Arhimandritul Sofronie – „Cuviosul Siluan Athonitul” , trad. Ierom. Rafail Noica

114_0_cuviosul siluan

Cuviosul Siluan Athonitul

Arhim. Sofronie Saharov
Format: A5
Nr. Pagini: 556

Lucrarea Arhim. Sofronie, tradusă de Ierom. Rafail Noica din textul original din limba rusă, este de-a dreptul un izvor de inspiraţie spirituală şi un adevărat îndreptar de zidire sufletească pentru orice creştin. Îi cunoaştem gândirea şi sfaturile duhovniceşti şi din celelalte cărţi apărute la Editura Reintregirea, însă “Cuviosul Siluan Athonitul” întregeşte parcă întreaga duhovnicie pe care a învăţat-o şi împropriat-o Arhim. Sofronie din viaţa şi învăţătura Stareţului Siluan din Muntele Athos. “Cuviosul Siluan Athonitul” are caracter de “operă completă”, în ceea ce priveşte viaţa şi învăţătura Stareţului Siluan, structurându-se în două mari părţi: VIAŢA ŞI ÎNVĂŢĂTURA STAREŢULUI SILUAN şi SCRIERILE STAREŢULUI SILUAN, precum şi câteva anexe. Vă dorim o lectură cu folos spiritual deosebit!

Pret: 32 Ron

Conform sursa.

Aparitie editoriala in lb. greaca: “Omilii ale par. Rafail Noica si par. Symeon”

rafail-noica-traducere-greaca

Constantin Noica – “Scrisoare catre Rafail”

 

constantin-noica

rafail_noica1Constantin Noica, filosoful prin excelenta al generatiei lui Mircea Eliade si unul dintre cei mai autentici si insemnati ganditori romani si europeni ai secolului trecut, ne-a lasat una din capodoperele sale sub forma si dimensiunile unei scrisori. Ea a fost prilejuita de calugarirea fiului sau, englez dupa mama si traind in Marea Britanie (…)

Publicata sub titlul “Scrisoare catre Rafail” in penultimul numar aparut din revista “Prodromos” (numar dublu, 8-9 din 1968 ) editata de Paul Miron si Ioan Cusa in Germania Federala si Franta, ea se incheia cu o veritabila marturisire de credinta. O marturisire care venea la sfarsitul unei profunde analize a lumii in care traim si pe care Constantin Noica o definea ca lume a cunoasterii si nu a iubirii, cum era aceea in care pasea fiul sau.

 

Constantin Noica – Scrisoare catre Rafail

“Istoria toata, poate, nu este decat o lenta moarte a stapanilor.” (Constantin Noica)

Ce poate fi in lumea voastra, dragul meu, ca te-ai gandit sa pleci din ea? Si sunt multi – mi se spune – care se despart de ea, chiar daca nu intra in ordin, ca tine. V-a mahnit peste masura lumea de azi? Ati gasit ca o puteti sluji de dincolo de ea?

Noua, aici, ni se parea ca lumea de azi nu mai poate fi boicotata. Este in ea ceva care urca, si tot ce urca e sacru. Popoarele ies acum, rand pe rand, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn si animalitate. Dobitoacele si firea se primenesc. Ce e cu putinta invadeaza, cu bogatia lui, lumea lui ce este – si omul insusi, care populeaza lumea cu noi si stranii fapturi, este pe cale sa devina o noua faptura, cu inzestrari sporite.

Suna, poate, naiv optimist tot ce-ti spun. Lasa-ma atunci sa spun lucrurile pe limba ta, care mi-e draga si mie.

In limba ta exista o vorba a trecutului care-mi pare, intr-un fel, mai adevarata astazi decat oricare alta. Este cea a lui Augustin, “iubeste si fa ce vrei”. Caci daca iubesti cu adevarat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate ca lumea de azi e uneori smintita pentru ca a despartit pe “fa ce vrei” de “iubeste”. Ea si-a luat toate libertatile si face tot ce-i place; dar nu iubeste intotdeauna. Asa cum artistul modern adesea nu iubeste cuvantul sau materia in care lucreaza si acestea se destrama in irealitate – in timp ce un Brancusi, care-si iubea materia si o mangaia, facea din ea aceea ce trebuie si este – omul modern traieste scandalul libertatilor si al inimii, pentru ca nu sta sub ordo amoris.

Sa-l reinvatam dragostea, ai putea spune asadar; si cum orice dragoste adevarata este, pana la urma, dragoste catra Dumnezeu, sa-l restituim credintei. – Dar iata, aici se despart apele.

Vorba lui Augustin este adevarata, dar abia in dezmintirea ei. Astazi nu mai putem spune: iubeste si fa ce vrei. Trebuie sa spunem, cum s-a spus in fapt: cunoaste si fa ce vrei. De vreo trei veacuri asa simte omul modern, si nu-i ramane decat sa-si duca vorba pana la capat, asadar sa intre in ordinea cunoasterii.

Cunoasterea a pus intr- adevar pe om in intimitate cu lucrurile – intr-o alta intimitate decat cea magica, mitica ori religioasa – si atunci omul modern incepe sa faca ce-i place. Poate reface substantele anorganice, asa cum reface societatea; sau dubleaza realitatile cu “izotopii” lor si lucreaza asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: daca vrea face si arme atomice.

Vei spune: le face, in fapt. Daca ar iubi, nu ar face din astea, si atatea alte nefacute; sa-i redam deci comunitatea de dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate sa nu cunoasca. S-a intamplat cu el ceva hotarator; s-a trezit in el o alta neliniste decat cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, insa, e insufletit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea putin.

Si ce a iesit din asta? A iesit o lume care nu mai seamana cu cea de pana acum a bunului Dumnezeu. Gandeste-te asa, concret: daca bunul Dumnezeu ar spune astazi unui Noe sa-si pregateasca arca fiindca vine potopul peste rautatea lumii – oare ce ar pune in arca Noe? Ar pune cate o pereche din fiecare soi de vietati? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – cateva sticlute cu acizi nucleici, si cateva calculatoare, si cateva pile electrice sau mai stiu eu ce. Bunul Dumnezeu ar intreba: ce sunt astea? Si Noe ar raspunde: ce trebuie pastrat din lumea Ta, Doamne. Si ar putea sa nu se mai urce nici el, Noe, in arca.

Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastra. Si ea ne place undeva, caci e o lume a supunerii, a rabdarii si a infratirii, intre noi si cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoasterii.

Stiu, in lumea dragostei se intamplau lucruri adanci de tot: omul se infratea cu oamenii, se infratea cu firea, si putea prelua, in cresterea lui spirituala, pana si materia lipsita de simtire. Citesc cateodata Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor romaneasca fara pereche, si gasesc in Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stalpnicul, randurile acestea uluitoare: “Cuvioase parinte, de ar avea graiu stalpul, n-ar inceta a vesti durerile, ostenelile si suspinurile tale; insa acela nu el te tinea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom il tineai”.

Ce minune de gand si de vorba – pentru o fapta dincolo de orice judecata. Dar se intampla ca acum, in lumea cunoasterii, nu omul singuratic si nu cu lacrimile sale, ca un pom totusi tine stalpii lucrurilor si-i preia in cresterea sa.

Este o alta infratire, cu lucrurile si cu oamenii. S-a sfarsit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea in care traim si se va trai. Nu e o intamplare ca eu insumi iti scriu de departe, dragul meu, si ca-ti scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca si cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob si nu i-as dezaproba nici pe ceilalti, chiar daca ar fi oaste si biserica, iar nu singurateci. Nu va dezaprob, chiar daca m-as teme ca traiti intr-o lume gata facuta – si care nu mai are ce face.

Pentru ca aveti ce face. Aveti, tocmai pe linia cunoasterii. Fiinta Domnului n-o puteti cunoaste si n-au cunoscut-o nici marii Parinti. Fiinta lucrurilor incearca s-o cunoasca stiinta. Fiinta ca fiinta este de vreo 2500 de ani lotul gandirii filosofice. Fiinta istorica, la randul ei, o cauta iarasi altii (ai citit vreuna din admirabilele carti ale lui Mircea Eliade?).

Voua va e data fiinta omului. E datoria voastra sa spuneti despre om ceva mai adanc si mai adevarat decat pot spune sarmana psihologie, sau biata antropologie si biata istorie. Se legasera nadejdi de stiintele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca in om sondele pe care le-a aruncat teologia, candva.

Veti consimti voi sa vedeti in teologie o stiinta a omului? Veti intelege sa faceti din comunitatile voastre de dragoste comunitati de cunoastere? Veti consimti sa nu spuneti nu unei lumi care urca, sau sa spuneti, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decat da?

Eu nu am a-ti da lectii. Spre capatul vietii, vad ca nu stiu mai nimic. Dar cand ma uit indarat, vad ca e ceva sigur pana si intr-o viata ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decat atunci cand m-am bucurat. Omul e fiinta care jubileaza. Omul a facut bucuria, si a vazut ca era buna.

Dar nu te poti bucura cu adevarat daca nu ai cunoastere, daca nu ai deschidere in lumina, daca oamenii sufera, daca sunt strambatati in jurul tau, daca sunt adevaruri nestiute in jurul tau, daca nu vibrezi de toata bogatia lumii tale, daca nu te desfeti cu joaca asta extraordinara a umanitatii din veacul nostru cu fluizii electrici si cu undele – daca nu stii tot si nu iubesti tot.

Imi vine atunci in minte ca, dincolo de iubire si cunoastere, ba cu ele cu tot, exista o ordo gaudii. Si-ti spun numai: bucura-te si fa ce vrei !”

Parintele Rafail Noica – Conferinta sustinuta la Manastirea Ramet, in cadrul Sinodului Mitropolitan si primei sinaxe a exarhilor, staretilor si duhovnicilor de la manastirile de pe cuprinsul mitropoliei Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului – 9 Nov. 2006

Fisier audio:

noicasinaxa11

Parintele Rafail Noica – Monahismul, mirenismul si caile mantuirii, Sinaxa Mitropolitana Ramet, 9 nov. 2006

Pentru download click… click dreapta… save target as

Aceeasi conferinta in doua fisiere video:

Par. Rafail Noica – Sinaxa Mitropolitana – Partea I

Par Rafail Noica – Sinaxa Mitropolitana – Partea II

Un scurt fragment text din aceasta conferinta:

Sa stiti ca vadit sunt ultimele vremi. Si Apostulul Ioan spunea acum 2000 de ani ca erau. Erau, in samanta, numai ca astazi, ceea ce era de necrezut candva cand se citea Apocalipsa si alte prorocii, este tehnologic realizabil. (…) Infricosatoare sunt, dar daca Dumnezeul nostru se zice atotputernic, in zilele astea vom vedea ce inseamna atotputernic si cerem Tie, Doamne, sa ne arati lucrul asta, daca noi vom traversa acele perioade. Sunt infricosatoare, dar nu vom deznadajdui caci milostiv este Dumnezeu si mare este Dumnezeu. (…) Atacurile si navalele care vin asupra omului sunt inca de acum deja de necomparat cu cele ce erau inainte. Spunea cineva aseara, un Prea Sfintit parca, ca in viata noastra, in ultimii 30 de ani lumea a devenit de nerecunoscut. Asa e … si se schimba pe ceas ce trece!

O maica imbunatatita, Sebastiana, pe care Domnul a luat-o acum cativa ani, de prin regiunea Timisoarei, de pe undeva (…) spunea unui parinte pe care il cunosc eu: „Parinte, vremi ca astea n-am apucat. Am cunoscut razboiul, am cunoscut foamete, am cunoscut prigoane, dar vremi ca astea n-am mai vazut.Ieri – zice – mi-au trebuit patru ceasuri ca sa citesc un acatist.” Intelegeti putin de ce vi se duce mintea si nu ramane la rugaciune, in biserica sau in chilie? Da, suntem pacatosi, dar sa stiti ca nu e numai pacatul nostru. Sunt si alte lucruri pe care nu le putem dovedi, dar va spun asta ca marturie a unora mai batrani si care au cunoscut alte lumi. Deja si eu ma vad ca un martor al unei alte lumi pentru cei care astazi au 30 sau 20 de ani si mai putin. Iar parintele nostru a fost si martor al lumii inainte de primul razboi mondial (…) si mi-a spus ca dupa aceea n-a mai fost niciodata acea pace de care isi amintea in tineretile lui, acea asezare a lumii care se simtea. Dupa primul fratricid mondial s-a ridicat harul de pe pamant si n-a mai venit. Dupa al doilea fratricid mondial a fost si mai rau si prin anii ‘70 ne zicea: „Daca va mai veni un razboi mondial credinta pe pamant va deveni cu neputinta“ (…)

Observ ca ceea ce numeam credinta a falimentat de multe ori in viata mea pana cand am inceput sa o vad ca nu o am si asta este o caracteristica a epocii noastre nu numai a lui Stan Patitu‘ care va vorbeste, adica “crezi ca…” si te trezesti ca… “nu”; este ca si cum stai ferm cu picioarele pe ceva solid, pe scanduri solide si cineva-ti pune o cravata pe dupa gat, cade scandura de sub tine si te trezesti ca asta-i un streang… Iertati-ma, dar asta este ce vrea sa faca vicleanul cu noi. Insa asta e partea intai a cuvantului parintelui Siluan: TINE-TI MINTEA IN IAD! Nu-ti inchipui ca lumea asta e altceva. Sa fim seriosi si sa fim treji! Dar… NU DEZNADAJDUI e partea a doua. Dumnezeu, care m-aude acuma, puternic este sa ne crute de acel streang si de acel “chepeng” care cade de sub picioare.

Dar, Doamne, pazeste-ne, ca… asa cum mai multi au spus si aseara si azi: ispitele sunt mai cumplite azi. Nu numai mai cumplite, ci si mult mai subtiri, mai nebagate in seama. Crezi ca esti un credincios si te trezesti ca reactiile tale sunt reactiile necredinciosului. Credinta ta te falimenteaza, te tradeaza. (…) Nu e cazul de a deznadajdui… Cand observam lucrurile astea e cazul sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu; dar as zice mai mult: e cazul sa ne bucuram. (…) E vremea sa ne bucuram cu intristatoare bucurie, dar undeva o bucurie tainica poate exista daca avem mai multa credinta si mai multa intelegere incotro mergem: e Dumnezeu! E lumina nefacuta care e langa mine, in mine undeva si ma lumineaza si ma arata cat de pacatos sunt (…)


Cer Domnului sa va intareasca in zilele astea, zile de cernere, zile foarte dureroase, cumplite, infricosate – „tine-ti mintea in iad” – dar si… “nu deznadajdui” – zile de un deosebit har. (…) Intr-o lume care astazi, in bloc, masiv, aluneca permanent si tot mai mult catre tot ce este aparent indulcitor – oh, ce amar este pacatul, cu ‘dulceata’ lui cu tot, dar ne pacaleste cel viclean daca suntem prosti…! – catre pacatul care se afiseaza ca etica a societatii permisive, cum se spune in Apus (…) – nu are mai mare valoare faptul ca, de bine de rau, noi, prostii, ne lipsim de atatea lucruri „dulci” pe care ni le-au dat tov. Freud si altii, care ne-au invatat sa facem ce vrem… Merci, ‘tovarase’ Freud, eu fac ce vreau. Dar nu-i mai valoroasa alegerea noastra azi, decat odinioara? Dumnezeu stie cu cat mai valoroasa, dar sunt si prorocii care ne incurajeaza. Deci, sunt zile de un deosebit har si as vrea ca Domnul sa ne dea acea deosebita lumina, deosebita nadejde pe care ne-o da prin cuvantul Sf. Siluan, prin acel „si nu deznadajdui” (…)


Sa profitam de de aceste zile despre care proroceau parinti in trecut ca sunt cumplite si, in acelasi timp, ca multi ar fi dorit sa fie impreuna cu noi, sa se nevoiasca cu noi in zilele noastre. O, Doamne, da-ne lumina sa invatam cum sa ne nevoim, cum, in ce fel sa profitam de vremea asta cumplita si minunata in care suntem. Durere mare – durerile sunt legate de nastere. Toata durerea cred ca este o nastere. Deci, Doamne, ce nastere ne rezervi noua pentru zilele noastre? Invredniceasca-ne Domnul sa o vedem si pe aia“

Parintele Rafail Noica – Despre pocainta, in: “Cultura Duhului”, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2002

rugaciunerafail

Viata pocaintei noastre nu este o <<imbunatatire>>, nu este vorba de societate, de vreo consideratie omeneasca, istorica, seculara de orice chip. Astazi as vrea sa trezesc in inimile si in sufletele fratilor mei crestini si surorilor adevarata dimensiune a pocaintei. Incepem cu moralitate – dar ceea ce cautam noi si ceea ce trebuie sa cautam este ceea ce striga inimile noastre dintru inceputul zamislirii noastre in lumea asta: Viata! Pocainta este intoarcere de la moarte la viata. Pocainta incepe numai in masura in care avem harul Duhului Sfant, fiindca omul, fiind in intuneric si necunoscand lumina, nu stie ce este lumina, dar nici intunericul. Numai in masura in care lumina harului deschide intelegerea inimii omului, prin viziunea asta, fie ea viziune in sensul deplin al cuvantului, fie ea o intelegere mai tainuita, dar totusi un fel de <<viziune>>, numai in masura acestei viziuni omul este in stare sa vada intai intunericul, intunericul in care zace. Numai vazand diferenta dintre lumina adevarata si intuneric putem sa vedem cat zacem in intuneric.

De aceea in pocainta, cand ne facem pocainta, toate trebuiesc indreptate si centrate in rugaciune. Daca vedem ca ne este greu sa traim o viata morala, stim, dibuim ca nu suntem la nivelul dumnezeiesc la care Dumnezeu ne asteapta. Cand incercam sa facem schimbarea asta in viata noastra, nu pe ea sa ne centram, ci sa cerem lui Dumnezeu, asa cum gasim si-n Psalmi si-n Rugaciuni: “Arata-mi calea in care voi merge“, “Lege pune in calea mea“, legea fiind prima calauza care ma trece prin jungla patimilor si a tuturor acestor elemente sau madulare ale iadului care traiesc in mine. Dar si legea, chiar si Legea lui Moise, si as indrazni sa zic, chiar legile Noului Legamant, noii Biserici, adica Canoanele noastre, nu sunt decat o prima calauza, pe care trebuie s-o depasim ca sa aflam Viata.

Liturghia ortodoxa incepe la Proscomidie cu cuvintele Troparului din Sfanta Joi: “Rascumparatu-ne-ai din blestemul legii cu scump Sangele Tau“. Aceste cuvinte nu sunt o blasfemie; este un paradox de nespus, pe care il expune Sfantul Pavel in mai multe din Epistolele lui, ca Legea, care era sfanta, fiindca era data de Dumnezeu ca o calauza, la un moment dat devine un blestem, fiindca tinand preceptele Legii poti sa devii mai bun, dar viata nu gasesti: viata vesnica nu se gaseste nicaieri, in nicio lege. Pana cand, ajungand in prima parte a pocaintei noastre macar sa pastram o lege, macar sa nu rasplatesc omorand un om pentru un ochi, cum spune vechea lege: “Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte“; macar atata dreptate. Iar dupa aceea, intelegand ca “Ce castig eu daca el mi-a scos un ochi si daca eu ii scot ochiul lui, ce castig din suferinta lui?” Si poate aflu o stare morala mai inalta si ma apropii de Hristos zicand: “Lasa, Domnul sa-l ierte, macar lui sa-i fie bine”. Si opresc raul la mine si nu-l intorc inapoi asupra fratelui care poate se mahneste si-mi intoarce iarasi inapoi. Este cunoscut ca, de exemplu, in anumite regiuni ale Italiei cuvantul vendetta, “razbunare”, trece din generatie in generatie si nu se mai sfarseste. Pana cand? Pana cand va veni cineva care va spune: “Stop, destul, la mine! Destul au suferit toti, si eu. Ce sa dau inapoi suferinta pentru suferinta?”

Si inca nu este destul, dar este un inceput. Un inceput poate ca inceputul talharului de pe cruce, care un adevar putea sa cunoasca: ca el era pacatos si vrednic de pedeapsa mortii, dar Cel din stanga lui, adica Hristos, era nevinovat. A marturisit aceasta nevinovatie, a savarsit acest act de dreptate, si Dumnezeu Care implineste neputinta omului i-a daruit mai departe sa cunoasca treapta urmatoare, harul prin care sa strige – sau sa sopteasca – un cuvant de mare credinta: “Pomeneste-ma, Doamne, intru Imparatia Ta“. De unde avea sa stie ca “asta care avea sa moara” are o imparatie, daca nu i-a dezvaluit – cum i-a spus Mantuitorul lui Petru cand Petru a marturisit: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu“; iar Mantuitorul i-a raspuns: “Fericit esti, Simone, fiul lui Iona, ca nu trupul si sangele a putut sa dezvaluie tie aceasta taina, ci Tatal Meu Care este in ceruri“, – adica harul dumnezeiesc. Asa gandesc, ca tot harul dumnezeiesc, pentru putina dreptate, as zice morala, a talharului de pe cruce, a dezvaluit talharului cu mai multa deslusire si mai multa intregime cine era Cel care se afla langa el pe Cruce, si a putut sa-si rosteasca cuvantul de credinta.

Va amintiti ca Sfantul Pavel zice: “Prin credinta suntem indreptatiti, si nu prin faptele Legii“. Dar faptele Legii, cand trecem prin stadiul acesta etic, moral, sunt o prima treapta, in care ne asemanam cat de cat cu Dumnezeu, Care nu este ucigas, Care nu este nedrept, Care nu pofteste bunul altuia, ci El Insusi da.

Dar iarasi zic: Este nevoie sa stim ce facem, si zic, este nevoie urgenta astazi. Intotdeauna a fost urgenta: nu stim cand se va taia firul vietii noastre si in ce fel. Intotdeauna trebuie sa fim treji, in toata vremea. Acestea sunt cuvinte pe care le gasiti in toate Evangheliile si in toate spusele Sfintilor Parinti. Dar astazi suntem batuti si bantuiti de multe uraciuni, la care nu vom putea face fata cu nimic, decat cu Harul.

Astazi, cred eu, vin zilele cand nu vom putea sa facem fata cu nimic la ce vine sa bantuie lumea asta, dar vom inghiti fara sa ne dam seama otravuri peste otravuri, vorbesc, de exemplu, de New Age si tot ce mai aduce el; si multi, multe suflete simple de crestini buni, constiinte curate au cazut, mai bine zis, am cazut in multe feluri de rataciri, fara sa ne dam seama, pana cand Mantuitorul, in bunatatea Lui, a gasit calea sa ne trezeasca si sa ne aduca la adevarata Credinta.

Prin asta am castigat si multa experienta, si cei care s-au poticnit stiu ce este poticneala, dar cei care nu s-au poticnit – as vrea sa va rog – credeti pe cei ce s-au poticnit, si daca nu credeti, cereti lui Dumnezeu har ca sa credeti; ca in poticneala nu se stie cine se poate ridica si daca unul sau doi ajung sa nu se mai poata ridica – nu ca Dumnezeu nu-I poate ridica, dar sunt poticneli din care cu anevoie se ridica omul, deznadejdi din care cu anevoie iese omul. Legam legaturi de nedezlegat. Dar daca unii s-au ridicat, adesea au dobandit mai multa experienta decat cei ce “nu cazusera”, si pe acestia va indemn sa-i credeti – experienta lor.

Cred deci ca se apropie zilele in vom intelege cuvantul Mantuitorului Care spune, in clipa de care am pomenit adineauri, cand i-a spus lui Petru: “Fericit esti Simone, fiul lui Iona, fiindca nu trupul si sangele”, nici educatia ta, nici Vechiul Testament cu care te-ai hranit, nici rugaciunile pe care ai invatat sa le faci ca atare, ca act al nevointei tale, nu au putut sa-ti dezvaluie taina asta, ci Tatal Meu Care este in ceruri, Harul, singur Harul Dumnezeiesc. Si a adaugat: “Si eu iti spun tie: Tu esti Petru, adica piatra pe care Imi voi zidi Biserica Mea, si portile iadului nu vor putea nimic impotriva ei“. Cred ca am vazut deja ca intr-o samanta lucrul acesta, ca minciuna asa de desavarsita a epocii noastre, nimica, dar nimica nu va putea intr-o zi sa o doboare, decat singura Biserica, in intelesul ei cel mai adanc. Biserica fiind aceasta credinta, ca a lui Petru, in dumnezeirea Acelui om Iisus care a trait acum doua mii de ani, credinta aceea, si daca pe credinta aceea ne zidim casa vietii noastre, piatra aceea a devenit acuma o Biserica asa cum o cunoastem noi, imbogatita de-a lungul veacurilor cu multe lucruri.

Dar, as zice, nici la aceasta imbogatire sa nu ne oprim, fiindca toate frumusetile Bisericii, toata cultura Bisericii, toata structura Bisericii – nu sunt decat tot atatea trepte ca sa intram in miezul a ceea ce este Biserica, adica si noi sa primim acel har pe care l-a primit Petru in ziua cand avea sa-l vada pe Hristos schimbat la fata; sau harul pe care l-a primit acel talhar in ziua cand credinta lui avea sa-l mantuiasca de moartea cea vesnica. Si cred ca aceasta Biserica, aceasta Credinta – si ce a devenit Credinta Apostolilor in istorie – este, cum am spus de multe ori, Biserica Ortodoxa; este singura piatra pe care stand, nu vom fi spalati de valurile urgiei, minciunii desavarsite ce se anunta in zilele de apoi, care, poate nu sunt asa de departe cum credem cateodata. Si deci, urgenta asta intotdeauna a fost – nu ca seman panica in oameni dar, ca sa trezesc un pic seriosul nostru, as zice sa ne apropiem cu alta adancime de fiecare cuvant pe care il primim in Biserica noastra, fiecare cuvant al Liturghiei noastre, fiecare cuvant din cartile noastre de rugaciune.

As vrea sa fac aici o mica paranteza. Nu ma refer atata la cuvantul mai popularizat – cat de frumos si de induiosator este el, si de inalt pentru intelegerea poporului, de exemplu colindele frumoase pe care le avem pentru Craciun si alte lucruri din datinile noastre populare; ma refer nu la ele, cat de frumoase sunt in felul lor, ci ma refer specific la ceea ce este suta la suta, integral, cu adevarat Biserica, cuvantul de rugaciune, cuvantul Sfintilor nostri Parinti, care nu este altul decat firul cuvantului care este Cuvantul lui Dumnezeu, Insusi Iisus, Insusi Hristos pe care L-am primit prin Apostoli, prin Parintii Apostolici, prin Parintii care au cunoscut pe acei Parinti Apostolici si asa mai departe, pana la duhovnicul tau.

Nu stiu daca as putea sa dau in putine cuvinte acuma, ca sa ilustrez mai mult, ce este calea pocaintei. Nu stiu daca ati bagat de seama, mai in toate Liturghiile se canta ceea ce numim Fericirile. Cele noua Fericiri sunt tot atatea trepte catre desavarsire. Fericirile sunt calea pocaintei si nadajduiesc ca, in putine cuvinte, voi putea sa dezvalui lucrul acesta.

Inainte sa incep, voi spune: Vedeti ca desi pocainta este o cale pe care o numim anevoioasa, este calea cea stramta, este poarta cea ingusta, este cu rastignire si cu durere; dar este caracteristic pentru Biserica, care nu vrea sa dea hrana inchipuirilor noastre, sa vorbeasca intr-un limbaj foarte modest de fericire, si singurul lucru pe care-l putem spune la concret din lucrurile duhovnicesti sunt efectele de multe ori dureroase ale vietii noastre de zi cu zi. Vreau sa zic ca precum, daca luam chipul nasterii, mama naste in durere, pruncul se naste plangand. Dar ce vedem noi este nu atata durerea si plansul, cat bucuria nasterii, cum spune Mantuitorul ca: “Om s-a nascut in lume“. Nasterea in duh, fiindca este in duh, nu se vede omului din trup, dar in trup simtim durerile, si despre asta putem vorbi la concret: tot restul ar starni in noi o inchipuire care ne-ar rataci privirea de la calea cea dreapta pe care o vizam si spre care mergem.

Este cu neputinta a descrie cele sfinte. Sfantul Pavel a vazut al treilea cer si a spus ca sunt lucruri pe care limba noastra nu le poate exprima. Dar daca omul care se pocaieste nu este cel de alaturi de tine, ale carui suferinte si lacrimi vezi, si se pot descrie; ci daca esti tu, apai cu suferintele si cu lacrimile o sa cunosti o tainica bucurie, o tainica indulcire, dar asa mare, chiar cand e tainica, ca nici tu nu observi; dar nici tu n-ai vrea sa te lepezi de dureri si de lacrimi, fiindca simti in sinea ta ca ceva sfant se intampla. Si deci cel care traieste pocainta, desi cunoaste si vorbeste de lacrimi si de durere, ceea ce el traieste mai puternic si mai cu adevarat este o bucurie, o nadejde nesfarsita, o insuflare a Duhului Sfant care-I da putere sa treaca, asa precum si maica, cand naste, in multa nadejde trece prin acele dureri, stiind ca va avea bucuria de a tine in ziua aceea un copil in brate. Asa ca zic: noi, modernii, napastuiti cu o educatie si cu o cultura intelectuala analitica, nu mai vedem decat analitic ce ni se pune pe hartie, dar nu mai avem destula intuitie sa presimtim ce se ascunde in urma cuvintelor, si atuncea ramanem poticniti de un oarecare dolorism, o atitudine oarecum bolnavicioasa, as zice. In loc sa presimtim, in intuitie nadejdea aceasta, asa cum mama asteapta sa tina un prunc in brate, intr-un ceas, sau cat o trece prin durerile acelea, in loc sa avem si noi nadejdea asta, ne poticnim si ramanem la acele chipuri care sunt singurele care pot fi descrise.

Mantuitorul descrie calatoria diferitelor trepte ale pocaintei ca fiind fericiri. Ca asta si este. Noi toti cautam fericirea si niciunul dintre noi – nici noi, nici stramosii nostri – nu am stiut s-o gasim pana nu a venit Insusi Dumnezeu, intrupat in firea omului, ca sa ne arate – iarasi un paradox de nedescris – cum spune Troparul pe care il cantam in fiecare Utrenie de Duminica: “Caci iata a venit prin Cruce bucurie la toata lumea“. Bucuria aceasta este de presimtit- si intr-o zi de gustat. Slava Golgotei! Mielul lui Dumnezeu, Care “fara de durere“, “fara de mahnire” a trait pocainta noastra pana la moarte, pana la iad! Dar iadul ce-a putut? N-a putut decat sa nasca inviere, si El s-a facut, cum spune Pavel, “intaiul nascut din morti“. Si ne-a creat drum prin intunericul mortii catre viata vesnica si bucurie pe care “nimeni nu o poate lua de la noi“. Si calea pe care ne-a aratat-o este calea Fericirilor. Dar paradox este fericirea dumnezeiasca in viata aceasta, paradox pe care il vom intelege cand vom trai fericirea intr-o masura, si intr-o mai mare masura in desavarsirea noastra in veacul care vine”.

(P. Rafail Noica, Despre pocainta, in: “Cultura Duhului”, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2002)

 

Material preluat de pe http://www.razbointrucuvant.ro

Doua inregistrari video cu manastirea Sf. Ioan Botezatorul din Essex, unde a vietuit par. Rafail Noica

Un scurt filmulet cu zona de intrare la Manastirea Sf. Ioan Botezatorul, infiintata in 1958 de catre arhim. Sofronie Saharov in satul Tolleshunt Knights, districtul Maldon, regiunea Essex, Anglia.

O scurta inregistrare cu Paraclisul Sf. Siluan Athonitul cantat de monahiile de la aceeasi manastire.

Parintele Rafail Noica – Cuvant la tundere in monahism

Că lumină în noi nu este. Şi dacă este, nu e lumina noastră. E lumina lui Dumnezeu. Şi atunci e firesc să fim mai aproape de deznădejde, văzând întunericul care este în noi… Dar iată că tocmai asta este începutul luminii noastre. Primul lucru pe care îl lucrează Dumnezeu în om: Dumnezeu ca Lumină, când Se apropie de om, îl conştientizează pe om de întunericul lui.

 

Şi când noi vedem că nu suntem lumină, ci că suntem întuneric – ce ne arată că suntem întuneric, altceva decât Însăşi Lumina nezidită a lui Dumnezeu? Deci când vezi întunericul, când vezi păcatul în tine – departe de a deznădăjdui – să ştii că păcatul ăsta era în tine şi înainte, dar acum deznădăjduieşti că îl vezi, dar mai adevărat ar fi fost să deznădăjduieşti când nu îl vedeai! Acuma eşti o treaptă mai bine, mai aproape de lumină sau lumina e mai aproape de tine şi îţi luminează urâciunea, păcatele, neputinţele.
Dumnezeu luminează pe un om în două feluri, aşa cum înţeleg acuma: unul este prin împrejurări, prilej de cădere – şi eu cad, şi asta mă vădeşte că sunt păcătos. În plus, un lucru mai subţire pe care îl observ: conştiinţa mea începe să se sensibilizeze la păcat şi să nu mai tolerez aşa cum poate alţii tolerează în ei înşişi sau aşa cum toleram eu odinioară. Sau nu mai pot să nu simt răutatea păcatului care lucrează în mine. Aceste două lucruri sunt lumină.
Sfântul Pavel zice că tot ce vădeşte, este lumină. Adică împrejurările vieţii mele care mă vădesc ca păcătos şi, şi mai mult, acea lucrare subţire care îmi subţiază conştiinţa şi nu mai pot să trăiesc păcatul fără să simt – toate astea sunt o lucrare foarte dureroasă uneori, dar nu uitaţi: sunt lucrarea luminii care vădeşte întunericul!
Părintele meu Sofronie, Părintele meu Duhovnic, merge până a zice lucrul ăsta: începutul adevăratei contemplări a lui Dumnezeu este vederea păcatului său propriu sau pocăinţa. Adică să nu ne închipuim viziunea lui Dumnezeu aşa cum se arată în unele poze prin cărţi – imagini cum cazi în extaz şi vezi nu ştiu ce! Există un concretism în mântuirea noastră, un realism care începe în felul ăsta! Ce începe? Dacă încep să văd, fiindcă lumina lui Dumnezeu îmi arată păcatele mele, începe duhul meu să vadă! Este un procedeu care merge până acolo unde acel ochi care vede acum, începe să vadă întunericul care e în mine, cândva va vedea acea lumină care azi mă luminează: acum mă luminează să văd întunericul, cândva mă va lumina să văd însăşi lumina.

 Şi Părintele Sofronie ne spunea – şi scrie în cărţile lui – că abia atunci când vom contempla Lumina cea nezidită a lui Dumnezeu, de abia atunci ne vom da seama că ce mă deznădăjduieşte acuma, era – atuncea când mă deznădăjduia – era acea lumină pe care acuma o contemplăm în bucurie.
Şi vă spun lucrurile astea pentru ca să nu deznădăjduiţi. Şi am gândul mai ales la fraţii monahi, fiindcă poate în monahism cu precădere se trăieşte căderea!
Noi toţi am perindat cândva la Părintele Sofronie să-i spunem Părintelui: „Părinte, sunt mai rău decât am venit, ce fac, nu-i nici un progres?”. Părintele râdea în sinea lui şi ne zicea: „Frate, nu eşti mai rău – nu ne zicea prea multe – nu eşti mai rău acuma. Acuma ochii ţi se deschid şi vezi răul mai mult decât îl vedeai odinioară.” Credeam cuvântul Părintelui, dar au trebuit ani ca să înţeleg procedeul acesta şi ce se întâmplă. Şi vreau să împărtăşesc asta cu fraţii mei care azi au luat logodna chipului îngeresc, dar şi cu toţi fraţii mei, fiindcă nimenea nu este scutit de această durere.
Şi vreau să vă zic: calea aceasta este dureroasă. A-şi vedea păcatul e o durere, dar asta, fraţi şi surori, este o durere a naşterii! Durerea ta de astăzi eşti tu acel de mâine, care prin aceste dureri te vei naşte pentru cele veşnice. Aşa să lumineze lumina voastră, fraţi monahi şi monahii, prin răbdarea voastră, prin aceste încercări, prin nădejdea voastră amintindu-vă că urâtul pe care îl vedeţi este în lumina pe care încă n-o simţiţi, dar către care năzuim să ajungem să o vedem – nu în închipuiri ca toţi luminaţii ăia, dintre care mulţi sunt în casele de nebuni, şi alţii au scăpat, da’ nu sunt mai puţin primejdioşi pentru ei înşişi şi pentru Biserică. Ci să vedem cu adevărat pe Dumnezeu aşa cum este în duh şi-n adevăr: începem să vedem în duh şi-n adevăr păcatul nostru propriu. Dar asta este lucrarea mântuitoare, dar încă nevăzută a Duhului Sfânt, Lumina cea nefăcută care vă luminează şi [pe] care până la urmă o veţi contempla – dă-ne, Doamne, lucrul ăsta –, şi până atuncea,. răbdare!

PARINTELE RAFAIL – Cuvant la calugarire (partea a II-a)

Uitaţi-vă şi la ceilalţi care au străbătut calea asta monastică: câtă răbdare au avut, câtă bărbăţie în încercări, în căderi, în zdrobiri de toate felurile! Acuma ştiţi! Că de aia este! Aia este nădejdea care îmbărbăta pe acei monahi şi aia până astăzi este acea lumină care luminează pe fraţii noştri. Şi slăvim pe Dumnezeul Cel din Ceruri, Lumina răbdării lor şi bărbăţiei lor în încercări – Domnul să vă dea şi Domnul să ne dea această bărbăţie, această nădejde, care nădejde nu ne va ruşina! Precum este scris, că Dumnezeu nu ştie să dezamăgească pe om: „Cel care [are] în Domnul nădejde, zice şi psalmul, nu va cădea”. Şi, deci, nădejdea se sprijineşte şi pe ştiinţa asta, că fără să ne dăm seama ce se întâmplă, putem câteodată să ne afundăm în ce ni se pare – hăuri din ce în ce mai mari, întuneric din ce în ce mai gros, dar nu este întunericul! Este ochiul meu care se luminează din ce în ce mai mult. Şi dacă putem în zilele încercărilor noastre să zicem din când în când un „Slavă Ţie, Doamne!”, apăi asta o să accelereze călătoria noastră către scopul cel căutat.
Aşa, fraţii mei care astăzi v-aţi adăugit cinului monahicesc. Să nu aşteptaţi de la voi înşivă progres aşa cum noi ne închipuim progresul în cele lumeşti. Progresul pare să fie la început o dare înapoi, dar răbdaţi şi continuaţi calea! Să nu uităm pe Sfântul Petru Apostolul – [despre] care se zice că păcatul lui era mai mare decât păcatul lui Iuda. Fiindcă Iuda a vândut Sânge nevinovat. Asta ştia, asta a zis, de aia s-a pocăit, în felul în care s-a pocăit. Pocăinţă mincinoasă, dar hai să zicem.
Petru s-a lepădat de trei ori de Cel pe care L-a văzut în slava Lui dumnezeiască, cu patruzeci de zile înainte, pe Muntele Tabor. Mult mai mare era păcatul lui Petru decât păcatul lui Iuda. Iuda, săracu’, s-a dus şi s-a spânzurat. Ce a făcut Petru? Iacă, îl găsim printre ceilalţi zece Apostoli! Gândiţi-vă la el, cu ce obraz stătea printre ceilalţi? Că în faţa lor Hristos i-a zis: „Ia aminte, în noaptea asta de trei ori mă vei lepăda.” „Nu, nu, Doamne, că sunt gata să merg în închisoare şi la moarte.” Na, poftim! Acuma cu ce obraz?… Voi, dacă faceţi un lucru d-ăsta în faţa oamenilor, cu ce obraz veţi mai veni între noi şi să trăiţi printre noi, după ce v-aţi făcut de minune în faţa tuturor? Smerenia! Asta este!
Ce este smerenia? Realismul: ăsta sunt! Dar şi alt realism: dar Dumnezeu nu mă va lăsa! Şi Petru, sunt sigur că mărturisindu-se aşa cum e – văzutu-m-aţi, fraţii mei, ăsta sunt, da’ totuşi primiţi-mă, că milostiv e Dumnezeu! – şi Dumnezeu milostiv i-a fost şi l-a întors înapoi prin întreita mărturisire. Simone, Mă iubeşti tu pe Mine, fiule al lui Iona? N-a îndrăznit să zică „Te iubesc”, dar a făcut apel la ştiinţa lui Dumnezeu. Doamne, Tu ştii că Te iubesc! …Şi până când l-a tăiat la inimă, şi tăierea aia la inimă a fost ultima durere a naşterii. Şi Petru, ce-i zice lui Petru? Cum cinsteşte smerenia lui Dumnezeu nevrednicia omului? Zice: Mă iubeşti? Paşte oile Mele! Cu ce obraz avea să fie Petru întâistătător între Apostoli? Cu obrazul smereniei şi ascultării! Că Hristos pe Care L-a vândut, i-a zis: Dacă Mă iubeşti, paşte oile Mele! Şi i-a zis-o de trei ori. Şi se zice că – şi uitaţi care este înţelepciunea lui Dumnezeu – se zice că Petru niciodată nu a putut să-şi uite păcatul cel mare, că de trei ori s-a lepădat de Domnul Cel iubit. Şi durerea acestui păcat a continuat să-l nască pe Petru întru slava dumnezeiască, fiindcă pentru durerea asta putea Dumnezeu să-l înzestreze cu atâta slavă şi putere, că numai umbra lui Petru dacă trecea peste cei bolnavi, ba chiar şi peste cei morţi, se vindecau şi înviau. Şi Petru nu se putea mândri, că îşi amintea că de trei ori se lepădase de Dumnezeu şi de Domnul lui pe Care-L iubea!
Şi cum lucrează Dumnezeu! Că până şi păcatele noastre le pune în slujba mântuirii noastre spre observare. Asta nu este ceva pe care omul o poate face. Şi totuşi Dumnezeu pune în Sfinţii Lui aceleaşi lucruri pe care le are El. Până la urmă, şi Sfinţii dobândesc acea înţelepciune prin care lucrează cele ale mântuirii lor proprii şi [a] celor ce se apropie de ei.
Aşa să facă Domnul cu voi! Cu fraţii mei cei de astăzi şi cu voi toţi, fraţi şi surori, fiindcă nu numai pentru monahi vorbesc – fiindcă poate, în principiu, calea monastică este mai aprigă şi mai dureroasă, mai pustie de împliniri în lumea asta, dar mântuirea şi sfinţirea omului este aceeaşi pentru toţi.
Zicea Părintele nostru Duhovnic că dacă nu ar fi aşa, Dumnezeu ar da altă Evanghelie şi alte porunci pentru monahi, şi altă Evanghelie şi alte porunci pentru mireni! Dar ne-a dat tuturor aceeaşi Evanghelie şi aceleaşi porunci. Aceeaşi mântuire, aceeaşi îndumnezeire, aceeaşi veşnicie tuturor. Dar fiecare pe calea lui. Dumnezeu Singur ştie – şi poate cândva vom şti şi noi, da’ poate nu astăzi – de ce pe unii îi cheamă prin monahism la mântuire şi pe alţii nu prin monahism, ci prin alte căi. Dar Dumnezeu ne va arăta şi lucrurile astea. Deocamdată o luăm de bună că aşa este şi, în rânduiala în care ne-a pus Dumnezeu, mergem mai departe cu nădejde. Nădejdea să ne îmbărbăteze, bărbăţia să ne dobândească răbdare şi în răbdarea voastră vă veţi agonisi sufletele voastre, făgăduieşte Mântuitorul. Aşa facă cu voi, fraţi, şi rugaţi-vă şi cu mine să se întâmple tot aşa! Eu sunt mult mai aproape decât voi de pragul ăla. Mi-am trăit traiu’, mi-am mâncat mălaiu’. Mai sunt puţini ani şi-mi împlinesc sorocul zis de psalmi. Cine ştie dacă îl voi ajunge, cine ştie dacă îl voi trăi mai departe – până la urmă, cine ştie dacă lumea va mai dăinui până atunci. Da’ toţi să ne socotim ca fraţi şi surori în Domnul. Până la urmă toţi vom fi un singur om, aşa cum Dumnezeu este un Dumnezeu, deşi sunt trei Persoane!
Domnul să vă blagoslovească!
Şi acuma mergem toţi pe la fraţi şi îi întrebăm care este numele lor. Asta este rânduiala monastică. Părintele să ne spună mai în amănunt.