cand vei gasi o intrebare la care Dumnezeu va putea raspunde real, sau o experienta a vietii, sau vei citi ceva, undeva, sau cine stie ce va face Dumnezeu, si sa dea Dumnezeu sa faca si sa faca curand si sa-ti pice fisa si sa te bucuri.

8. Parinte Rafail, ne vorbeati despre dragoste de Domnul si aproapele. Ce sa facem, pentru ca desi stim ce avem de implinit, putere nu avem in noi. Ce putem face sa se salasluiasca in noi dragostea, sa piara impietrirea? Cu ce sa incepem?

Zici ca, desi stiind, nu facem. Poate o sa te imbucur cu observatia ca nici nu stii ce trebuie sa faci. Daca ai intelege cuvantul asta chiar te-ar mangaia intr-o masura. Ca, daca nu stiu ce sa fac, apoi poate de-aia nu fac, nu ca-s chiar asa de rau. De ce zic ca nu-s chiar asa de rau? Ca, iata, la inmormantare, zicem prin gura cantaretului, “chipul slavei Tale negraite sunt.” Si Parintele Sofronie spunea un lucru uimitor, dar care acuma-l inteleg mai bine: “Nici un om nu vrea sa pacatuiasca”. Cum? M-a mangaiat dar, eu credeam ca noi toti vrem sa pacatuim, dar ii interzis. Poftim, mentalitate. Am inteles ca omul nu vrea sa pacatuiasca, omul vrea sa traiasca. Si noi intelegem cele ale pacatului, ademenirile pacatului, ca o intrare in viata. Dar, ne ademenim, si ne trezim cu buzele umflate. Deci, primul lucru care trebuie facut este sa intelegi ca nici macar nu stiu ce trebuie sa fac. Adica a sti teoretic este un fel sofisticat de a nu sti. Cand stim, daca am sti la un nivel mai deplin, daca am cunoaste pe Dumnezeu, n-am putea sa nu tanjim catre Dumnezeu. Daca cei care s-au nevoit peste masura firii, au facut-o, este pentru ca au fost, intrebuintez aceleasi cuvinte ca in ispita, au fost asa de puternic ademeniti de frumusetea, de dulceata, de bunatatea acestei vieti, a fi in Dumnezeu, cu Dumnezeu, ca pacatul isi pierdea puterea de a ademeni. Asa ca, nevoieste-te, primul lucru, nevoieste-te sa intelegi, cere Domnului, cand zic nevoieste-te, cere Domnului sa intelegi ce este acel lucru care trebuie sa-l faci fiindca trebuie sa-l intelegi in alt duh decat in duhul asta in care, da, stiu ce ar trebui, dar nu pot. Energia pe care ti-o da o intelegere mai duhovniceasca deja sa te faca sa poti mai mult. Iar, inca un lucru pentru ceea ce ar trebui sa facem. Vorbeam de poruncile lui Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu. Va spuneam mai devreme ca incepeam sa inteleg ce inseamna cuvantul porunca din partea unui Dumnezeu asa de iubitor. Si am inteles cu timpul ca noi, oamenii, noi omul, as zice, numim porunca cuvantul lui Dumnezeu in sensul ca, cuvant fiind de la Dumnezeu, descoperire de la Dumnezeu, este de ultima autoritate. O fi bland cuvantul, o fi incepand cu cuvantul “Fericiti cei care..”, dar asta nu inseamna ca este un cuvant relativ, ca-l putem pune in paralel, cu stiu eu, cu Buddha, cu Confucius, cu Socrate sau mai stiu eu cine, orice intelept al lumii. Este ultima autoritate si in sensul asta, porunca. Insa, si este al doilea lucru pe care vreau sa-l zic de porunca, ca raspuns, indirect poate, la intrebarea asta. Dumnezeu, pe de o parte cand da o porunca, zicea Parintele Sofronie ca, inseamna ca lucrul poruncit nu traieste in mine, ca altfel nu mi-ar da porunca. Daca am iubi pe Dumnezeu nu ne-ar da porunca sa iubesti pe Dumnezeu. Am face-o. Dumnezeu nu ne da porunca, daca ti-e foame, sa mananci. O si facem. Deci, arata ca nu este in noi lucrul ala poruncit. Insa, poruncind un lucru, Dumnezeu nu asteapta sa-l facem. De ce? Fiindca toata porunca dumnezeiasca, fiind pe de o parte descoperirea, spovedania lui Dumnezeu a ce este El. El, care este Dumnezeu nemarginit, n-asteapta de la noi, trupul, sa putem face lucrul ala. Dar este lumina de descoperire. Ce descopera? Spunandu-ne, sa zicem, “Iubeste pe Dumnezeu, iubeste pe aproapele”, da, ai dreptate, frate sau sora, acuma stim ce sa facem, dar nu putem. Asculta! Asta este revelatie. Te-a luminat Dumnezeu ca n-ai si ca nu poti. E inceputul. De-acuma ce asteapta Dumnezeu? Zice Parintele Sofronie, tot in cartea aia despre rugaciune, zice catre Dumnezeu: “Poruncile Tale, cuvintele Tale le iubesc, sufletul meu tanjeste catre ele, daca vezi ca eu sunt trup si sange, nu ajung, nu pot sa le traiesc, vino Tu si Tu salasluieste in mine, si Tu sa lucrezi in mine toate cele bineplacute Tie”. Iata un chip de rugaciune, spuneti cuvintele astea sau spuneti-le in cuvintele voastre, dar aceleasi lucruri. Dumnezeu, poruncind, nu este ca ofiterul in armata, ca pazea daca nu faci! Dumnezeu nici n-asteapta sa faci, asteapta intai sa vezi, asteapta intai ca omul sa descopere ce nu este, ce nu este in El, si incotro sa tanjeasca, si asteapta ca raspuns de la om: “Doamne, tu miluieste, eu sunt tarana, eu sunt neputinta, eu sunt nefiinta, arata-mi Tu cum sa fac sau vino Tu si lucreaza in mine.” Pana unde? Sfantul Pavel zice, “viez, si nu eu, dar Hristos in mine”. Ce inseamna ca nu eu, si Hristos in mine? De ce cand un demonizat, face tot felul de nazdravanii, zicem ca este posedat, si de ce cand un sfant, traieste nu el, ci Hristos in el, nu zicem ca este posedat? Diferenta intre drac si Dumnezeu este ca dracul acapareaza ca sa-si faca ale lui prin om si sa distruga pe acel suflet si pe ceilalti, si posedeaza, si tine cu sila, si nu da drumul. Dumnezeu Facatorul, care iubeste, patrunde in om numai fiindca omul striga si cheama pe Dumnezeu, si-l doreste, numai fiindca omul iubeste pe Dumnezeu si-l pofteste, si nu poate, si cand el a constientizat destul din neputinta lui, Dumnezeu vine si lucreaza in asa fel, incat, cand harul este cu omul, toate-i devin usoare. Acelasi om, dintr-odata, poate sa se roage, ii place sa se roage, alearga catre biserica cu prima ocazie, se mahneste cand lucreaza pacatul in el, se bucura cand implineste ceva bine, si nu stie poate ca la inceput, este ce numea Parinte Sofronie, dupa Evanghelia Sfantului Luca, “mamona nedreapta”. Adica este bogatie dumnezeiasca pe care pe nedrept o primeste, dovada este ca va veni ziua, daca este inceputul nevointei lui, cand o va pierde, si atuncea iarasi devine grea rugaciunea, iarasi este greu sa faci cele placute lui Dumnezeu, s.a.m.d. Insa, Dumnezeu, cand lucreaza in noi, daca-L iubim si dorim, putem sa zicem: “Asta sunt! Asta-i ce vreau sa fiu!” Dumnezeu Facatorul, locuind in om, locuieste asa incat, nesilind voirea omului, ci raspunzand la rugaciunea lui, il face sa fie ceea ce doreste sa fie si nu poate, asa cum zici foarte bine in intrebare. Asa ca diferenta intre a fi posedat si a vietui de-acum nu eu, ci Hristos in mine, este un cuvant al smereniei. Bineinteles ca de-acuma eu viez, si Parintele Sofronie are indrazneala sa spuna: ” De-acum, prin harul Tau, Eu sunt”. Adica, omul isi poate insusi cuvantul si numele lui Dumnezeu: Eu sunt. Nu prin firea mea, nu prin nevointa mea; prin lucrarea Ta, prin harul Tau. Si atunci ce inseamna “Eu sunt”? Inseamna ca nu mai sunt cel al slabiciunii si pacatoseniei mele, care ma amarau zi si noapte, care mai traiesc in mine, ci insusi Dumnezeu traieste in mine, nu mai viaza vointa mea pacatoasa. Insa daca Sfantul Pavel, daca Sfantul Petru s-au dus si la cruce pentru a proslavi pe Dumnezeu in credinta lor, asta, asa cum zicea Hristos Sfantului Petru:”Cand vei imbatrani vei ridica mainile tale si altul te va incinge si te va duce unde nu vrei. Cand erai mic te duceai unde voiai.” Nu inseamna ca nu vreau, dar trebuie; insasi voirea omului il duce acuma, dar stie omul ca n-as putea vrea lucrul asta daca n-ar fi harul lui Dumnezeu. Ce e harul lui Dumnezeu? Insusi Dumnezeu. Cand zicem, dupa Sfantul Grigorie Palama, energia lui Dumnezeu. Dumnezeu ca energie care traieste in mine. Daca nu El ar trai in mine, n-as putea nici sa vreau. Deci zic nu eu viez, ci Dumnezeu in mine. Si zicea parintele Sofronie cuvantul asta. La Judecata de Apoi, omul in uimire va zice: “Doamne, tu esti mantuirea mea, tu esti cel care m-a mantuit. Si va atribui toata mantuirea lui Dumnezeu, ca si oile: “Cand Te-am vazut si am facut ceva bun?” Dar Dumnezeu va zice: “Nu, tu ti-ai facut mantuirea, pentru ca tu a trebuit sa suferi”, si ne atribuie noua mantuirea, pentru ca noi suntem cei care a trebuit sa suferim. Si asa, omul, atribuie mantuirea lui Dumnezeu, si zice: “Viai Tu in mine, si viezi Tu in mine, si nu eu”. Si totusi, in constiinta noastra, Dumnezeu ne va spune noua: “Tu esti cel care viezi, prin alegerea ta, desi puterea este de la mine, Dumnezeu, ca tu n-ai avea…”. Asa ca, nadajduiesc ca ti-am dat si ca v-am dat un pic dintr-o linie, zic un pic, fiindca mai adanc si mai mult, nu stiu, dar din cate stiu, va impartasesc, ca nu e cazul ca in armata sau ca morala, care ne porunceste ceva si trebuie sa tinem. Morala e inca un nivel mai accesibil omului, de bine, de rau, daca vrei, poti sa nu mai fumezi, sa zicem, sau ceva de genul asta. Insa adevarata frumusete a ceea ce este omul ca chip al lui Dumnezeu, Dumnezeu n-asteapta deloc sa putem sa savarsim si nici chiar lasatul de tutun sau de altele, si daca nu zicem un pic de “Doamne”, e posibil ca n-o sa ne putem descurca nici macar cu aia. Asa ca, in primul rand, trebuie sa stim in alt duh, cu alta plinatate, in alta perspectiva, ce trebuie sa facem. Si daca stim, ne va ademeni, si vom avea alta energie. Si in al doilea rand, sa stim, ca porunca dumnezeiasca, care o putem intelege si ca moralitate, ca comportamentism, sa zicem, ca ar trebui sa ma comport altfel, da, numai ca indaratul comportamentului meu e nevoie de o energie pe care observ ca n-o am. Deci in porunca lui Dumnezeu este intai o lumina care arata ce nu sunt si ce nu am si ce nu pot, dar e lumina, si deci a inceput. Deci intrebarea asta tradeaza lumina care lucreaza. Daca stiu lucrul asta poate altfel ne va fi viata si alta nevointa. Deci nevointa incepe cu Doamne…

9. Parinte, exista mantuire pentru fumatori?

Dintre… nici macar nu zic pacat, dar dintre toate patimile cu care ne incurcam eu cel mai mult urasc fumatul, pentru doua motive. Am vazut ce a trebuit sa patimeasca biata mama, ca din cauza aortei a trebuit sa se lase de tutun si fuma 20 de tigari pe zi si doctorul, un prieten de-al familiei, i-a zis – eram inca in Romania, la inceputul comunismului, sub Gheoghiu-Dej, noi doi copii mici si mama tare ne-a iubit, Domnul sa-i rasplateasca acum – si-i zice doctorul: “Daca nu vrei sa-ti lasi doi copii orfani trebuie sa te lasi de tutun”. Vai, ce s-a muncit un an de zile si in zilele alea m-am hotarat ca eu niciodata sa nu fumez fiindca eu ma stiam deja slab ca daca ma apuca o patima eu n-o sa am putere sa ma lepad de ea. Si atunci, mama, inteleapta, nu mi-a interzis tigara, dar mi-a zis: “Fumeaza unde vrei, cand vrei, nu te ascunde in WC cum am facut eu in copilarie si altii, dar daca vrei sfatul meu nu fuma pana cand n-ai ajuns, sa zicem, la maturitate, mai bine sa nu fumezi si mai bine deloc daca poti, dar nu te ascunde, eu iti dau voie. Dar m-a prins asa o ura pentru o tigara, mai ales ca este o chestie inutila. Eu va marturisesc ca in crizele mele cele mai mari, dintre care traiesc si acuma tot mereu, numai la tutun nu-mi vine gandul, sa ma mangai cu tutunul. De ce? Ca organismul meu, nefiind intoxicat de asta, habar n-are si numai de tigara nu s-ar mangaia, ca ciocolata, ca inghetata, ca mai stiu eu ce, poate dau cu capul de pereti, asta m-ar mai mangaia, dar tigara deloc. Asa ca, este o pacoste inutila, in sensul asta o urasc mai mult decat altele.

Pe de alta parte, cred ca prea mult caz se face de tutun in modernitatea noastra, si poate mai ales in neamul nostru… Nu asta impiedica cel mai mult, si va marturisesc ca, ce-am observat eu, Parintele Sofronie nici nu se lega de asta. Sunt mai multi fumatori care…mi-amintesc, tot asa, o doctorita frantuzoaica venita la ortodoxie, cateodata, cand era la noi la manastire, rugam pe toti sa nu fumeze in casa, ca sa nu se imbacseasca casa de mirosul de tutun si iesea afara cateodata si mai fuma o tigara dar imi spunea: “Ma simt ca o curva, ma simt ca o curva, cum pot sa ma scap de tutun?” Ea insasi vroia. Si i-am zis si eu si cred ca si Parintele Sofronie: “Nu de asta e vorba acuma, ai destule greutati”. Trecea prin tot felul de sfasieri, de toate felurile. Nu era primul pas de a face, era o povara in plus, dar ea insasi vroia sa se scape. Si, asa si cu altii, multi s-au lasat de tutun, dar nu asta e neaparat primul pas. Primul pas este apropierea, dorirea de Dumnezeu, si daca stii ca Dumnezeu te iubeste si cu tigara la gura, poate ca intr-o zi o sa-ti vina o sfanta rusine, nu o rusine de asta omeneasca, ci ca o sa lasi cu scarba, cu scarba sfanta si mantuitoare cu adevarat.

Dar intre altele, cunosc un basarabean care de multe ori merge in Rusia, pentru diferite motive, medicale, un doctor, si imi spune ca cunoaste acolo un om care, doctor este, care are 24 de copii cu una singura sotie, ca a ramas cu ea, si daca nu erau destui a mai infiat inca patru, si merge de multe ori la manastire, la Lavra Sfintei Troite, daca nu ma insel, din Moscova, si acolo il cunosc in manastire si ii pastreaza o chilie pentru el, si cand se duce acolo cateodata sta in chilie inchis pana la patru zile, si nu mananca nimic, si nu bea, si nu stie nimeni ce face, dar cand iese i se pare ca au trecut 10 minute, si asa il iubeste Biserica, vrea sa-l faca preot, si el nu vrea, si are o rugaciune asa de puternica, incat a facut niste exorcisme, cu rugaciuni simple, pe care n-au putut multi preoti sa le faca. De-aia vrea sa-l faca preot. Si, nu vrea. Si, dupa ce face exorcisemele, il vezi ca se duce afara si mai fumeaza o tigara. Asta, iertati-ma, nu ca sa incurajez pe cei fumatori sa fumeze, totusi sa avem dreptul echilibru. Intai dragostea de Dumnezeu, intai dreapta intelegere si multe dintre astea o sa vina de la sine.

10. Cum ne putem feri de ispitele care ne vin de la cel rau pe moment? Sa ne dati cumva un medicament duhovnicesc spontan si foarte puternic care ar putea indeparta cat mai repede ispita sau gandul rau care ne vine de la noi ori de la cel rau.

Cred ca pentru ajunge sa putem in fiecare moment sa, iarasi, nu sa fugim, sa ocolim sau asa ceva, ci sa biruim ispita, ne trebuie o pregatire. Ispita trebuie sa vina ca o alifie pe un picior de lemn. Si observati ca Scriptura vorbeste de a via lui Dumnezeu si a fi morti pacatului, sau a via pacatului si a fi morti lui Dumnezeu. Moartea, pana la urma, precum si viata, are si o reciprocitate. Nu este doar o chestie in sine. Traiesti, dar cui? Daca traiesti cu dragul celor care se numesc pacate si poate, in sine, sa nu fie pacat. Mancarea, a manca nu e un pacat, dar imbuibarea devine. De ce? Fiindca nu e numai aspectul fizic, este prea multa dragoste pentru ceva nevrednic de acea dragoste. Hristos zice: “Nu numai cu paine va trai omul ci si cu fiecare cuvant care purcede din gura lui Dumnezeu.” Si deci, lacomul, undeva in sufletul lui, este un cautator al cuvantului lui Dumnezeu, si nu intelege, si nu dibuie. Sfantul Pavel zice: “Sa nu va imbatati cu vin, ca asta-i preacurvie, ci fiti plini de Duh”. Inseamna ca exista o analogie intre alcool si alcoolism si Duhul; e un cautator al Duhului si intr-adevar stiti ca un tip de alcool il numim spirt in romaneste. E o deformare a cuvantului spirit. In franceza si in engleza se zice spirit. Si prin stiinta alchimiei, care facea tot felul de legaturi intre cele duhovnicesti si materialitate, vedem ca exista o oarecare afinitate intre… si alcoolul mi se pare ca inseamna in araba tot ceva pe linia spirit, duh. Deci alcoolicului ii trebuie duh, si duh este Duh Sfant. Si Sfintii Parinti astia mari, de exemplu ca Sfantul Simeon si altii, care au trait, care cunosc, care vad pe Dumnezeu, minti de Dumnezeu vazatoare, vorbesc de betia treaza a Duhului. Si multi beau, de exemplu, de ce? Ca sa uit de amarul vietii asteia. Si cand esti in acea betie, ce zic sfintii? Ca uiti de pamant si de trup, si de toate cele de aici, ca esti in alta lume. Deci vedeti niste analogii. Si prin aceste analogii cred ca trebuie sa intelegem mai mult sensul si limita lucrurilor pamantesti. Si cu ajutorul lui Dumnezeu si nevointa noastra sa ne indreptam privirea launtrica si pasii nostri catre echivalentul duhovnicesc. Deci trebuie sa intelegem ca Hristos. Zice diavolul: “Fa din pietrele astea paine”. Si zice Hristos: “Nu numai din paine va trai omul”. Deci nu e numai vorba de pofta si de haleala. Este vorba ca acea pofta de a manca este legata de viata. De ce este buna mancarea? Si uitati ce gust are mancarea cand ti-e foame si uitati cum se prezinta cand nu ti-e foame deloc sau ti-e greata. Deci e foarte relativa placerea mancarii ca tot ce este trupesc, relativ. Insa prin el sa deslusim ceva al duhului, ca tot ce este trupesc ingana ceva duhovnicesc. Pe ala sa-l cautam. Cred ca daca ne nevoim in felul asta, va veni o zi, dea Domnul sa vina ziua asta pentru noi toti, cand ispita va fi ca o alifie pe un picior de lemn. Adica vom fi morti pacatului pentru ca viaza in noi cele dumnezeiesti, cele cu adevarat vrednice, cele care sunt cu adevarat firea noastra, chiar daca este o fire care trebuie sa ne-o insusim si nu o avem din nastere, ci prin nevointa, dar nu din nevointa, ci prin nevointa, care este apropierea de Dumnezeu, prin puterea lui Dumnezeu vom dobandi aceasta fire.

11. Ce sanse avem sa ne mantuim fara un parinte duhovnic stabil si cum sa-l recunoastem atunci cand il intalnim?

Incep cu recunoasterea. Cere lui Dumnezeu si cere-i lui Dumnezeu:”Da-mi sa-l recunosc si el sa ma recunoasca, adica sa ma primeasca”. Ce sa facem cat n-avem parinte duhovnic? Daca suntem, cum as zice, integri in cautarea noastra, daca suntem adevarati in a dori pe Dumnezeu, si fac o paranteza – daca nu vezi in tine destul adevar, il poti dobandi, adica poti sa spui lui Dumnezeu: “Tu vezi ca nici nu pot sa vreau binele, vreau sa vreau, Tu da-mi” -, si deci daca suntem adevarati in cautarea noastra, in orice caz vom gasi. Ca zice Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu: “Cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide, cereti si vi se va da”, insa Sfantul Siluan zice ca e foarte greu celui fara duhovnic sa se mantuiasca. ‘Foarte greu” nu inseamna ca nu se va mantui. Adaug aici un lucru. Cand zic “nu inseamna ca nu se va mantui”, multi sfinti zic: “Daca Dumnezeu ne porunceste un lucru, inseamna ca e cu putinta”. Pentru intelegerea noastra moderna, analitica, imi vine sa zic dobitoaca, si stiu despre ce vorbesc, ca o pateste Stan Patitul, o sa zic lucrul asta: Trebuie sa stiti ca un lucru care Dumnezeu ni-l porunceste si tu simti ca este asa de greu sa-l obtii, nu este asa de greu, este total cu neputinta. Vorbesc obiectiv: total cu neputinta. Asta-i “tineti mintea in iad.” Si acuma urmeaza ” nu deznadajdui”. De la un Dumnezeu ca al nostru, sa stiti ca numai cele cu neputinta le asteptam. Auzi, Doamne, ce zic. Cele cu putinta le poate face si omul. Iaca niste chestii care s-ar uimi stramosii nostri ce-a inventat omul. Nu prea stiu nici ce sunt astea, da’, prima oara ca le vad, dar toata electronaria asta, telefoanele, auzi tu, cu o cutie de chibrituri sa poti sa vorbesti cu unul din Australia, asta-i cu neputinta. Ei, si totusi, daca a fost cat de cat cu putinta, in capacitatea dumnezeieasca a omului, sa nascoceasca, sa scoata din pamant o chestie care o numim telefon si vorbim de-acum printr-o cutie de chibrituri, sa zicem, cu ala din Australia, intelegeti ca tot ce este chiar inimaginabil candva, dar daca este cu putinta omului, nu asta trebuie sa-i cerem lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu trebuie sa-I cerem, si sa nadajduim, ce e absolut cu neputinta. Si de ce o spun? Daca, in mentalitatea noastra obiectivista, moderna, credem ca este cu putinta, dar simte sufletul nostru: “Nu o sa ajung niciodata. Cum o sa ajung eu sa iubesc pe ala, uite la el, stii? Si eu trebuie sa-l iubesc chiar daca imi e vrajmas”. Pai? Si asa, urmeaza o serie de injuraturi pe care nu o sa le pronuntam, si eu sa-mi vad de treaba mea. Trebuie sa intelegem ca atunci cand Parintii zic ca Dumnezeu nu ne-ar porunci daca nu era cu putinta… e cu putinta lui Dumnezeu, noua, total cu neputinta. Dar daca Dumnezeu a poruncit inseamna ca cele cu neputinta omului, zice Hristos, sunt cu putinta lui Dumnezeu, si le voi vedea, iau cuvantul lui Iov, cred ca le voi vedea cu ochii mei si nu altul, ci eu cu ochii mei. Sa auza Dumnezeu rugaciunea asta, pe care am “furat-o” de la Sfantul si marele Iov, cititi cartea lui Iov, macar primele cateva capitole si ultimele doua si sa ne-o implineasca Dumnezeu.

12. Ce inseamna tacerea duhovnicului ca raspuns la spovedanie?

Da, sa stiti ca aicea se ascunde un lucru mare. Daca stii sa iei tacerea aia poate sa-ti fie mantuitoare, ala poate sa-ti fie cuvantul. In primul rand, inaintea spovedaniei, in timpul spovedaniei si dupa sa fii in dialog cu Dumnezeu: “Doamne, da-mi cuvant de spovedanie”. Intre altele, Dumnezeu se spovedeste noua, noi sa nu se spovedim lui Dumnezeu? Cere-ti cuvant de la Dumnezeu, ca Domnul sa-i dea duhovnicului cuvant mantuitor mie. Si daca poti sa primesti primul cuvant, prima suflare…Parintele Sofronie spune daca poti percepe prima miscare a inimii duhovnicului si pe aia sa o insusesti, chiar daca pare imposibil, fiindca cu imposibilul avem de-a face acum cand e vorba de mantuire, dar prin credinta in Dumnezeu o poti dobandi aici, amin!…. si oi vedea cum ma voi descurca eu si nu continua dialogul cu duhovnicul ca om, nu-i cere sfat ca om, ci deocamdata descurca-te cu ce ai inteles si ce-ai putut primi, fie si tacerea, dar zi-I lui Dumnezeu – ce inseamna cuvantul asta sau ce inseamna tacerea asta, cu asta, Domnul sa-ti dea, cred ca poti ajunge mai departe decat cu sfatuire omeneasca. Tacerea poate sa insemne multe lucruri. Eu intrevad asta. Poate sa insemne ca tu ai venit cu o inima care se numeste in Scriptura, vicleana. Asta nu-i neaparat ce intelegem noi prin viclenie, dar o inima indoita, nu capabil inca sa te hotarasti sa primesti primul cuvant si sa ti-l faci al tau. Si sa te descurci dupa aia cu Dumnezeu, El, Dumnezeu, sa-ti arate, incercand tu sa traiesti cuvantul, o sa descoperi tu, e dialogul tau intim cu Dumnezeu. Daca n-ai duhul ala de hotarare inca, fiindca nadajduiesc ca ni-l va da Dumnezeu, s-ar putea ca de-aia sa taca duhovnicul, ca Dumnezeu nu-i da cuvant. S-ar putea cateodata ca cuvantul sa fie prea mare si duhovnicului sa-i fie frica sa-l pronunte. Avem un chip minunat in cartea proorocului Daniil, cand catre sfarsitul vietii imparatului Nabucodonosor, ii cere lui Daniil sa-i interpreteze un vis, si Daniil tace un ceas. Si Nabucodonosor simte ca nu indrazneste Daniil sa spuna si-i zice: “Spune, spune”, insista. Si Daniil atunci isi deschide gura si zice: “Imparate, fiu visul asta vrajmasilor tai, si nu tie”. Si dupa aia ii spune ca avea sa innebuneasca sapte ani si o sa fie ca fiarele campului sub roua cerului dar ca dupa cei sapte ani va reveni la imparatia lui. Cititi-o mai in amanunt in cartea lui Daniil. Daniil, in rolul de duhovnic, nu indraznea sa spuna imparatului fiindca se mahnea impreuna cu imparatul pentru ce avea sa pateasca el. Si cand isi deschide gura zice: “Fie asta vrajmasilor tai si nu tie”. Deci, tacerea poate sa insemne asta. Cine stie cate altele poate sa insemne? Numai ca pentru tine, in clipa aia, tacerea duhovnicului poate sa fie cuvant pentru tine. Si, lasa asa, cere blagoslovenie duhovnicului, termina cu spovedania, si dupa aia ciorovaieste-te cu Dumnezeu: “Doamne, ce inseamna asta, Doamne, spune-mi, Doamne, nu ma lasa”.

13. Daca glasul constiintei imi spune altceva decat duhovnicul, ce sa fac? Merita sa-ti asumi riscul ascultarii pana la capat, ascultare oarba, fara sa iei in seama eventualele semnale de neliniste, impotrivire launtrica? E mai bine sa ma las cu totul in voia lui Dumnezeu, cu credinta ca daca drumul e undeva gresit, Domnul il va corecta pe cale? Nu este posibil ca prin aceasta taiere sa se ciunteasca si un firav glas al lui Dumnezeu in noi?

Da, o intrebare plina de primejdii, dar foarte importanta. Sfantul Ioan Scararul, in capitolul cel de-al patrulea din “Scara”, “Despre ascultare”, spune ca, vorbeste specific pentru monahi, dar se aplica tuturor celor care cauta un duhovnic: “Cearca in manastirea in care te duci, pe duhovnic, daca este un carmaci sau daca este un marinar, daca este un despatimit sau daca este inca impatimit”. Eu intotdeauna m-am intrebat: “Dar de unde acest discernamant la un incepator, cand merge la o manastire, sa stie daca este un carmaci sau un marinar?” Si, m-am vadit mie insumi ca eu nu aveam acest discernamant, si multumesc Domnului ca m-a pus in maini bune. Banuiesc ca era alta omenire pe vremea Sfantului Ioan Scararul in veacul al saselea, si ca era mult mai mult discernamant in lume, pentru ca era mai multa lumina si mai mult har. Insa, da… Si, ascultarea oarba, zicea el, o faci dupa ce ai cercat pe duhovnic. Daca ai vazut ca este un carmaci si nu un marinar, daca ai vazut ca este un despatimit si nu un impatimit, atunci iti pui sufletul in mainile lui si nu mai judeci. Adica poti sa faci ascultare oarba. Care este diferenta intre carmaci si marinar? Bineinteles ca e greu de deslusit, dar cand e cazul, Dumnezeu sa va arate. Diferenta esentiala este ca un despatimit, un carmaci, este ala care are sufletul tau la inima lui, si nu, de exemplu, cel ce ar putea obtine el de la tine, sau sa scoata din tine un om asa si pe dincolo, moral, corect, mai stiu eu ce, ci mantuirea ta, sufletul tau, durerea ta, bucuria ta. Daca vezi asta si daca simti asta in duhovnicul tau, asta este poate unul din semnele cele mai convingatoare si daca simti ca, sa zicem asa, te poti dezbraca in pielea goala in fata lui si nu se sminteste, duhovniceste vorbind, spovedindu-te total, ca daca simti ca durerea ta este a lui si bucuria ta este a lui, si simti asta, si te simti liber in prezenta lui, atuncea poti sa-ti pui sufletul si mantuirea in mainile lui, si poate ca tu insuti o sa simti ca un fel de crima sa nu-i faci ascultare unui astfel de om. Acuma, vorbesc printr-o extrema. Eu intotdeauna am judecat prin extreme. Iau extrema dreapta si extrema stanga si incerc sa vad unde sunt, acolo intre cele doua. Dar ca criterii, ca un fel de identificare, la nivelul vietii obisnuite, este lucrul asta: daca simti o incredere deplina in duhovnicul tau, pentru ca te-ai rugat, pentru ca Dumnezeu a pus in inima ta, asta-i un semn ca te poti increde si deschide. In masura in care nu, totusi Parintii zic ca cel care vrea cu adevarat sa afle voia lui Dumnezeu, si printr-un prunc o poate afla. Este iarasi integritatea aia a cautarii, adevarul ala care trebuie sa fie omul care-l cauta pe Dumnezeu. Imi vine sa zic ca fiul risipitor din pilda lui Hristos avea o integritate de cautare. El vroia, hai s-o numim, fericirea. Credea ca fericirea este sa traiasca destrabalat. Zice: “Tata, da-mi mostenirea mea”, i-o da Tatal, o si imparte la amandoi fratii, si asta, se duce si o ia razna. Cand se trezeste acuma cu toata agonisirea risipita, si pe deasupra se face si foamete in tara acea indepartata, si trebuie sa slujeasca unuia care nu-i pasa de el, ci ii pasa mai mult de porcii lui, si-a venit in fire dintr-o data fiul risipitor si imi vine sa parafrazez gandul lui zicand: “Asta-i ce-am vrut, asta-i ce-am cautat, cand am cerut Tatalui meu mostenirea? Si acuma, ce-o sa fac?” Si si-a amintit ca tatal lui, si argatii lui traiau mai bine, ce-o sa fac? Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiu al tatalui meu, ma duc si spun: “Tata, nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiu, dar fa-ma ca unul din argati”, acuma cu hotararea sa munceasca ca un argat cinstit. Si tatal il primeste si il inalta mai mult decat era inainte. Tatal e chipul lui Dumnezeu. Nu era prostul care s-a fript, asa cum zicem noi, ci este insusi Dumnezeu care s-a fript cu Adam, nu din prostie, dar din dragoste, ca se lasa fript ca sa dea libertate fapturii Lui celei iubite. Deci revin ca daca ai intr-adevar o dorire deplina si adevarata sa afli voia lui Dumnezeu, o poti afla, nu neaparat printr-o ascultare oarba, si o indoiala ca daca s-o faci sau nu acea ascultare oarba – poate sa fie din necredinta ta sau poate sa fie o informatie duhovniceasca, ca poate e o primejdie. Nu e destul, poate, de despatimit, cel la care te duhovnicesti, nu ca sa-l judeci pe el, ci ca sa judeci ce poti si ce nu poti face, si cere-i lui Dumnezeu, si striga catre Dumnezeu, si incearca tu sa fii despatimit, si mergi iarasi la duhovnic si cere-i lui Dumnezeu de-acum sa-ti vorbeasca, dar sa stii, ca, atata vreme cat nu simti in tine ura pentru voia ta patimasa, cat nu te poti lepada de tot, ca sa spui “tabula rasa”, stii, arunci toate pe masa si acuma, Doamne, pune Tu ce vrei aicea, esti in risc, nu numai eventual din neputinta duhovnicului, ci din a ta, sa nu primesti inca cuvant de la Dumnezeu. Tot in cartea lui Iezechiel, o sa gasiti, nu stiu care capitol era, nu-s ca protestantii care-ti citeaza capitol si verset, dar undeva o sa gasiti, cand vin niste barbati la Iezechiel, si Dumnezeu ii spune in inima lui: Vezi pe acesti barbati? Ei vin cu inima indoita la Mine. O sa le spun Eu ce vreau sa le spun? Ci nu, o sa le dau dupa inima lor”. Si intr-o nota de subsol, Parintele Staniloae explica ca taina asta, ca Dumnezeu graieste omului dupa inima lui, poate ca si aici se arata Dumnezeu care, pentru pacatul meu, stiind ca deocamdata nu ma poate scoate, zice: “Frate, faca-se voia ta”, si atuncea imi da dupa voia mea, aparent ma justifica, si eu linistit ma duc si-mi fac voia mea si cred ca gandul lui Dumnezeu este doar doara “patim” ceva, si ma ocroteste Dumnezeu cazand chiar pana in fundul iadului din prima, dar patim ceva sa-mi dau seama si sa incep sa-mi urasc voia mea si sa ma intorc catre Dumnezeu. Asa ca, greu de dat un raspuns concret la intrebarea asta, plina de primejdii, dar sa stiti ca sunt primejdii, dar sa stiti ca Dumnezeu este mai tare decat toate primejdiile, si sa ne invatam, sa ne nevoim, sa dam putinta lui Dumnezeu, cum ziceau apostolii – “Inmulteste credinta noastra”, sa dam putinta lui Dumnezeu sa ne dea mai multa credinta, mai multa intelegere, iar pentru duhovnic, atentie!, sa nu-l judecati, ca nu stim, patimasi noi fiind, nu stim real daca e nevrednicia lui sau a mea despre care e vorba, si daca nu stim sa deslusim intre carmaci si marinar, sau daca nu gasesti carmaci, nu judeca pe marinar, ci roaga-te pentru el, si as profita de momentul asta ca sa spun si asta: Biserica, asa cum am vazut-o in evenimentele recente, trece prin crize multe si grave, si nu numai Biserica noastra romana, tot ce este Biserica, fiindca astazi sunt cernerile, incep sau poate au inceput deja ultimele cerneri de care vorbea Hristos cand zicea ca in seceris va trimite Dumnezeu pe ingerii sai, si va impartasesc ceea ce incerc si eu sa traiesc: sa nu ne judecam pe mai-marii Bisericii, ci sa ne rugam pentru ei. Judecand, judecam dupa mintea noastra proasta, si riscam sa fie judecata proasta, si chiar daca este judecata buna, nu asta ma mantuieste nici pe mine, nici pe el. Rugati-va, si rugati-va pentru Biserica, pentru duhovnici, pentru preoti. Astazi, una din crizele Bisericii este ca nu mai avem batrani. Toti preoti, duhovnici care au venit la mine si cu care am avut conversatie, le-am spus: “Noi, si ma adaug si eu, desi la varsta mea ar trebui sa fiu un carmaci, si spre rusinea mea nu sunt, dar macar o stiu, macar o vad acuma, noi nu suntem carmaci, suntem impreuna calatori cu cei pe care-i duhovnicim. Dar daca ne smerim si tinem adevarul asta, si lucram cu el in constiinta, am nadejdea ca cuvantul lui Hristos, ca “orb nu poate calauzi pe orb”, Hristos il va zadarnici. Si duhovnicul orb va putea sa te calauzeasca pe tine, orb, daca duhovnicul intelege si se smereste, si daca tu te smeresti, iaca si Dumnezeu se smereste, prin duhovnicul tau, si va veni la tine. Si va face. Dar ce inseamna “orb calauzeste pe orb”? Daca esti cu un pas inaintea celui duhovnicit de tine e ca orbul care incearca cu bastonul sau cu piciorul terenul si daca a calcat intr-un gard, spune, nu calca aici ca m-am poticnit, aici e un gard, daca simti unde terenul e bun, ai facut un pas bun, trage-l un pas dupa tine, dar trebuie sa constientizam, parte din criza Bisericii este ca lipsesc batranii, si parte din aceasta criza este lucrarea duhului modernitatii care ne-a rupt de la batranii nostri si de la traditia Bisericii, si acuma cei mai multi din cei care povatuiesc in Biserica, sunt tineri. Eu sunt, iertati-ma, un batran neimplinit, m-a convins Dumnezeu cu varf si indesat ca nu pot sa duhovnicesc, am facut-o, si nadajduiesc ca Dumnezeu, ce boacane le-am facut si am facut cateva, sa le rascumpere, eu imi fac pocainta nadajduind ca asta va ajuta pe cei carora am gresit sa si-o faca pe a lor, si a venit vremea sa ma retrag, si unul din motivele principale pentru care in loc sa viu in ajutorul vostru, ma retrag, si singurul lucru pe care incerc sa-l fac este mai ales sa traduc din cartile Parintelui Sofronie cuvantul cu care eu am trait atatia ani, si intr-o masura sa va transfer asta, sa va impartasesc din cele pe care, spunea Inalt Prea Sfintitul ca le port in traista mea, sandwich-urile pe care nu le-am mancat eu inca, dar impartasesc macar si asa cu voi.