Inalt Preasfintite, frati si surori, intai va cer iertare: nu sunt un om al culturii, nu sunt – la urma – nici obisnuit prea mult cu conferinte. Ma consider un om ca toti oamenii, iar chemarea mea este monahismul.
Problema vietii mele a fost ce socotesc pana astazi problema esentiala a fiecarui suflet care se naste in lumea asta. Si m-a uimit de-a lungul vietii mele, si m-a mahnit din ce in ce mai mult sa vad cat de putin intra ca (si) component al gandirii omului in general, sensul insusi al vietii – pentru ce m-am nascut, de unde vin si unde mergem cu totii? Las linia asta, v-o las gandirii fratiilor voastre.
As vrea sa iau o alta linie. Ma iertati, propriu-zis nu ma gandesc sa prezint cartea. Poate ca ea se va prezenta singura. Dar va prezint oarecum fundalul ei. Deci a doua tema pe care vreau sa o abordez, este aceasta: ca mult ma bucura sa vad dorinta de a apara Ortodoxia, insa ma intreb cati inteleg ce este Ortodoxia.
Prima mea mahnire in legatura cu tema asta este ca nu ne-am invrednicit sa traducem acest titlu in graiul nostru. Este cuvant grec, Ortodoxia, si, ca (si) cuvant strain limbii noastre, noi nu il simtim ca altceva decat un titlu. Un titlu oarecum abstract. Ce este Ortodoxia? Pentru multi, Ortodoxia este a nu fi budist, a nu fi evreu de religie, a nu fi catolic, a nu fi protestant! Or, nu asa trebuie inteleasa Ortodoxia! Iata ca slavii au tradus in limba lor: pravoslovie -dreapta slavire. Ce inseamna dreapta slavire?
Revin la tema, adica revin la tema: pentru ce ne-am nascut in lumea asta? Intr-una din conferintele inregistrate si care fac parte din cartea care se lanseaza astazi, explic mai in amanunt. Esential, eu nu stiu cum sa zic si de unde sa iau problema, – da’ omule, crezi sau nu crezi, vrei sau nu vrei, este un fapt duhovnicesc si istoric ca Dumnezeu a facut pe om! Noi nu venim, asa cum pretinde stiinta, de nicaieri si mergem incontinuu nu stim unde, nicaieri.
Venirea noastra in lume are un sens! Dumnezeu a facut pe om in istorie si l-a impodobit cu chipul si potentiala asemanare cu Insusi Facatorul. Omul, cazand de la menirea lui – precum cei care cunoasteti Scriptura si religia noastra, stiti – deci cazand de la Dumnezeu si de la menirea lui, de-a lungul istoriei, omul vrand-nevrand cauta pe Dumnezeu, isi cauta identitatea lui. Si aceasta cautare s-a tradus intr-o sumedenie de religii – niciuna din carele n-au gasit pe adevaratul Dumnezeu. Sunt multe – daca va uitati fara prejudecata in orice religie – o sa vedeti multe aspecte ale intelepciunii omului, ba chiar ale chipului dumnezeiesc pe care il poarta neaparat omul. Dar nici una n-a ajuns la a arata omului adevarata sa provenienta si adevaratul sau sens!
Intre toate religiile astea, Dumnezeu Insusi a nascut – sa zicem asa, in istorie incepand cu Avraam si poporul evreu – Dumnezeu Insusi a inceput sa ia contact cu omul si sa insufle prin Proroci ceva mai adevarat decat ce se credea in lumea intreaga. Dar pana cand Insusi Dumnezeu nu a putut sa vina in conditiile noastre, luand asupra-Si forma pe care El Insusi a facut-o dintru-nceput, forma adamica, trupul nostru si conditiile noastre istorice, pana cand nu a putut sa vorbeasca cu gura trupeasca si in conditiile noastre cu omul, Dumnezeu nu a putut deplin sa impartaseasca ce este El, ca sa arate omului de unde vine si unde este menit sa mearga! Pana cand nu a vorbit Dumnezeu Insusi cu omul, nu putem vorbi in deplin sens de dreapta slavire ca nume de religie.
Dreapta slavire este – iata cuvantul grec, doxa, inseamna nu numai slava, dar vine din cuvantul opinie – dreapta opinie; l-as traduce si ca dreapta intelegere, si ca dreapta cugetare – daca vreti – ca extensiuni ale radacinii originale. Drept a intelege gandul lui Dumnezeu. Neaparat este drept a slavi pe adevaratul Dumnezeu. Si fara dreapta intelegere, nici dreapta slavire, nici dreapta viata, nici dreapta cugetare nu poate fi – si va spun: nici un sens al istoriei omului. Cand zic istorie, nu vorbesc de istorie, vorbesc de suflete: de tine, si de tine, si de tine, si de cei dinaintea noastra, si de cei care vin, care ca mine nastem in lumea asta si, constient sau neconstientizat de noi, totusi pe Dumnezeu cel adevarat Il cautam. Si ca sa stim de unde venim si unde mergem, este lucrul cel mai important.
Am aratat intr-unele din cuvantari, am incercat sa arat si lucrul asta: ca pana si in starea lui pacatoasa, omul tot cele drepte tradeaza, cautari drepte tradeaza. Omul neaparat vrea ce este drept. Ce cauta omul? Viata! Implinire! Pacatul este numai o ratacire a caii. Pacatul, patimile si toate lucrurile impotriva carora ne luptam in Biserica, nu sunt altceva decat un cancer pe trupul sanatos. O patima nu este un fel de a fi – este un fel scalciat de a fi! Patima isi are nu numai virtutea opusa, isi are si virtutea asemanatoare! Nu exista patima care sa nu fie la origine, o energie de Dumnezeu facuta, prost intrebuintata, prost canalizata, scalciata pe undeva.
Deci ziceam ca omul, si in pacatul lui, daca il intelegem drept si esential, tot cele drepte cauta, tot pe Dumnezeu Il cauta! Si ma gandesc, aicea poate sa fie parte din cele pe care nu le putem intelege ale lui Dumnezeu. Intr-un fel, Dumnezeu, candva in istorie sau dupa, va putea birui in sensul ca pana la urma, numai El este adevarat si numai El este ceea ce cauta tot omul!
Cand va vedea tot omul pe adevaratul Dumnezeu la Judecata de Apoi, cine stie cati vor spune: “O, dac-as fi stiut ca esti Acesta, decat sa fi stiut tot ce se propovaduieste stramb in istorie…”
Dar pentru aceasta revin la tema pe care o lasasem: Ortodoxia ca dreapta slavire. Inainte de Hristos au fost multe religii, intre care una singura era mai adevarata, mai integral adevarata, dar inca incompleta – religia ale carei carti le avem pana astazi, a Vechiului Legamant, Vechiului Testament, religia evreilor – fiindca Dumnezeu a cultivat aceasta religie, incercand pe cat a putut, sa vorbeasca omului pe cat putea omul sa inteleaga in acele vremuri. Cu venirea lui Dumnezeu Insusi intrupat incepe o alta era si aceasta era este un crestinism. Dar ce s-a dovedit intre oameni – cum aveau sa spuna Apostolii – “Dupa noi vor veni lupi rapitori in turma lui Hristos”. Omul, si dupa Hristos… aicea e o taina pe care Apostolul o numeste “taina nelegiuirii”. E o taina cum omul, care cauta si in pacat pe Dumnezeu cel adevarat, totusi in istorie pe Dumnezeu cel adevarat nu L-a primit! “Intre ai Sai a venit, zice inceputul Evangheliei, a lui Ioan, si ai Sai nu L-au primit!”. Si acest “ai Sai” poate sa insemneze multe lucruri: Toti suntem ai Sai si niciunul din noi nu-L primim intr-o masura deplina.
Si atunci ce se intampla? Ai dreapta intelegere si dreapta viziune care este cuvantul lui Hristos, fie inainte de Hristosul intrupat – zic intrupat, fiindca Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu Insusi, El este Cel care vorbea cu Adam in Rai, El e Cel prin care s-au facut cerurile si pamintul – deci cuvantul lui Hristos, fie inainte de intruparea lui Hristos, fie dupa, este Adevarul mai mult sau mai putin deplin inteles de oameni! Este putinta dupa Hristos sa-l intelegem. Nevointa, iertati-ma, nevointa noastra in Biserica trebuie sa se concentreze mai ales pe dreapta intelegere a acelui cuvant! Nevointa este mai ales efortul mintii de a intra in mintea lui Dumnezeu.
Deci dupa intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, Hristos, acelasi Cuvant deplin dat in masura in care istoria poate purta deplinatatea Cuvantului dumnezeiesc, omul deplin informat fiind – si intrebuintez cuvantul “informatie” in sensul in care genetica il foloseste, informatie nu in sensul mass-media, ci in sensul geneticii – deci deplin informati fiind de Cuvantul lui Dumnezeu, putem prin pocainta ajunge la deplina asemanare cu Dumnezeu, precum o dovedesc 2000 de ani de istorie a crestinismului in nenumarate forme! Si nu exista conditie a omului, pe care Cuvantul lui Dumnezeu sa nu o poata vindeca, regenera, indumnezei!
Si ce se intampla dupa Hristos? Insusi omul se dezbina de Cuvantul lui Dumnezeu si apar ceea ce se numesc ereziile cu multe titluri, cu multe denumiri.
Eu zic asa: noi, daca vrem sa aparam Ortodoxia, sa stim ce aparam! Am zis de multe ori un lucru pe care l-am trait pe viu: Ortodoxia nu este altceva decat firea omului! Nu este o denominatie cum se zice in Apus, nu este o confesiune intre altele, nu este o filosofie intre altele. Ortodoxia nu se defineste prin separare de alte filosofii, Ortodoxia este insusi acel lucru pe care il cauta omul dintru inceput si-l va cauta pana in sfarsit. Asta este ce nu trebuie sa pierdem! Daca Cuvantul care s-a dat, Cuvantul mantuirii, a trebuit sa fie dat de Dumnezeu Insusi intrupat in conditiile noastre, prin jertfa pe care a suferit-o acest Cuvant al lui Dumnezeu, apai se cade, din nepasare sau din nestiinta, sa pierdem insusi intelesul acestui Cuvant, care este mantuirea?
Si mantuirea ce este? Mantuirea astazi, cat suntem noi in trupul asta, in sangele asta, e devenirea noastra adevarata. Daca devenirea noastra este adevarata, trebuie sa o simtim concret in trupul, in sangele, in oasele noastre, iar mantuirea la sfarsit este sa vedem, cum zice Sfantul Ioan in prima Epistola: Il vom vedea precum este, pentru ca vom fi asemenea Lui! Daca astazi vom deveni asemenea Lui, Il vom vedea cum este. Daca nu Il vom vedea, este vorba despre intunericul cel mai din afara. De asta este vorba, de vesnicie! Asta este ce aparam noi!
Mult am fost mahnit, de-a lungul vietii mele, sa aud lucruri dintr-astea, ca uite – in termenii nostri romani, dar am auzit si de la greci, si de la rusi -, ca noi sa fim buni romani, trebuie sa fim ortodocsi, ca asta e religie stramoseasca! Stiti unde este erezia? Intr-o expresie engleza: este coada care da din caine! Daca avem nevoie de identitatea nostra nationala pentru a pastra dreapta slavire, pentru asta ne-o pazim si identitate nationala. Sfantul Cosma al Etoliei a propovaduit in nordul Greciei (ucis de turci in 1733), in Epir, intr-un moment al istoriei in care toti deveneau turci! Grecii aproape ca nu mai stiau greaca, toti invatau numai turca, deveneau musulmani. El a propovaduit si elenismul! De ce? Pentru ca prin mijlocul elenismului aveau sa-si pastreze dreapta credinta, dreapta slavire. Dreapta si adevarata mantuire. Asta e lucrul cel important si sensul vietii noastre!
Ca om precum fiecare dintre noi si, ca sa zic asa, ca monah care m-am balacit in aceste ganduri toata viata mea, asta este ce-as vrea sa impartasesc dintru bun inceput poporului meu. Pe mine ma intereseaza toate. Ortodoxia nu ma interesa in nimic altceva decat in cele specific religioase. Toate sunt importante in istoria aceasta si m-au interesat putin, cat am auzit din simpozionul de astazi – ca am venit cu intarziere – ma intereseaza toate zbuciumurile prin care a trecut lumea asta. Si vad importanta, relativa, dar mare de cele mai multe ori a acestor zbuciumuri, cand zbuciumul duce in directia adevarata; importanta negativa a tot ce se face pentru a distruge aceasta cale a omului.
Pana la urma stiti ce se intampla in viziunea pe care va propun a ceea ce este dreapta slavire? Sa stiti ca este, istoria este impartita in doua: istoria este devenirea intru fiinta a omului sub indrumarea lui Dumnezeu, Care este Cel ce este. Dumnezeu este Fiinta si devenirea noastra este intru fiinta si Fiinta este a lui Dumnezeu. Asta este istoria. Dar in istorie s-a nascut si taina nelegiuirii, unde omul este in libertatea lui capabil si ingaduit de Dumnezeu sa-si faca libera alegere si lupta impotriva acestei faceri a lui Dumnezeu, nasterea si indumnezeirea omului scos din nefiinta.
Si istoria este impartita in doua din ziua in care Cain si-a omorat pe fratele sau Abel – si continua pana astazi si pana la clipa cea mai de pe urma a istoriei, asa cat o putem intelege din prorocíi. Asta este lupta si sensul luptei pe care o ducem si asta este ce as vrea nu numai sa nu pierdeti voi din vedere – o, cum as dori lumea intreaga sa inteleaga!
Ortodoxia nu este o eticheta. Ortodoxia nu este a fi vrajmas cuiva, fiindca legea lui Hristos este dragostea! Si infratirea. Legea lui Hristos ne porunceste a iubi si pe vrajmas. Un ortodox, in masura in care este ortodox, nu poate fi vrajmas nimanui. Insa in acelasi timp, daca… Ortodoxia este infratire cu tot omul, dar in acelasi timp – atentie! – constiinta dogmatica pe care trebuie sa o avem si trebuie sa o cultivam, este ca in afara a ceea ce se numeste cu adevarat Ortodoxie, nu este altceva decat ratacire de diferite feluri si, in urma urmelor, intunericul cel mai din afara!
Si atuncea: pe de o parte vrem sa ne infratim cu tot omul, pe de alta parte, daca omul nu vrea sa se infrateasca cu noi, caci omul este liber si libertatea trebuie respectata, uitati cum Dumnezeu o respecta: Dumnezeu nu numai n-a facut un pom interzis – pom oprit -, ca atunci cand Adam a vrut sa manance din el, a mancat din el; dar uitati-va in lumea in care suntem, lumea unui pacat crescand pana la dimensiuni de neinchipuit: unde e Dumnezeu in lumea asta? se intreaba multi. Este! Si cine vrea si cine Il cheama, Il va afla! Si am experiente concrete despre aceasta. Si totusi lumea merge hai-hui in prapastia pierzaniei fiindca omul este liber. Si trebuie! Istoria este acolo unde trebuie sa ne manifestam libertatea totala si a venit mmentul in istorie cand aceasta libertate sa se arate la nivel mondial!
Dar noi sa stim de unde venim si sa stim unde mergem si daca mai este cineva care doreste inca, care se trezeste inca la aceste realitati, cu acel cineva vom putea impartasi infratirea pe care o aflam din Hristos! Ecumenismul nu este a face o salata, un talmes-balmes din toate viziunile care au existat. Universalismul adevarat este Hristos, fiindca El este Dumnezeu. In tot restul se amesteca cate ceva strain si tot restul duce catre intunericul cel mai din afara!
Deci Inalt Preasfintite si Parinti si frati – si frati, am in gand si surori, ca pentru mine, cum zice, in Hristos nu mai este barbat si femeie, ci toti suntem una – asta este ceea ce as vrea sa impartasesc cu voi, asta este ce am vrut sa impartasesc prin cuvantarile care s-au strans in prima carte care imi poarta numele si carte pe care vreau s-o impartasesc cu voi astazi. Nadajduiesc ca, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, sa intelegeti cat mai drept, cat mai adanc. Eu sunt in ultima faza a vietii acuma si imi e mai firesc sa vad importanta si desertaciunea vietii de pe pamant. Importanta alegerii fiindca este vesnica! Desertaciunea in masura in care ne lasam prinsi prea exclusiv in ale istoriei, in ale Martei: Marto, Marto, te grijesti si te tulburi pentru multe, dar una este de folos. Asta nu inseamna, Marto, sa nu mai invarti la mamaliga ta! Asta inseamna: Marto, nu uita pentru ce invarti la mamaliga! Si asa, fiecaruia as vrea sa zic: Sa nu uitam pentru ce suntem in viata asta. Si cu asta as incheia.
Cuvântul proorocesc este cuvânt de la Dumnezeu, de la Duhul Sfânt
Mulţumesc pentru primire şi pentru dragoste! Să dea Dumnezeu să fie spre bucurie şi, mai ales, spre împlinire… Părintele meu duhovnicesc, Părintele Sofronie – despre care cred că toată lumea ştie acum -spunea că cuvântul are rădăcini metafizice… Ce e cuvântul? Învăţasem la şcoală ceva de genul: cuvântul este o alcătuire de sunete prin care transmitem informaţii. Ce înseamnă că are rădăcini metafizice? Cuvântul naşte dincolo de lumea fizică, până şi dincolo de mintea asta omenească care depinde de un creier fizic, un fel de calculator biologic. În realitate, cuvântul este de la Dumnezeu şi, în Dumnezeu, Cuvântul este Persoană, este Fiul Tatălui, este Cel care s-a întrupat cu numele Iisus, Hristosul – adică Unsul lui Dumnezeu. Ce înseamnă asta, că o Persoană este Cuvânt? Încă nu ştiu şi rămâne să înţelegem din ce în ce mai adânc lucrul acesta, dar măcar asta înţelegem, că dă o mult mai mare importanţă acestor sunete pe care le emitem şi prin care ne înţelegem unii cu alţii. Ce este cuvântul proorocesc? Acest pro înseamnă acelaşi lucru şi în slavonă şi în greacă – e vorba de: mai înainte grăi, grăire mai înainte. Poate că omul a fost impresionat că cineva dintre oameni a putut să vorbească despre „ce va să fie”, despre care nimeni dintre oameni nu poate să cunoască. De aceea, acest cuvânt a primit o astfel de denumire. Însă, cuvântul proorocesc trebuie înţeles mult mai larg. Au putut grăi despre cele viitoare proorocii fiindcă au primit cuvânt de la Dumnezeu, de dincolo de zidirea asta limitată. Iar Dumnezeu ştie toate, şi trecutul şi viitorul, dintru început şi până în sfârşit, şi dincolo. Omul, primind cuvânt de la Dumnezeu, poate grăi şi de cele viitoare. Sau, ca Moise, poate grăi şi de cele din trecut. Astăzi, ştiinţa ne prezintă Scripturile altfel decât au crezut oamenii, altfel de cum au crezut părinţii noştri, dar, într-o mare măsură, este şi o aberaţie, adică o pierdere a adevăratei credinţe. Credinţa, lumea credinţei rămâne uimită cu câte amănunte putea să vorbească Moise despre viaţa părintelui lor Avraam (care trăise cu 400 de ani înainte de ei) şi a refăcut o istorie a poporului evreu, care, cu siguranţă, în mare măsură se pierduse după 400 de ani în Egipt. Evreii poate îşi mai aminteau când spuneau: părinţii noştri şi Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, dar cine au fost ei, probabil că rămăsese o memorie pe post de legendă şi chestii din astea popularizate şi stilizate, să zicem. Moise merge mai departe şi ne grăieşte despre toate cele de la facerea lumii. Cuvântul proorocesc, în sensul lui larg, este cuvânt care vine omului de la Dumnezeu, cuvânt care se dă în stare de rugăciune. Şi rugăciunea trebuie înţeleasă într-un sens larg, nu numai faptul de a face ceva, de a zice ceva, ci o stare în care Dumnezeu găseşte pe om primitor şi poate pune în inima lui cuvântul dumnezeiesc şi multe alte lucrări – minuni, cum le numim – pe care întâi proorocii le-au făcut şi, mai ales, Dumnezeu întrupat ca Om – Iisus Hristos – iar, după aceea, sfinţii, până astăzi. Zilele acestea am auzit de nişte minuni. Îţi stă mintea în loc de ce se poate întâmpla. Nu mă miră că sunt atâţia necredincioşi, pentru că tot ce vine de la Dumnezeu este curat, de necrezut, dar de necrezut minţii stâlcite a omului după cădere. Dar, într-un alt sens, noi, credincioşii, putem să nu le numim nici măcar minuni, minunile de necrezut, căci ele sunt firescul unei firi de unde am căzut, unde trebuie să ajungem şi de unde trebuie să mergem mai departe, până la şederea de-a dreapta Tatălui, călătoria pe care ne-a săvârşit-o Iisus ca Om. Deci, Cuvântul proorocesc este cuvânt venit de la Dumnezeu şi aş zice că, probabil, toţi marii sfinţi filocalici, toată cultura filocalică ne spune în diferite feluri acelaşi lucru pe care ni-l spune şi Sfântul Siluan, când zice – în conversaţia lui cu un alt mare sfânt al Rusiei, al Caucazului, Stratonic: „Cum vorbesc cei desăvârşiţi?”, şi tot Sfântul Siluan răspunde că ei grăiesc numai ce le dă Duhul Sfânt. Aceasta este desăvârşirea! Iar Sfântul Serafim zicea: „Când vorbeam din capul meu, erau şi greşeli”; şi se înţelege că atunci când vorbeşte de la Dumnezeu, greşeli nu mai sunt. Sfântul Siluan adaugă: „Greşelile pot fi mici, dar ele pot fi şi mari”.
Nu deznădăjduiţi… Fiţi desăvârşiţi…
N-ar trebui să-i punem pe sfinţi şi pe prooroci pe un piedestal cât mai înalt ca să-i admirăm de la distanţă. Ar trebui să înţelegem că este datoria noastră, datoria firii noastre, chemarea firii noastre, ca toţi să devenim prooroci. Deşi Sfântul Pavel zice că „acum grăim în parte, proorocim în parte”, totuşi, există o desăvârşire pe care trebuie să o urmărim, fiindcă Hristos zice: „Fiţi desăvârşiţi…”. Modelul nostru care este? Hristos zice mai departe: „…precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este!” . Nu ne tratează cu jumătate de măsură. Lucru greu, nu-i aşa? Şi zic: nu-i deloc greu, e imposibil! De la Dumnezeu nici să nu aşteptăm mai puţin de „imposibil”. Aşa că, o doză mică de credinţă pune pe sfânt pe piedestal şi-l admiră de la distanţă. Dacă aveam însă ceva mai multă credinţă – şi să dea Domnul să o avem – trebuie să înţelegem că „eu trebuie să fiu acela pe care-l pun pe piedestal”. Când zic eu, de tine vorbesc. E mai greu să crezi că eu pot să fac ceva decât să crezi că părintele cutare face nu ştiu ce, că el are rugăciunea, că pe el îl iubeşte Dumnezeu etc. Nu! Despre tine e vorba! Sunt şi mulţi mireni care au ajuns la sfinţenie. Cu cât ajung la mai mare sfinţenie, cu atât sunt mai simpli în felul lor de a fi şi cu atât mai mult au trecut printr-o „muştruluire” dumnezeiască prin care Dumnezeu le-a arătat ceea ce este omul. Şi ei ştiu! În felul cum se exprimă mintea noastră am zice, în traducere: „Nu sunt nimic!”. Aici ar trebui să depăşim o slăbiciune a expresiei anumitor limbi ca româna şi franceza. Ar trebui să zicem: „Sunt nimic!” Aşa cum s-ar exprima în engleză, de exemplu. Ca să subliniem, cum zice Gheron Iosif Isihastul într-o scrisoare: „Ce numesc nimic? Sunt încă nimicnicia din care m-a scos Dumnezeu”. Nu este un complex de inferioritate, nu este un psihism care se plânge văzând neputinţa omului, ci este o cunoaştere ontologică, unde omul vede limpede că nimicnicia din care este scos o poartă încă în cârcă. „Existenţa” este numai un mod de a fi tranzitoriu între „nefiinţa” mea de odinioară şi acel „a fi” întru care trebuie să devin. Intuirea filosofilor, devenirea întru fiinţă – aceasta este realitatea adevăratei vieţi a omului, pe care omul o găseşte numai în Biserică. Socotesc că, în perspectiva aceasta, cuvântul cu precădere proorocesc, poate, într-un sens, culmea proorociei cuvântului dat omului, a fost cuvântul pe care Sfântul Siluan l-a primit în termenii: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. O să încerc să vorbesc despre asta mai îndelung în această seară. Cuvântul este acelaşi pe care l-a primit Sfântul Antonie cel Mare sub forma: „Toţi se vor mântui numai eu voi pieri”. Dar acesta este şi cuvânt de sinucigaş, acesta e cuvântul cu care altul îşi pune capăt zilelor pentru că deznădăjduieşte. Sfântul Antonie vădit nu a deznădăjduit. Cum l-a trăit? Tot ca Sfântul Siluan. Este cuvântul Sfântului Pimen cel Mare care zicea: „Fraţii mei, să ştiţi că unde e satana, acolo va fi aruncat şi Pimen”. Dar şi el a continuat nevoinţa lui şi nu a deznădăjduit. Toţi cei numiţi de Biserică „cel Mare”, cum au fost Sfântul Sisoe şi alţi sfinţi, au trăit cuvântul acesta. Dar, cum arăta Părintele Sofronie acum, la sfârşitul veacurilor, Sfântul Siluan a primit acelaşi cuvânt, acelaşi nivel de nevoinţă, dar cuvântul sub o formă teologică mult mai desăvârşită, cu „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”.
Astăzi vei fi cu Mine în rai
Mulţi m-au întrebat: cum să ţii mintea în iad? Nu este, în primul rând, vorba de asta, ci este faptul de a înţelege ce înseamnă: „Nu deznădăjdui!”. Bieţii oameni sunt înfricoşaţi că, pe lângă alte păcate pe care le fac, au şi sentimente de deznădejde, care nu sunt bune. Nu e doar faptul că nu avem voie să avem aceste sentimente, dar Dumnezeu vrea să ne mângâie cu cuvântul acesta, să ne arate că şi dacă vezi că te afli în fundul iadului, nici chiar atunci să nu deznădăjduieşti… Care e fundul iadului? Sfântul Siluan îl descrie când zice: „Acolo voi fi aruncat, acolo veşnic voi petrece în flacăra asta întunecată şi veşnic voi plânge. Unde eşti, Tu, Dumnezeul meu? Unde eşti viaţa mea? Unde eşti lumina mea?”. Însă, nici el nu pune capăt zilelor lui, fiindcă a înţeles prin cuvântul lui Dumnezeu („Nu deznădăjdui”) nu interdicţie prin care trebuie să te străduieşti să nu mai simţi nici un fel de deznădejde, ci, din contră, o mângâiere. Adică: observă unde eşti (cu mintea în iad), fii tu realist despre tine însuţi, vezi că viaţa te-a învăţat ceva: că tu eşti străfundul iadului şi ieşire nu este, însă „nu deznădăjdui” – este glasul Atotputernicului care face o făgăduinţă. Ce făgăduinţă? Încă nu ştia. Dar a primit-o ca o făgăduinţă, ca o mângâiere. Deci, pot să contemplu realitatea mea de iad („singur voi fi aici şi singur voi pieri”, cum zicea Sfântul Antonie, Sfântul Pimen şi alţii) iar acest „nu deznădăjdui” trebuie să-l iau ca o mângâiere, ca o putere de a contempla realitatea de acum (iadul). Ce va face Dumnezeu şi când va face voi vedea. Deocamdată o să trăiesc ca nevoinţă această primă parte a cuvântului lui Dumnezeu („ţine-ţi mintea în iad”) şi o să mă socotesc a fi aşa cum mă văd, fără să încerc de acum să-mi închipui că sunt altceva, nici să încerc prin a mea putere să ies din starea în care sunt, ci, de acum, contemplând ceea ce sunt, real, ca să mă cunosc (toată Filocalia spune: „Cunoaşte-te, omule!” şi vechii filosofi păgâni greci spuneau că „cel mai mare lucru este să te cunoşti pe tine însuţi”), am răgazul să contemplu până şi această ultimă stare, de ultimă deznădejde, fără să am nevoie să deznădăjduiesc! Dumnezeu nu-mi interzice, ci îmi spune: nu-i nevoie, fii liniştit! Sfântul Siluan ne dă mărturia spunând: „Am început să fac precum m-a învăţat Hristos. Mintea mi s-a curăţit şi Duhul mărturisea în inima mea mântuirea”. Nu-l vedem scos dintr-un iad şi pus într-un rai, nu vedem nici o schimbare exterioară, ci starea în care era, fiindcă a făcut ascultare lui Dumnezeu, cu îndrăzneală şi cu încredere în El, dintr-o dată i s-a preschimbat din stare de iad în stare de rai. Deci, din starea de iad a ajuns în starea de rai. Recunoaştem pe acelaşi Dumnezeu care, pe Cruce fiind, tâlharul i-a zis – luminat, poate, de însăşi spovedania lui – „Noi primim răsplata faptelor noastre, dar Omul acesta nevinovat este”. Mă întrebam dacă nu chiar această spovedanie l-a luminat ca să poată striga: „Pomeneşte-mă, Doamne, şi pe mine când vei veni întru Împărăţia Ta!”. „Când vei veni întru Împărăţia Ta” – cine ştie când va fi asta?… Răspunsul lui Hristos a fost: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”. Şi cu Siluan vedem aceeaşi mişcare. A primit cuvântul „şi nu deznădăjdui” ca o mângâiere şi ca o făgăduinţă a lui Dumnezeu şi s-a hotărât în clipa aceea să-şi trăiască nevoinţa „liniştit” – aş zice, poate mai curând, cu o oarecare pace; poate aceea este pacea lui Hristos pe care o dă nu cum o dă lumea. Şi, de abia a început şi mintea i s-a şi curăţit („astăzi”), i s-a curăţit de năvala gândurilor iadului… Ce este curăţirea minţii? Tot gândul este un duh ce poate veni din duhul omului, poate veni de la Dumnezeu, sau din lumea dumnezeiască – îngeri, sfinţi, sau de la lumea de jos, cea căzută, cea răzvrătită împotriva lui Dumnezeu – ceea ce era şi cazul cu Siluan, că nu se putea ruga de năvala, de bruiajul gândurilor iadului, pe care 15 ani de nevoinţă cumplită (el fiind un „uriaş”, duhovniceşte) n-a putut să-l izbăvească. Şi acum, un cuvânt şi imediat a ieşit din această stare.
Nevoinţa prin care nu ne pierdem harul!
„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” – de ce l-am numit cuvânt cu precădere proorocesc şi, poate, culmea cuvântului proorocesc? Pentru că acest cuvânt, drept înţeles şi drept trăit, face ca experienţa harului să înceteze a mai fi experienţă. O experienţă o ai, o pierzi, vine, pleacă – parcă pleacă mai mult decât vine, când e vorba de har (trăim zeci de ani în ce pare a fi o inexistenţă – cum zic necredincioşii lumii – a lui Dumnezeu). Dacă din neobişnuinţa omenească de a trăi în legile harului (dacă putem zice aşa, harul fiind tocmai depăşirea legii), încă mai păcătuieşti (şi scrie Siluan însuşi: pentru o mică privire mai rece către aproapele, o mică mişcare a minţii sau a inimii împotriva aproapelui), te trezeşti cândva că eşti fără har. Harul nu agresează pe om, nu deranjează, nu fuge de la tine cu trăsnete şi cu tunete, nu te deranjează. Doar cândva te trezeşti că nu-l mai ai, se duce cu aceeaşi subţirime cu care şi vine, înainte să ştii ce s-a întâmplat şi, în mare simplitate. Cei care nici nu ştim să recunoaştem harul, nu-l recunoaştem, nu ştim că avem har. O să ştim când îl pierdem, o să ştim că avusesem ceva care nu era de-a firii ăsteia. De acum, când se trezea Siluan fără har îşi dădea seama de păcat. Prin această mişcare a pocăinţei îşi ţinea mintea în iad, adică îşi amintea realitatea care este el. Dar, fără a se încrede în iad, în realitate, mai mult decât a se încrede în cuvântul lui Dumnezeu, imediat se transforma starea lui de pierdere de har în revenirea harului. Harul a început să înceteze a deveni o experienţă şi a reînceput a deveni firea omului, firea lui Adam de unde a căzut prin neascultare, firea noastră, pe care, câteodată, nici n-o bănuim. La acest cuvânt toţi marii nevoitori au ajuns. Părintele Sofronie spunea că aceasta este o nevoinţă. Este tocmai culmea nevoinţei, dincolo de care, pentru om, nu mai există altă nevoinţă. Este culmea nevoinţei pentru că prin ea ai ajuns la ţelul pe care îl căutai: unirea cu Dumnezeu şi petrecerea, din ce în ce mai necontenită în lumea care ne aşteaptă. Aş zice, în termenii în care am mai vorbit şi alte ori, că gestaţia noastră pământească de la naştere şi până la mormânt (primul stagiu fiind pentru venirea în lumea aceasta, al doilea stagiu pentru trecerea în cealaltă) s-a săvârşit. Avraam a avut 120 de ani când a murit. Sfântul Antonie cel Mare a avut 105 ani, iar un monah, un nevoitor rus (care fugise de la Valaam când a fost bombardat în timpul războiului şi a întemeiat Noul Valaam în Finlanda), avea 110 ani şi zicea că Dumnezeu l-a uitat. Siluan moare la 72 de ani, relativ tânăr. La genul de om care era, la bărbatul puternic care era, ar mai fi putut trăi vreo 20 de ani cel puţin. Dar cred că, săvârşindu-şi călătoria sau gestaţia, poate că a mai rămas în lumea aceasta ori ca să se desăvârşească, ori până a putut lumea să-i primească mărturia. Lumea, respectiv Părintele Sofronie, care pare să fie singurul din preajma Sfântului Siluan căruia a putut să-i încredinţeze scrierile lui. Sunt scrieri simple, aşa cum ştiţi din cartea: „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, cuvinte simple, dar adânc teologice, aşa încât troparul care i s-a compus lui Siluan la proslăvirea lui îl numeşte „de Dumnezeu cuvântătoriu teolog”, dar şi „cel mai duios între cuvântătorii de Dumnezeu” (în greacă „cel mai dulce între cuvântătorii de Dumnezeu”).
Esenţa iadului: neascultarea şi deznădejdea
Cuvântul lui Siluan („Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”) e mai desăvârşit teologic fiindcă nu e numai un cuvânt pe care-l poate trăi şi înţelege un om, doar el înţelegând ce trăieşte acolo… Înainte să ştiu de Sfântul Siluan, îl citisem pe Sfântul Antonie. Era pentru mine o taină cum putea Sfântul Antonie să trăiască faptul că el era osândit – şi singurul osândit – şi nu deznădăjduia. Cum putea Sfântul Pimen, Sfântul Sisoe şi alţii să zică şi să trăiască ceea ce ziceau? Pe mine mă deznădăjduiau cuvintele astea. Cu Siluan descoperim ceva din „mecanismele” mântuirii sau, mai bine zis, din gândirea lui Dumnezeu, din atotputerea lui Dumnezeu. Cred că se cunoaşte şi în România faimoasa carte a lui Dante, din Evul Mediu european: „Infernul” (Iadul). În Apus e foarte renumită. E vorba de o poveste a unui suflet, a unui creştin condus de îngerul lui păzitor prin tărâmurile iadului. Îngerul îi arată tot ce se petrece acolo. Nu e şi nu cred că pretinde o experienţă adevărată. Este un romancier creştin, cred. În Apus toţi ştiu citatul (din această carte) de pe poarta iadului: „Părăsiţi orice nădejde toţi cei care intraţi aici”. Iată însă că Dumnezeu zice „Nu, n-o părăsiţi, nu-i nevoie să deznădăjduiţi”. Asta este esenţa iadului: deznădejdea. Dar dacă nu ascultăm de glasul iadului şi ascultăm de glasul Făcătorului, putem zice că iad nici nu există. Dumnezeu iad nu a făcut. Iadul este rezultatul neascultării zidirii. O sfântă spunea că la Judecata de Apoi vor fi două tabere: unii care vor fi zis lui Dumnezeu cândva în viaţa lor „facă-se voia Ta” şi ceilalţi, cărora Dumnezeu le va zice „facă-se voia ta”. Voia mea este iadul. Şi dacă învăţ „în Duh şi în adevăr” să fac voia lui Dumnezeu (nu un fel de disciplină; trecem şi prin asta, dar trebuie să creştem în ele şi să mergem dincolo, să înţelegem „în Duh şi în adevăr” toate lucrurile: „că Duh este Dumnezeu şi Adevăr este unul din numele lui Hristos”), vom vedea că ascultarea lui Dumnezeu, chiar atunci când pare să ne prigonească mai rău, este spre desăvârşirea noastră. Ce poate fi mai cumplit ca după 15 ani de atâtea nevoinţe (cum a avut Sfântul Siluan, căci în fiecare noapte nu dormea mai mult de 2 ore pe un scăunel fără spetează), să audă de la Dumnezeu: „Ţine-ţi mintea în iad”, adică rămâi tu acolo, în iad. Ce poate fi mai cumplit decât asta? Dar dacă cuvântul lui Dumnezeu zice asta, paradoxal pentru gândirea omului căzut, atunci acela e raiul, cum s-a adeverit în cazul Sfântului Siluan. „Împărăţia lui Dumnezeu” este a zice lui Dumnezeu – şi să ne dea Domnul cu adevărat înţelegerea asta, să putem să zicem şi noi deplin cândva în viaţa noastră – „Doamne, facă-se voia Ta!” în orice împrejurări, în orice stare am fi, cum zicea Hristos, ca Om, în Ghetsimani, dus până la capătul putinţei Lui şi dincolo. Până şi El s-a rugat Tatălui: „Părinte, toate sunt cu putinţă Ţie. Treacă paharul acesta de la Mine! Şi, totuşi, nu voia Mea, ci voia Ta”. Asuda de acum stropi de sânge. Un medic ar fi descoperit că, clinic vorbind, acela era momentul când, omeneşte, ar fi trebuit să moară Hristos. Ceva în Trupul Lui a cedat şi, de aceea, a asudat stropi de sânge. Chiar şi atunci dragostea Lui pentru Tatăl a fost aşa încât a zis: „Totuşi, voia Ta”. Mai târziu, pe Cruce, după ce a putut să strige, pe de o parte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit?”, poate, în câteva minute, să zică: „Părinte, în mâinile tale Îmi încredinţez Duhul”. Părintele acesta, Dumnezeul acesta, Care L-a părăsit, mai are încă încredere în El? Da, mai are încredere în El. Şi-I încredinţează Duhul în clipa morţii. Cineva analizează: nu I-a căzut capul pentru că a murit, ci de bunăvoie a plecat capul şi şi-a dat Duhul. Evanghelia Sfântului Ioan precizează momentul când Iisus a spus: „Stăpânire am a-Mi pune sufletul şi stăpânire am să-L iau înapoi, această poruncă am primit de la Tatăl”. Şi pentru Omul Iisus era tot voia lui Dumnezeu şi nu voia Lui omenească. Intenţionat Îl pomenesc de multe ori pe Iisus ca Om, căci subliniez Omul; Dumnezeu Atotputernic nu m-ar atinge, că Dumnezeu poate orişice. Prefer să văd dacă aşa ca Om poate să facă ceea ce mă uimeşte. Aşa este pe de o parte mai uimitor, pe de altă parte mângâietor, căci înseamnă că şi eu, om fiind, port aceeaşi fire şi pot şi eu să încerc, în orice caz, să nădăjduiesc că pot ajunge unde-mi porunceşte Hristos să ajung şi-mi arată calea, care ar fi El Însuşi. El ca Om avea dragostea asta de Dumnezeu, care în orice aspect al morţii avea mai multă încredere în voia lui Dumnezeu decât în voia lui omenească. Hristos era Om, dar avea o voie nepăcătoasă. În Hristos nu a existat păcat. Ce este păcatul? Cum de a fost Om adevărat dacă nu a trăit păcatul? Noi, toţi oamenii, trăim păcatul. El n-a cunoscut starea noastră, a păcatului? Şi atunci, cum ne poate mântui din păcat? A cunoscut urmările păcatului, slăbiciunea trupului, până şi putinţa de a muri, de a se pogorî în iad cu sufletul. Însă, păcatul nu este ceva care există în sine, aşa cum şi iadul nu este ceva care există în sine. Un păcat nu este decât scâlcierea unei dreptăţi; un viciu nu este decât scâlcierea unei virtuţi; iadul nu este decât scâlcierea Împărăţiei Cerurilor, a raiului. Răul nu există fiindcă nu există decât ce a făcut Dumnezeu. Dumnezeu în fiecare zi a zidirii a văzut că tot ceea ce a făcut era bun, că era bine, cum zice Facerea. În a şasea zi a văzut că toate erau bune foarte. Deci, răul nu poate exista, iad nu poate exista. Dacă o să fiţi la slujba dinaintea Crăciunului, o să auziţi acolo o paremie, o pericopă din proorocia Profetului Varuh (capitolul 4), unde prooroceşte de Hristos lucruri minunate: Îl arată ca „Legea care va dăinui în veci” şi vorbeşte de Hristos ca Cel care „a ales toate căile dreptăţii”. Ce este această alegere? Vorbeşte de Hristos ca fiind Dumnezeu, Care va veni şi va locui cu oamenii. Pe Dumnezeu Îl ştim ca Cel care este din veci şi mai înainte de veci, nu are o devenire, nu are nevoie să facă o alegere între una şi alta. Este deci doar o expresie proorocească la nivelul înţelegerii noastre, ca să înţelegem că Dumnezeu este Persoană (nu este ceva care există şi nu poate să fie altceva) şi ca Persoană are libertate să trăiască într-un fel sau altul, să aleagă – în termenii lui Varuh – între una şi alta (în termenii noştri). Dragostea lui Dumnezeu, bunătatea nesfârşită a lui Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu care nu este întuneric, cum zice Sfântul Apostol Ioan, este o alegere liberă a lui Dumnezeu, nu că nu poate altceva sau că nu ştie altceva. Făptura şi – paradoxal iarăşi – numai făptura care are chipul lui Dumnezeu, ea – îngerul sau omul – poate să facă o altă alegere tocmai pentru că avem chipul lui Dumnezeu. Acea altă alegere este căderea de la devenirea noastră, de la îndumnezeirea noastră şi aceasta este ceea ce reprezintă tot ceea ce este rău în „cele de sub ceruri”, adică în tot cosmosul făurit de Dumnezeu, în lumea îngerilor şi în lumea oamenilor. Animalele nu pot decât să-şi trăiască legea lor, pe care noi o vedem ca bună sau rea, că ne convine sau nu ne convine, dar e o lege. Aşa l-a făcut Dumnezeu, ştie El pentru ce – câteodată mai dibuim şi noi de ce Dumnezeu o fi făcut aşa – însă animalul nu poate să-şi depăşească măsura. Omul şi îngerul poate. Orice alegere care nu este dumnezeiască, care nu coincide cu ceea ce a ales Dumnezeu mai înainte de veci, ca să fie ceea ce este El (şi care se rezumă la un singur cuvânt: dragostea, care rezumă toate poruncile şi proorociile), orice alegere în afara acestei viziuni – care poate fi făcută de făptura liberă care poartă chipul lui Dumnezeu – este răul, este păcatul, este viciul, este iadul.
Începutul contemplării este viziunea propriilor păcate
Căderea omului de la Dumnezeu a fost o cădere prea timpurie, nu că o cădere şi-ar avea o vreme a ei, ci timpurie în sensul că dacă Adam ar fi putut să-şi facă nevoinţa în Duh şi în adevăr, prin care Dumnezeu i-ar fi deschis ochii, şi, treaptă după treaptă, ar fi ajuns până la şederea de-a dreapta Tatălui, poate că ar fi rămas în lume o experienţă mai bogată de Dumnezeu. Dar, cu căderea lui dintru început s-a poticnit de primul prag, de prima ispită. Ce înseamnă ispită? Înseamnă încercare. La prima încercare care i s-a pus în cale a căzut. Omul a rămas fără experienţă dumnezeiască îndestulată. Istoria a devenit o căutare a omului, o căutare de a-şi regăsi Dumnezeul pierdut, de a-şi regăsi firea pierdută, de a-şi regăsi originea de unde provine. Sensul adevărat al acestei istorii tragice a fost regăsirea lui Dumnezeu. Regăsirea lui Dumnezeu nu aşa ca un interes academic, ca să ştim despre Dumnezeu cât mai multe şi când murim să fim oamenii cei mai educaţi din cimitir… Important era, găsindu-ne şi originea şi ţelul, să ajungem să-l dobândim. Mi-am amintit acum de un tânăr din Bucureşti care acum mulţi ani (avea 16-17 ani), în deznădejdea pe care toţi o cunoaştem, îi întreba pe oameni: „De ce m-am născut?”. Este o întrebare care pare a fi puţin trăsnită. Oamenii mari ar trebui, din experienţa vieţii lor, să înţeleagă ceva mai adânc întrebarea aceasta. El primea răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?”. Nu, nu are nimic mai bine de făcut decât să ştie de ce şi pentru ce s-a născut în lumea aceasta. Răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?” îl socotesc criminal. Oamenii nu ştiu ce fac când dau răspunsuri de felul acesta. Ei înşişi nu au răspunsuri. Zicând „criminal” nu vreau să-i incriminez pe acei oameni, îi înţeleg prea bine, căci nici ei nu ştiu. Şi eu am străbătut viaţa căutând şi neînţelegând, până acolo unde Părintele Sofronie a fost primul prin care am început şi eu să trăiesc, să înţeleg, să aibă viaţa mea un început de sens. Acestea sunt lucrurile pe care am încercat şi încerc să le împărtăşesc în cuvântările pe care le-am ţinut aici şi în alte părţi. Pe această linie, cel mai deplin sens al vieţii se conturează în cuvântul acesta proorocesc: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, dacă îl înţelegem. Un motiv pentru care Părintele Sofronie îl socotea teologic mai desăvârşit este pentru că ne împărtăşeşte o înţelegere teologică mai dreaptă despre Dumnezeul nostru şi despre sensurile vieţii. Dacă îl înţelegem drept îl putem trăi şi noi la nivelul nostru.
Revin la întrebarea: „Cum să îmi ţin mintea în iad?”. Dintr-o experienţă pe care, pesemne, o avusese Părintele Sofronie cu mai mulţi, ne spunea: „Voi să nu încercaţi să faceţi ca Siluan pentru că unii au ajuns în spitalul de nebuni!”. Cred că vorbea de oameni care îşi închipuiau că-şi ţin mintea în iad socotind că atunci când or să ajungă acolo, nu vor deznădăjdui, sau cine ştie ce gândeau… Aceasta este o lucrare a închipuirii omului şi, fiind închipuire, nu are realitate, nici nu are puterea ascultării că e tot omul care-şi face voia proprie. Voia proprie îl duce în iad sau la spitalul de nebuni – care, de multe ori, nu diferă mult de descrierile iadului pe care le citim în diferite scrieri. Expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” a fost înţeleasă de Siluan ca un îndemn să nu încerce prin propria sa putere, cu de la sine putere, prin rugăciune, prin nevoinţă, prin străduinţă, prin efort omenesc, prin nedormire, prin nemâncare, prin metanii etc. să iasă din acel iad că nu va putea niciodată. Să nu încerce nici să-şi închipuie altceva. Noi, de multe ori, ne închipuim: da, sunt rău, dar nu sunt aşa de rău ca acela, nu sunt ca Hitler care a provocat un război mondial etc. Asta este a trăi într-o închipuire, iarăşi în iad. A încerca să ieşi din asta este o nevoinţă. Dumnezeu îngăduie şi asta, dar ajungem să vedem că nu asta ne mântuieşte. Dacă traduc acum expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” în cuvinte accesibile gândirii noastre, trăirilor noastre şi în limbajul nostru modern, aş zice: „Omule, fii realist!”. „Ţine-ţi mintea în iad…” este la nivelul nostru, nu că să încercăm să ajungem până acolo, în iad. Dacă ajungem la măsurile Sfântului Siluan, ale Sfântului Antonie o să cunoaştem iadul deplin, care este unde suntem acum; iadul este starea noastră reală, dar prin dumnezeiască pronie ne este ascuns pentru că n-am putea să nu deznădăjduim. Însă, ce vedem că este starea noastră, aceea să o şi acceptăm. Să nu încerc să gândesc în sinea mea, să nu încerc să mă văd altceva, să nu încerc să muşamalizez starea mea. Când mă duc la preot şi îmi spovedesc păcatul, câteodată chiar cu durere, aceasta este deja este o doză – la nivelul meu de înţelegere, de trăire – de a-mi ţine mintea în iad. Am cunoscut ambele părţi ale spovedaniei – şi ca cel care se spovedeşte şi ca cel care primeşte spovedania – dar nimic nu mi-a fost mai obositor ca duhovnic decât să aud spovedanie de genul: „Părinte, eu n-am făcut mare rău, n-am ars casa nimănui, n-am făcut asta, n-am făcut aia…”. Obositor şi plicticos fiindcă simt că omul nu şi-a găsit încă lumea, făgaşul. Când auzi, câteodată, spovedanii cumplite, sfâşietoare, dintr-un suflet care reprezintă un zbucium, care caută ieşire din asta, parcă şi duhovnicul învie şi, paradoxal, pe păcătoşii cei mai mari i-am iubit cel mai mult şi în mod spontan şi cu o iubire care, curios, stinge şi lucrările patimii în om. Am înţeles ceva din cuvântul Mântuitorului când zice: „Mai mult se bucură Dumnezeu şi îngerii de un păcătos care se pocăieşte decât de o sută de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă”. „N-au nevoie…” – o, ce întuneric împovărător ideea acesta că n-am nevoie! Dar, să ne dea Dumnezeu înţelegerea care este, cu precădere, puterea de a purta viziunea păcatului meu propriu şi înţelegerea de a spovedi. A spovedi – ca şi rugăciunea – nu este numai a mă duce şi a face ceva şi gata. A spovedi este o stare a duhului în care să trăim permanent, o conştientizare permanentă, un realism duhovnicesc permanent în care trăim. Şi, dacă ne învredniceşte Dumnezeu să vedem mai mult întuneric în viaţa noastră, să ne bucurăm că măcar vedem. Nu ne putem bucura de ce vedem, dar putem să ne nevoim. La început ne bucurăm că măcar vedem. Ce se întâmplă cu „vedem”? Se întâmplă că ni se dezvoltă văzul duhovnicesc. Părintele Sofronie are o carte: „Naşterea în Împărăţia cea neclătită” a cărei primă parte e mai grea pentru majoritatea pentru că e mai teologică, dar la sfârşit sunt nişte capitole scurte care sunt accesibile tuturor. Într-unul din ele zice că „începutul contemplării celei adevărate este viziunea propriului său păcat”. În acest sens trebuie să înţelegem cuvântul că a-ţi vedea păcatul (iadul) este deja o lumină pe care ne-o arată, îmi arată că sunt păcătos, deci lumina lucrează în mine. Părintele Sofronie zicea că acesta este începutul contemplării în sensul că acea lumină care acum îmi arată întunericul (iadul) meu – încă un motiv pentru „a nu deznădăjdui” – este lumina pe care o voi contempla în sfârşit ca lumină, în sfârşitul procedeului pocăinţei. Pocăinţa nu este doar o tânguire pentru boacănele pe care le-am făcut, nu este numai părere de rău. Este ceva mult mai intens decât o părere de rău, este o căinţă, este o mişcare duhovnicească, un avânt către cele veşnice, care trece, la început, prin contemplarea întunericului. Părerea de rău este un bun început pentru că de undeva trebuie să porneşti şi nu cred că poţi porni decât de acolo de unde te afli real. Aţi recunoaşte starea reală unde eşti este realism, este deja un fel de „a ţine mintea în iad”.
Calea spre mântuire şi spre vederea lui Dumnezeu
Dacă mă gândesc la viziunea întunericului în care mă aflu, întuneric de nestrăbătut, poate că o să înţelegem că îmi este cu neputinţă să ies din el. Dar dacă îmi aduc aminte şi de cealaltă realitate a cuvântului lui Dumnezeu, acel „şi nu deznădăjdui” îmi este ca o mângâiere. Sfântul Isac Sirul îi spune cuiva care, pesemne, era în nevoinţa aceasta dură: „Când încep gândurile hulei să te împresoare – era un moment care-i venea acelui nevoitor când nu mai avea putere să lupte cu gândurile – înfăşoară-te în mantie şi dormi”. Părintele Sofronie a zis un cuvânt asemănător: un pustnic, Vladimir, venise la el în ziua de Paşti sau în lunea după Paşti şi l-a rugat pe Părintele să-i spună un cuvânt de mântuire. Părintele Sofronie i-a împărtăşit ceea ce trăia el încă de mulţi ani de zile la mănăstire. L-a primit cum se primeşte la Muntele Athos, fiind în tradiţia rusă i-a făcut un ceai, i-a dat nişte dulciuri. Venind cu ceaiul Părintele Sofronie i-a spus: „Părinte, trăieşte în deznădejdea în care trăieşte tot nevoitorul până ajungi la margine şi, când simţi că începi să cazi în hău, ia o ceaşcă cu ceai”. E acelaşi cuvânt ca al Sfântului Isac Sirul: „Înfăşoară-te în mantie şi trage un pui de somn”. Dar e acelaşi cuvânt esenţial şi ca al lui Siluan („Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”). Acesta este cuvântul care l-a câştigat pe Părintele Siluan ca duhovnic Părintelui Sofronie. A doua zi – povestea Părintele Sofronie -cobora de la etajul trei al Mănăstirii Pantelimon (unde era) şi trecea prin curtea mănăstirii, între biserica principală şi trapeză. Pe după biserică vede, venind de la poarta principală, pe Părintele Siluan. Părintele Sofronie avea o aşa mare cinstire pentru omul acesta – eu am bănuit mulţi ani că l-a văzut în lumină pe Siluan, ca Sfântul Simeon Noul teolog pe duhovnicul lui, Sfântul Simeon Evlaviosul (din cartea „Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu” se vede ca aşa a şi fost, îl văzuse în lumină. Dacă l-a văzut aşa, avea o sfântă frică faţă de omul acesta: nu am zic frică de…, ci am zis frică faţă de… înţelegeţi puţin diferenţa). Şi întotdeauna ceda mult mai mult loc de trecere decât era nevoie. Astfel, văzându-l pe Siluan se dă către trapeză ca să-i lase locul să treacă, aşa avea o frică, o cinstire deosebită. De această dată, Siluan vine drept spre el şi zice: Părinte Sofronie, a venit la tine ieri Părintele Vladimir? Reacţia Părintelui Sofronie a fost: „Am greşit!”. În viaţa mea nu am văzut un om mai atent la cuvânt decât Părintele Sofronie. Ar trebui, mai ales noi, neamul nostru, să băgăm de seamă, că prea e ieftin cuvântul în trăirea noastră, a românilor. O zic ca un român, nu ca un judecător al românilor. Însă, să luăm aminte! În reacţia lui, Părintele Sofronie zice: „Am greşit!”. Siluan zice: „Nu, cuvântul a fost drept, dar era peste măsura părintelui. Vino la noi în chilie”. Aceea a fost ziua când Siluan i-a prezentat Părintelui Sofronie scrierile lui, pe fiţuici, pe orice hârtie găsea el acolo şi scria aşa cum îi venea în duh în acele seri. I-a arătat cu precădere acest cuvânt: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Asta a fost pentru Părintele Sofronie o revelaţie, în sensul că a fost o confirmare a fenomenului pe care el îl trăia, în care credea că a putut să spună cuvântul şi lui Vladimir, adică trăia în deznădejdea asta faţă de păcătoşenia lui, faţă de îndepărtarea lui de Dumnezeu şi nu înţelegea de ce, când deznădejdea asta se împuţina, parcă era mai mort decât când era în adâncul acela al deznădejdii, în clocotul acela. Acum a înţeles de la Siluan că asta era calea nevoinţei. Dar cuvântul acesta era calea desăvârşiţilor şi nu era vreo aberaţie pe care o trăia el; pe de o parte zic aberaţie, pe de altă parte, totuşi, nu credea că era aberaţie că nu i-ar fi zis lui Vladimir cuvântul acela. Dar acum acest cuvânt l-a câştigat pe Siluan ca duhovnic şi pe Părintele Sofronie ca singurul om cu care acum putea să împărtăşească experienţa lui mai deplin şi avea să călăuzească şi după moartea sfântului pe Părintele Sofronie. Cât ne mărturiseşte el, atât putem şti, dar vedem destulă analogie între viaţa lui şi a lui Siluan ca să înţelegem că a ajuns undeva pe aceleaşi culmi; cine mai departe, cine mai aproape – asta Dumnezeu ştie. Părintele Sofronie spunea: nu încercaţi să faceţi ca Siluan. Dar a zis: totuşi, cuvântul acesta reprezintă structura vieţii duhovniceşti, structura călătoriei noastre duhovniceşti dintru nefiinţa noastră până la, ceea ce mărturiseşte Părintele Sofronie, că trebuie să ajungem toţi la vederea lui Dumnezeu. De multe ori zicea: şi cum să-L vedem pe Dumnezeu? Aşa cum este sau aşa cum nu este? Titlul cărţii (pe care nu Părintele Sofronie l-a dat): „Vom vedea pe Dumnezeu precum este” Părintele Sofronie nici nu a îndrăznit să lase titlul acesta. Era un titlu pe care l-a dat cel care l-a tradus în franceză, Părintele Simion. Părintele Sofronie nu îndrăznea să-i îngăduie. O lună de zile s-a luptat şi ne-a rugat şi pe noi să găsim un titlu pentru cartea asta şi până la urmă a cedat şi a zis că se îndreptăţeşte: cum să-L vedem pe Dumnezeu? Cum este sau cum nu este? Şi cum să-L vedem pe Dumnezeu? În închipuirile noastre? Nu. Să Îl vedem în Duh şi în adevăr, prin calea pocăinţei. Deci, nu prin închipuire, nu încercând să-l imităm pe Siluan. Dacă înţelegem drept, cuvântul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” este însăşi structura vieţii duhovniceşti. Drept înţeles partea întâi a cuvântului înseamnă şi reprezintă realismul cu care să trăim, iar realismul duhovnicesc este încă un nume pentru virtutea smereniei. Tot Părintele Sofronie zice: „Mândria încearcă să-şi închipuie o lume şi să trăiască în ea. Smerenia primeşte lumea aşa cum a zidito Dumnezeu”. Pot adăuga că primeşte şi realitatea păcatului aşa cum o vede, începând cu mine însumi. Mândria încearcă să-şi iasă din viziunea asta, smerenia primeşte că asta sunt, Doamne! Însă, smerenia cuprinde şi cealaltă latură („nu deznădăjdui”) a cuvântului şi a realităţii, încrederea în cuvântul lui Dumnezeu şi tot Părintele Sofronie defineşte smerenia ca fiind „acea calitate a iubirii dumnezeieşti care se dăruieşte celui iubit fără întoarcere asupră-şi”. Deocamdată subliniez că deci smerenia este o calitate a iubirii, ţine de dragoste. Şi dacă ţine de dragoste, smerenia are încredere în Dumnezeu, încredere, poate la început, intuitivă, mai pe urmă întărită şi de experienţă şi de primirea cuvintelor dumnezeieşti. Tot smerenia este cea care înţelege ce înseamnă: „..şi nu deznădăjdui” şi o înţelege nu ca o interdicţie în plus – de altfel, nu există interdicţii în Dumnezeu. Nu există interdicţie în Dumnezeu, dar noi, păcătoşii, proiectând asupra lui Dumnezeu starea noastră, mentalitatea noastră, vedem tot felul de lucruri interzise. Vedem şi în acest: „Nu deznădăjdui!” încă o interdicţie în plus. „Ţine-ţi mintea în iad…” este, pur şi simplu, realismul pe care-l trăim fiecare la nivelul nostru, acum. „Nu deznădăjdui” este dumnezeiasca mângâiere prin care înţelegem că orice se întâmplă în viaţa omului, în gândul lui Dumnezeu şi în atotputerea lui Dumnezeu nu este decât o cale spre mântuire. Am văzut câţiva oameni murind de cancer, cu o credinţă aşa de minunată încât îmi venea să cânt, cu canonul Sfântului Teodor Tiron, că „mari sunt lucrările credinţei!”. Am văzut cum Dumnezeu, pe acei oameni care s-au dat în mâinile Lui, i-a răsfăţat până la moarte, în unul sau două cazuri nici nu au murit, ci şi-au revenit; se pot vindeca. Două lucruri se pot întâmpla: se pot vindeca fără urmă sau poate muri întru mai mare slavă decât bucuria de a reveni la viaţa aceasta trecătoare. Un suflet care se spovedea la mine întrezărea, prin credinţa pe care o avea, că m-aş putea trezi cu ea la uşa mănăstirii, bătând şi zicând: „Părinte, m-a vindecat Dumnezeu”. Simţeam în mine că aş fi făcut o nevoinţă să mă arăt vesel ca să nu-i stric pofta. Dar, în sinea mea, aveam şi o întristare că ar fi pierdut ceva mai măreţ şi i-aş fi zis: „Bine ai venit înapoi în lumea celor care mor!”. A fost, aşa, o trăire pe care am avut-o cândva, mai mult decât doar un gând trecător. Simţeam că, pe de o parte, nu poţi să doreşti omului moarte, dar, parcă nu aş fi dorit să văd slava asta în ea, ci slava cealaltă şi asta a fost să fie. A murit, într-adevăr, într-un mod minunat! Cuvântul „Ţine-ţi mintea în iad” exprimă realitatea, realismul duhovnicesc reprezintă virtutea smereniei, virtutea smereniei este şi o calitate a dragostei, iar „nu deznădăjdui” este mângâierea dumnezeiască. Ce mângâiere? Mângâierea că nu există păcat, nu există adânc al iadului, nu există şi nu poate exista o stare limită de unde Dumnezeu să nu poată scoate pe om. Hristos a trăit toate urmările păcatului şi un iad mai adânc decât a cunoscut Hristos sunt sigur că nimeni nu a cunoscut. „Talpa iadului”, cum zice popularistica noastră, nu este mai prejos decât ce a cunoscut Hristos. Şi dacă ar fi existat, n-ar fi fost atotputernic. Părintele Sofronie spunea: „Pe Hristos nici un om nu-l poate ajunge în slava Lui, dar nici în smerenia Lui”. Şi ajungând până acolo, nu există om, nu există situaţie din care Dumnezeu să nu poată mântui. Ce aş zice unuia care deznădăjduieşte? Nu ştiu. Şi am întâlnit mulţi şi de multe ori n-am ştiut. Depinde şi de om şi de ceea ce poate primi omul, de cât grai comun am împreună cu omul, de câtă înţelegere. De mine depinde dacă eu pot să-l înţeleg destul de bine sau nu. Spun asta şi pentru duhovnici: trebuie să ne îmbogăţim rugăciunea şi experienţa ca să putem ajuta pe cei care vin la noi. Există o calitate a deznădejdii care este ucigaşă: de ea nu este nevoie. Poţi până şi trăi o oarecare deznădejde şi a contempla efectele deznădejdii, ţinând cuvântul lui Hristos, fără ca deznădejdea să te mai afecteze. Când zic „deznădejde” am în vedere două lucruri: pe de o parte trăirea omului, pe de altă parte realitatea. Un om – revin la cei bolnavi de cancer, de care vă spuneam, care de acum nu mai vede decât o perioadă relativ scurtă de viaţă şi sfârşitul acestei vieţi, putem să zicem că este o deznădejde la nivel faptic, obiectiv. Dacă omul nu trăieşte cu deznădejde – aşa cum a fost cazul celei de care vă vorbeam – aceasta este lucrarea minunată a lui Dumnezeu şi marile faceri ale credinţei.
***
De mult am vrut să vorbesc mai mult despre cuvântul acesta al lui Siluan. De acum 14 ani cineva mi-a scris o scrisoare, cerându-mi să-i spun mai mult despre cuvântul acesta dat Sfântului Siluan şi prin el nouă. În toţi aceşti ani mi-a fost în gândul şi în vederea mea, în căutările mele şi acum mi-a venit sub forma aceasta. Cred că nu greşesc, zicând că acest cuvânt al lui Siluan este cuvântul cu precădere proorocesc. Este cuvântul prin care, dacă-l înţelegem drept, la nivelul nostru (şi nu pot intra în multe amănunte, dar Domnul să vă dea fiecăruia şi fiecărui duhovnic înţelegerea pentru fiecare caz aparte), cuvântul acesta ne dă nouă, la nivelul nostru, adevărata linie a călătoriei spre mântuire. Iar, în desăvârşirea lui, este cuvântul pe care, trăindu-l, încetăm a trăi doar momente de har ca experienţă, ci harul începe să devină (din ce în ce mai statornic) firea noastră şi sfârşitul esenţial al călătoriei noastre pământeşti. Asta în esenţă, fiindcă e nevoie de ani. Şi Sfântului Pavel i s-a dat vreme încă. El zicea: „Pentru mine mai de folos este să mă duc şi să fiu cu Hristos, dar pentru voi mai de folos este să rămân încă, pentru a întări Biserica”. Deci, sunt mai multe pronii în viaţa omului, şi pentru el însuşi şi pentru semenii lui. Şi aşa au fost, cred (pentru semeni), şi cei 20 de ani de chin al Părintelui Sofronie în viaţa aceasta din ce în ce mai vitregă, pentru unul care deja îşi făcuse „paşaportul” şi cumpărase „biletul” pentru ultima călătorie. Dar pentru noi a trebuit să-l mai ţină Dumnezeu în viaţa asta. Cuvântul lui Siluan este cuvântul sfârşitului acestui veac, săvârşitului sau desăvârşitului acestui veac prin care, deja, avem un picior în veacul celălalt. Sau – ca să luăm din nou pilda geneticii trupeşti -desăvârşirea pruncului în pântecele maicii, care, de acum născându-se, poate să vieţuiască, să supravieţuiască în noul mediu în care este menit să vieţuiască.
Parintele Rafail Noica – Cuvant la lansarea cartii “Cultura Duhului”
Blog dedicat Părintelui Rafail Noica 