Parintele Rafail Noica – “Teologie si monahism” 10 Nov., Buc., 2002

Fisier audio mp3: Parintele Rafail Noica – Teologie si monahism

Pentru download – clik dreapta, save target as…

Fisier video:

Titlul care mi s-a dat să vorbesc este „Teologia şi monahismul”. Titluri ca acestea: „teologia şi monahismul”, „teologia şi viaţa” sunt titluri care într-o primă mişcare mă descumpănesc. De unde acel „şi”? Socotesc că dacă viaţa este a-teologică, este un soi de autoavort, iar monahismul meu mi-l-am trăit cu precădere ca o teologie. Dar ce numim „teologie”? În zilele noastre cred că a venit vremea să redenumim toate cuvintele pe care le întrebuinţăm, în parte, fiindcă s-a schimbat sensul lor, a degradat graiul împreună cu înţelegerea omului.

Titlul denotă că teologia se înţelege ca o disciplină şi bineînţeles că este adevărat, teologia ca şi arheologia, ca şi psihologia are, poate deveni, şi este şi o disciplină, dar poate nu ar trebui să reducem noţiunea de teologie la o disciplină, adică la un studiu în institute de teologie care trebuie să culmine cu o diplomă. Dar hai să luăm teologia ca o disciplină, orice disciplină îmbogăţeşte conţinutul omului, cultura omului cu nişte concepte nişte noţiuni, un oarecare vocabular care neapărat îi va influenţa viaţa întreagă. Un arheolog vorbeşte un pic altfel decât un psiholog deşi vorbeşte aceeaşi limbă ş.a.m.d., şi un teolog este influenţat de ceea ce învaţă acolo. Dar Teologia, în măsura în care teologia este adevărată, adică a Bisericii, teologia are asta mai presus de alte discipline că introduce pe om în ceea ce este însăşi firea lui.

Ce este teologia? În graiul nostru românesc se zicea în vechime ”Cuvântare de Dumnezeu” sau „Cuvântare despre Dumnezeu” în greacă asta înseamnă „Cuvântare despre” sau „cu Dumnezeu” se poate traduce în ambele feluri. Cuvântarea asta despre Dumnezeu pe care într-o măsură oarecare ar trebui să o primim cu ce numim noi români cei 7 ani de acasă, adică din naştere până ajungem în şcolire. Dar din nefericire este aşa de rar ca cineva să primească din pruncia lui noţiuni teologice. Teologia într-adevăr a devenit ceva îndepărtat omului modern şi încă mai mult omului post modern, ne învitregim din ce în ce mai mult de la Dumnezeu. Dinamica, căderii Adamice continuă.

Să revenim deci la teologie ca disciplină, unde însuşim un anumit vocabular şi anumite concepte, dar care sunt în realitate însuşi viaţa. Ce este viaţa? Viaţa noastră de la naştere până la mormânt este o devenire ori teologia este acea devenire în realitatea ei aşa cum trebuie să o prezinte biserica şi cum trebuie noi să înţelegem Biserica. Îmbogăţindu-ne cu concepte şi cu un oarecare vocabular, începând să gândim cu Dumnezeu pe orizonturile noastre şi cu cele ale Lui Dumnezeu cele dumnezeieşti, aşa cum orice disciplină influenţează viaţa omului şi gândirea aşa şi teologia ne influenţează şi ne îndreaptă către Dumnezeu. În problemele noastre, mai ales cele mai acute cele mai dureroase, cele mai adânci ale fiinţei noastre, teologia ar trebui să fie cea care poate să înceapă ba chiar să sfârşească prin a ne aduce răspunsurile.

Când părintele nostru Sofronie distingea 3 trepte ale teologiei, dintre care disciplina ar fi fost prima treaptă, la care eu adaug cei 7 ani de acasă în care din nefericire majoritatea oamenilor nu au teologie dar ar trebui după fire aşa cum a rânduit Dumnezeu lucrurile. Atunci care este a doua? Cuvântarea despre Dumnezeu dă în cuvântare cu Dumnezeu. Şi părintele nostru Sofronie vorbea despre teologie ca şi conţinut al rugăciunii. Un teolog francez vorbeşte de îngânările noastre către Dumnezeu, de gângăviile noastre către Dumnezeu. Dacă începem a gângăvii cu Dumnezeu şi orice gângăveală omenească fie a pruncului, fie a omului mare, Dumnezeu o primeşte, fiindcă asta este firea Lui Dumnezeu. Dumnezeu – Iubire, Dragoste este şi în dragostea Lui nu leapădă pe om – deci, primeşte gângăvirile noastre dar când începem să ne îmbogăţim cu un conţinut teologic al gândirii, gângăvelile noastre încep să se preschimbe şi să vorbim cu Dumnezeu mai Dumnezeieşte adică mai în termenii Lui Dumnezeu şi de acuma teologia începe să devină conţinut al rugăciunii noastre şi nu vorbesc de rugăciune ca o disciplină ca ceva pe care îl faci cândva în ziua ta 1-2 ore sau 10 minute în general cu mintea aiurea, ci gândesc rugăciunea aşa cum o înţelegeam de la Părintele Sofronie ca un conţinut al vieţii ca un dialog continuu între făptură şi Făcător. Deci acum începem să gândim mai dumnezeieşte pentru că suntem îmbogăţiţi cu conţinutul şi cu conceptele pe care le-au trăit strămoşi ai noştri începând să zicem cu Apostolii, ba începând cu Adam, dar începând cu Apostoli adică de la Hristos încoace, Hristos fiind Theolog al Lui Dumnezeu – Cuvântul. Hristos este Însuşi Dumnezeu care vorbeşte cu Adam faţă către faţă, şi deci când m-am gândit să începem cu Apostolii, conceptele teologice pe care le-au trăit strămoşii noştri au început cu Apostolii. Cu gândul ăsta că de la Apostoli încoace avem de la Cuvântul Lui Dumnezeu Însuşi Cuvântul Lui Dumnezeu, al Lui Dumnezeu care Însuşi vorbeşte cu Adam nu ca-n vechiul Legământ prin proroci sau într-o măsură şi-n alte religii prin filozofi sau prin oameni mai luminaţi, dar acum vorbeşte El Însuşi.

Aş vrea să dau două exemple de teologie ca şi conţinut al rugăciunii: Unul este viaţa Mariei Egipteanca, Bănuiesc şi nădăjduiesc că toţi cunoaşteţi această viaţă. La noi în mânăstire şi cred în toate mânăstirile şi poate şi în parohii se citeşte această viaţă în săptămâna a cincia a marelui post. Maria Egipteanca o tânără destrăbălată care 17 ani a cutreierat în curvie străzile Alexandriei care îşi pierduse fecioria la 12 ani. Deci de la 12 ani, până la 29 de ani a trăit în destrăbălare. Ajunge tot pentru destrăbălări în biserica unde se înălţa Sfânta Cruce a Mântuitorului – aste este în veacul al 15-lea – şi vroia din curiozitate să intre în biserică să vadă Lemnul Crucii şi o putere nevăzută o oprea, până când a înţeles că era vorba de viaţa ei care o divorţa de Dumnezeu şi de cele Dumnezeieşti. Dacă vă uitaţi la rugăciunea ei simplă dar uimitor de teologică, pentru una care a trăit în curvie de la 12 ani timp de 17 ani; ce teologie a învăţat ea în cei 17 ani dar în cei 12 ani ce teologie putea avea? E uimitor în simplitatea ei ce conţinut teologic simplu, hai să zicem chiar primitiv, dar lucrător. Fiindcă aşa gândire teologică… Ea îşi amintea că deşi eu sunt păcătoasă, Fiul Tău (se ruga Maicii Domnului, la icoana Maicii Domnului) a venit pentru noi păcătoşii să ne mântuiască. Şi conţinutul teologic al rugăciunii ei a fost lucrător şi când a încercat din nou să intre în biserică, cum mărturiseşte povestirea, acea putere care o oprea acum parcă o ajuta. S-a închinat Lemnului Crucii, s-a dus înapoi la icoana Maicii Domnului unde făgădui-se înainte să-şi schimbe viaţa şi acum tot de la icoana Maicii Domnului cere călăuzire, ce să facă şi aude un glas să meargă în pustie. 40 de ani a rămas în pustie, şi ar fi rămas în pustie, şi ar fi murit necunoscută dacă pronia Lui Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe marele Zosima ca să o vadă la sfârşitul vieţii ei şi să primim şi să putem şi noi citi spovedania vieţii ei deosebit de ziditoare. Deci, copila asta trăind în destrăbălare toată viaţa, mă gândesc ce lume să fi fost aia în comparaţie cu a noastră, ce conţinut minunat de teologic fiind el şi simplu, încă, dar lucrător.

Al doilea exemplu de teologie ca şi conţinut al rugăciunii este însăşi viaţa noastră liturgică. Toată viaţa noastră liturgică este o teologie în rugăciune, în formă de rugăciune. Şi socotesc că adevărata teologie a Bisericii se învaţă şi se trăieşte între altar şi strană, şi tot restul este un ajutor sau o completare că nu ne putem trăi toate cele 24 de ore în slujbă din felul cum Dumnezeu a lăsat viaţa asta. Dar restul vieţii trebuie să fie o completare a ceea ce primim în slujbe. Trebuie să trăim slujbele cu multă luare aminte, fiecare cuvânt este un mărgăritar. Şi mai ales în marile praznice Domneşti şi ale Maicii Domnului şi ale marilor sfinţi. Sau să zicem Triodul; Triodul care este slujba postului care culmină cu Săptămâna Sfântă şi cu noaptea Luminată a Paştilor este culmea teologiei Bisericii. Dacă înţelegem drept aceasta şi slujbele înmormântării – îmi vie să zic că sunt culmea teologiei Bisericii -, dar trebuie înţeleasă în termenii ei proprii şi această înţelegere este parte din devenirea noastră.

Teologia, ca şi cuvântare cu Dumnezeu, ca şi conţinut al rugăciunii, al dialogului nostru cu Dumnezeu trebuie să ducă undeva şi acolo acel undeva unde trebuie să ducă este acolo unde teologia devine însăşi starea duhului nostru. Şi aici distingea părintele nostru Sofronie a treia treaptă a teologiei: teologia ca disciplină, unde primim poate primele noţiuni teologice; Teologia ca şi conţinut al rugăciunii noastre când teologia începe să înrădăcineze în viaţa noastră; Aici poate ne amintim de acel părinte care a zis: „dacă te rogi cum trebuie eşti teolog dacă eşti teolog te rogi cum trebuie„. Trebuie să înţelegem şi noi acel cum trebuie şi să ajungem la înălţimea asta. De acum teologia începe să se înrădăcineze în însuşi actul vieţii noastre, fiindcă rugăciunea noastră trebuie să se răsfrângă şi neapărat se răsfrânge în însăşi viaţa noastră. Tot ce este conţinut al gândirii omului se răsfrânge în viaţa omului ba şi în istoria omenirii. Aşa şi teologia de acum însuşită trebuie să se răsfrângă şi se răsfrânge într-o măsură sau alta în viaţa omului până unde ajungem la culmea acestei teologii care este însăşi starea duhului nostru. Ca stare a duhului nostru aş vrea să amintesc cuvântul Sf. Pavel care zice:”Iară noi avem mintea lui Hristos”. Păi Hristos este Cuvântul Lui Dumnezeu, Hristos este teologia (theologhia) al Lui Dumnezeu – Cuvântul (Cuvântul Lui Dumnezeu). Dacă avem mintea Lui Hristos şi părintele nostru Sofronie spunea că Hristos este expresia Dumnezeiască pe planul istoriei. În măsura în care noi devenim asemănători cu Hristos dea Domnul identici, cu Hristos pe planul acestei istorii o să fim asemănători sau identici cu El şi în planul veşniciei. Hristos este proiecţia Lui Dumnezeu în planul istoriei. Şi noi însuşindu-ne, asemănându-ne, identificându-ne cu această proiecţie în planul istoriei vom fi şi în planul veşniciei asemănători sau identici cu cel care s-a proiectat în acest fel în istorie. Cuvântul Sf. Pavel ca pildă a teologiei, ca stare a duhului care zice:”Iară noi avem mintea Lui Hristos”… şi multe altele… ştiţi sau dacă nu ştiţi, să ştiţi să vă educaţi şi cu citirea Noului Testament – Epistolele Sf. Apostol Pavel.

O a doua pilda a teologiei ca stare a duhului, aş vrea să o aduc pe Sfântul Siluan de la Athos. Sfântul Siluan despre care unul din troparele Lui îl numeşte Teolog, şi prin asta văd că Biserica, conştiinţa Bisericii acceptă un al patrulea în numărul teologilor ei. În troparul lui în care zice „Între cuvântătorii de Dumnezeu cel prea duios”(în greacă…). Acest Siluan era un ţăran cu două ierni de şcolire în Rusia ţaristă, dar din trăirile şi din citirile lui în viaţa monahicească, părintele Sofronie, spunea că era un om citit în sensul călugăresc al cuvântului. Iar un mare teolog al epocii noastre care era într-o zi cu noi la mânăstire la trapeză, când de praznicul Sf. Siluan se citea din cuvintele Sf. Siluan, cuvinte care le avem în română traduse de profesorul Ică sub titlul „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”. Cuvintele acestea auzindu-le acel eminent teolog şi arhiereu al Bisericii noastre, a şoptit după masă că pentru fiecare cuvânt al acestui ţăran cu două ierni de şcolire ca diplomă, s-ar putea scrie o carte. Şi asta dădea mărturie despre el însuşi, cu siguranţă, el ar fi putut scrie o carte despre fiecare cuvânt al Sfântului Siluan, fiindcă şi el ca erudit şi Siluan ca om simplu dar trăit trăiau într-o anumită măsură în acelaşi Duh şi se înţelegeau aş zice unul pe altul. Siluan era trecut demult trecut la Domnul dar cred că şi Siluan s-ar fi înţeles cu acest eminent teolog.

Pe Sf. Siluan vreau să-l dau ca pildă într-un moment al vieţii lui, criza cea mai mare în care primeşte uimitor de la Mântuitorul: „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. După 15 ani de nevoinţă extremă, limită, în fiecare noapte pentru a ajunge, a ieşi, din iadul… înstrăinarea de Dumnezeu, ăsta e iadul, nu mai importă că sunt draci sau că era împresurat de draci în fiecare noapte, dar vorba era de înstrăinarea de Dumnezeu, de Dumnezeul iubit pe care îl cunoscuse, îl văzuse pe Hristos cu 15 ani înainte. 15 ani de nevoinţă sterilă. Nopţile lui poate că le dormea vreo două ceasuri, majoritatea vieţii lui doar aşezat pe un scaun fără spetează şi somnul era crâmpeie de somn când adormea în nevoinţa rugăciunii şi nu ajunge nicăieri şi la un moment dat vrând să arate lui Hristos intenţia lui, vrea să se scoale de pe scaun să se închine icoanei, vede un drac în faţa lui, că nu se putea închina icoanei fără să aibă aerul că se închină dracului. Şade înapoi pe scaun zdrobit: şi cere Domnului „Doamne tu vezi că vreau să mă rog cu minte curată şi diavolii mă împiedică”. În 15 ani pentru prima oara primeşte răspuns şi aude în inima lui: cei mândri suferă de draci. În loc să deznădăjduiască că acuma îi mai trage şi una peste obraz şi-l face şi mândru, se umple de nădejde şi zice: „Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te-a cunoscut spune-mi ce să fac ca să mă smeresc” şi Domnul îi spune – altă palmă peste obraz am înţelege noi: ”Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Dacă îmi îngădui să parafrazez „ţine-ţi mintea în iad” aş zice: fi realist, unde vrei să ajungi?; vezi că nu poţi 15 ani te-ai luptat, asumă-ţi iadul să ştii că asta este veşnica ta moştenire pentru păcatul pe care îl ai, pe care l-ai moştenit de la Adam şi pe care îl trăieşti şi tu. ”Dar nu deznădăjdui” şi cuvântul important pentru Siluan a fost acest “nu deznădăjdui”. L-a trăit ca pe o făgăduinţă aş zice, apofatică a Lui Dumnezeu. „Ţine-ţi minte în iad” e foarte catafatic, foarte pozitiv, dar „nu deznădăjdui” nu explică de ce. Şi Siluan ştie ce să facă şi ceea ce face, face că mărturiseşte că: atunci am început să fac aşa precum m-a învăţat Domnul (sau m-am pus să fac…în rusă…). „Mintea mi s-a curăţit şi Duhul mărturisea în inima mea mântuirea”. De abia a început şi teologia care trăia în el l-a adus la luminare. Şi de atunci a devenit ceea ce putem numi Siluan cel Mare în sensul că acest cuvânt, este acelaşi cuvânt pe care l-a primit Antonie cel Mare de care Sisoe cel Mare zicea:”Cine poate purta astăzi cuvântul Marelui Antonie? Şi ştiu totuşi un bărbat care poate să-l poarte.” Acelaşi cuvânt pe care-l trăia Pimen cel Mare, care zicea:”Să ştiţi fraţilor că unde este satana acolo va fi aruncat şi Pimen.”şi nu deznădăjduiau. Însă forma în care a primit-o Siluan, teologic, este cea mai desăvârşită şi este o formă care ne este şi nouă tuturor de folos. Că cine poate gândi fără să deznădăjduiască ca Sf. Antonie: “Toţi se vor mântui numai eu voi pieri”. Dar sub forma pe care a primit-o Siluan: ţine-ţi minte în iad, fii realist, nu te mândri, nu te înălţa în ce crezi că eşti, dar tu nu deznădăjdui. Aş parafraza cuvântul Lui Dumnezeu: tu de mine, de dragostea mea să nu deznădăjduieşti. Părintele Siluan a început să-şi însuşească să-şi asume starea asta de iad cu nădejdea la Dumnezeu. Cântul lui preferat, „cântul lui cel iubit”, era că aici voi pieri, aici voi petrece veşnic în flacăra asta întunecoasă şi voi zice: „Unde eşti Doamne al meu, unde eşti Lumina mea, unde eşti Viaţa mea?”. Cu minte era în iad, cu inima era în Dumnezeu. Cine credeţi că a biruit? Iată că nu iadul este atotputernic. Teologul Siluan a înţeles ce însemna cuvântul acesta scurt şi apofatic al Domnului:”Ţine-ţi minte în iad şi nu deznădăjdui”. Nu deznădăjdui de dragostea Domnului. Ce vreau să subliniez este că dacă în criza lui cea mai mare, Siluan a putut să zică:”Doamne, Tu eşti milostiv” şi să-şi aducă aminte de mila Lui Dumnezeu, „sufletul meu Te-a cunoscut – spune-mi”ş.a.m.d. Noi toţi ştim într-o măsură sau alta, astăzi socotesc foarte mare – ce este o criză. Eu socotesc că terminologia aceasta: criză, depresie nervoasă, ş.a., terminologie clinică, ne dezorientează gândirea, ar trebui să ne reorientăm toată terminologia vieţii noastre, după terminologia părinţilor şi a Bisericii.

Ce este o criză? Sau o depresie nervoasă? Este o stare a duhului, este o stare duhovnicească. Dacă ne limităm la aspectul clinic este o stare prost înţeleasă şi prost tratată. Deci, de aceea zic că pentru Siluan era criza cea mai adâncă, o criză pe care, dacă am trăi ceva pe liniile acelea…iertaţi. Dacă oamenii au ajuns în ceva cât de puţin asemănător, de departe asemănător acelei crize, în general omul îşi ia viaţa în deznădejde şi se sinucide. Vreau să arăt ca să nu citim cu închipuire, momentul ăla este un moment de criză. Cine în criza lui îşi mai aminteşte de mila Lui Dumnezeu, cine în criza lui mai poate afla de la sine, în sine, în teologia lui un cuvânt de nădejde ca să iasă din criză şi să reajungă la viaţă? Iată că Siluan îşi amintea permanent de mila Lui Dumnezeu şi dacă Dumnezeu îi vorbeşte răspunsul lui Siluan este: „Doamne Tu eşti milostiv, sufletul meu te-a cunoscut”. Aş vrea să arăt că asta este un efect al teologiei ca stare a duhului. Starea duhului lui Siluan era neclintită până în criza cea ultimă pe care o poate cunoaşte omul în viaţa asta pământească.

Aş vrea să zic numai un cuvânt de Sfântul nostru părinte Stăniloae. Ce m-a uimit la părintele nostru Stăniloae, ca teolog, ca om al culturii, cărturar, un profesor, este că în el ce am văzut în părintele nostru Sofronie, şi ce văd în cartea Sfântului Siluan şi atâtor sfinţi este că e nu un teolog doar al disciplinei, este un trăitor. Din majoritatea notelor lui de subsol şi din cam toate articolele şi scrierile şi cărţile lui reiese că este un trăitor. Puţin l-am cunoscut pe părintele Stăniloae, în 1993, cu câteva luni înainte de trecerea lui la Domnul. Eram cu un părinte de la noi de la mânăstire şi în smerenia lui ne-a cerut sa-i vorbim ceva despre Dumnezeu. Părintele Simion care era cu mine îi spune păi părinte noi am venit ca să vă auzim pe dumneavoastră. Şi ne-a vorbit părintele Stăniloae, simplu, a început să ne vorbească. Şi-mi amintesc – nu-mi amintesc ce ne-a zis acuma –, dar îmi amintesc că am ieşit plini şi împliniţi şi că cuvântul lui purta exact aceeaşi mireasmă ca şi cuvântul părintelui nostru Sofronie. Părintele nostru Sofronie, îmi vine să zic ultimul filocalic, nu în sensul că era singurul, dar generaţia lui a fost generaţia cu care s-a încheiat perioada filocalică a Bisericii. Şi iată un filocalic, un trăitor , un monah, care şi-a trăit chilia care a trăit 7 ani de pustie la muntele Athos într-o peşteră. Evident şi el un erudit, nu un erudit, iertaţi-mă, dar un om al culturii din copilărie, din moştenirea lui şi din formaţia lui nu era străin nici filozofiei, nici artelor, fusese pictor în tinereţe, dar mai ales un trăitor al teologiei. Şi iată că părintele Stăniloae a cărui viaţă este foarte diferită de cea părintelui Sofronie şi cei doi parcă vorbeau în acelaşi duh în aceeaşi mireasmă. Şi socotesc că asta este rezultatul teologiei ca devenire. Teologia care începe să devină însăşi starea duhului nostru pentru că trăiau în acelaşi Theos, acelaşi Dumnezeu şi vorbeau în acelaşi duh şi cuvântul lor purta aceeaşi mireasmă.

Rafail Noica – Serile Filocalice, Buc. (10.11.2003)

In cautarea lui Dumnezeu – Parintele Rafail despre drumul catre firea omului, Ortodoxia.

In cautarea lui Dumnezeu –

Părintele Rafael Noica

Drumul catre Ortodoxie, catre firea omului.

Nu prea ştiu de unde să încep, dar v-aş spune cîte ceva din viaţa mea. Acasă am primit puţină învăţătură creştinească. Mergeam la biserică din cînd în cînd, mai ales la Paşti, aprindeam lumînarea, apoi plecam acasă şi ciocneam ouăle. Puţin mai mult decît asta poate, dar nu prea mult. Într-o zi, cînd am început să-mi dau seama că există nu numai Biserica Ortodoxă, ci există şi o Biserică Catolică, există şi ”pocăiţi”, cum se numeau în Bucureşti (”pocăiţii” fiind sectanţii), am întrebat-o pe mama de ce există atîtea Biserici. Trebuie să vă spun că mama, fiind englezoică, era botezată anglicană. A trăit 40 de ani în România, cînta prin coruri ortodoxe, mai ales la o biserică unde era preot un prieten al familiei noastre, un om foarte bun, căruia îi sînt îndatorat, cred, mai mult decît îmi dau seama, şi pentru influenţa prezenţei lui asupra familiei. Cu toate acestea, mama nu a înţeles sensul adînc al Ortodoxiei, al Bisericii Ortodoxe. Nici ea nu avusese o educaţie creştină. Tatăl ei fusese cîntăreţ într-un cor englezesc, la Catedrala din Coventry, care a fost bombardată în războiul trecut, dar, ca mulţi alţii din generaţia lui, a devenit ateu. Altfel era om bun şi chiar a murit cu Biblia în mîna. Aşa că nici mama mea nu avea o educaţie duhovnicească. Dar şi mama şi tata m-au învăţat respectul faţă de cele sfinte, pentru care le-am fost mereu îndatorat. Deci am întrebat-o pe mama de ce sînt atîtea Biserici: Ortodoxă, Catolică, Protestantă şi ce diferenţă este între ele. Şi mama mi-a spus, săraca: ”Păi, diferenţa este mai ales că ortodocşii şi catolicii gîndesc că trebuie să slujeşti lui Dumnezeu cu toată frumuseţea din lume, pe care El a creat-o, cu icoane, cu muzică, cu tot ce se poate mai frumos, în timp ce protestanţii gîndesc că trebuie să laşi toate astea, căci nu sînt esenţiale şi să te concentrezi pe rugăciune, într-o formă simplă, despuiat de tot ce nu este esenţial”.

Trebuie să vă spun că observ acum, la vîrsta asta, că am avut întotdeauna tendinţa către simplu, către esenţial. Şi m-a impresionat cuvîntul acesta al mamei, motiv pentru care am rămas atunci cu o oarecare simpatie faţă de protestanţi. Ajungînd în Anglia, acolo nu mai era Biserica Ortodoxă Română. Erau una sau două biserici ruseşti şi cîteva biserici greceşti, dar n-aveam de gînd să mă duc undeva unde nu înţelegeam limba. M-a dus mama de mai multe ori la biserici anglicane. Acolo înţelegeam limba, dar atmosfera era foarte sărăcăcioasă, aş zice acum, foarte rece, plicticoasă chiar. Nu în sensul că te-ar apuca căscatul în biserică, ci în sensul că nu te hrănea cu nimic. Căutarea mea m-a trecut prin mai multe crize. Iată una din ele:de ce trebuie să ne ducem la biserică, să ne rugăm? Nu ne putem ruga şi acasă? Şi întrebarea asta şi-o pun mulţi, chiar şi astăzi, dar o ridicau mulţi din generaţia mea şi, deşi nu mă rugam acasă, găseam că este destul să te rogi acasă. Aşa că doar căutam. Nu mă rugam, aşa cum numim noi rugăciunea, dar eram totuşi în căutare. Şi am întîlnit o comunitate de baptişti, condusă de un om într-adevăr remarcabil.

Trebuie să spun că sectanţii şi catolicii, în Apus nu sînt ceea ce cunoaşteţi aici, pentru că aceia nu sînt oameni care se dezlipesc de Biserica Ortodoxă. Acolo ei nu cunosc altceva. Au numai ceea ce au primit şi ei în forma pe care au moştenit-o. Şi, deci, nu este duhul acesta înrăutăţit, care poate fi într-o ţară ortodoxă, unde mulţi ori s-au dezlipit de Biserica Ortodoxă, din tot felul de motive, ori vin din afară, cum se face acum şi aici şi incearcă să pescuiască în apele ortodoxe peştii Bisericii.

Am participat la viaţa religioasă, nelegat de forme exterioare, cu gîndul că am găsit în forma aceea baptistă, aşa cum era în acea biserică, o formă mai curăţită, mai simplificată a slăvirii lui Dumnezeu. Am rămas acolo cam un an, un an şi jumătate, pînă cînd am ajuns, în căutările mele duhovniceşti, în Franţa, într-o enclavă română (în Anglia eram singur: erau puţini români atunci şi ne vedeam din cînd în cînd, dar nu mai era Biserica Română. Preotul plecase în America şi, deci, nu mai rămăsese mare lucru prin anii ’50).

Deci, în Franţa mă găseam în mediu românesc, unde am continuat căutările mele, mai ales în discuţii cu un om pe care îl apreciam foarte mult pentru simplitatea, pentru smerenia lui şi, în acelaşi timp, pentru adîncimea trăirii lui. Şi nu atît prin conversaţie, cît printr-o încercare grea, prin care m-a trecut Domnul; puţin cîte puţin m-a atras Maica Domnului înapoi in Biserica în care am fost născut şi botezat, de data aceasta cu descoperirea că Biserica Ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului. Şi a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos şi foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreţi, ceea ce au căutat Părinţii cei adevăraţi, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămînă în dreapta slăvire, descoperită de Însuşi Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omeneşti.

Pentru vindecarea acestei firi, care s-a smintit prin păcat, a fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să Se întrupeze şi să devină om adevărat, adică nu numai în sensul de om în carne şi oase, ci fără păcat, om fără sminteală, Adam cel nou. Acest Adam a fost în stare, fie şi prin moarte şi prin iad să completeze călătoria pe care Adam cel dintîi n-a completat-o şi, înviind ”a treia zi, după Scripturi” şi la 40 de zile înălţîndu-Se la ceruri ca om, a aşezat de-a dreapta Tatălui firea omenească. Şi acum, pentru prima dată în Creaţie, omul a devenit om complet. Aceasta este viziunea pe care au primit-o Sfinţii Apostoli şi pe care au păstrat-o Părinţii noştri, rămînînd în istorie cu numele de dreptslăvitori. Alţii au vrut să fie universali, alţii au protestat, fiecare cu filosofia şi gîndurile lor.

Şi deci, m-a miluit Bunul Dumnezeu – în loc să Se supere de rătăcirile mele – aşa cum a fost miluit şi Fiul rătăcitor de către tatăl lui, care nici măcar nu l-a lăsat să-şi rostească cuvîntul pocăinţei pînă la capăt, ci l-a împodobit cu toate podoabele moştenirii, moştenire pe care o risipise pînă atunci – aşa şi pe mine m-a miluit Dumnezeu cu înţegerea asta. Şi an după an mi s-a adeverit din ce în ce mai mult, tocmai în Apus, unde sîntem atacaţi şi îmbulziţi de toate ”vînturile” care există pe pămînt, de la cele mai nevinovate poate, pînă la cele mai îndrăcite, sataniste şi, cu ajutorul Domnului, trăim an după an rugăciunea şi Liturghia noastră de acolo. Şi ne învaţă şi Părintele Sofronie să nu ne fie frică de nimeni şi de nimic. Nu propovăduim în sens de prozelitism, dar cine vrea ne găseşte şi, fiecare în felul lui, cu trăirea şi cu rădăcinile lui din care a ieşit, găseşte cîteodată la noi mîngîiere şi înţelegere, într-o lume foarte întunecată şi foarte greoaie duhovnicească.

Noi, în mănăstirea noastră, preţuim foarte mult legăturile cu ţările şi popoarele ortodoxe, care ne întăresc în trăirea şi în greutăţile pe care le avem de dus. Şi eu, dacă vă rugaţi pentru mine, căci mă cunoşteţi după nume, o să vă fiu recunoscător, dacă mă pomeniţi cîteodată în rugăciunile voastre cele sfinte.

Aţi vrea să vă referiţi mai pe larg la frămîntările dintru început, pe care le-aţi încercat şi la evoluţia duhovnicească ulterioară?

Divorţaseră părinţii mei pentru ca mama să recapete cetăţenie engleză şi, eventual, să putem merge în Apus. Părinţii voiau să ne dea nouă, copiilor (mai am o soră), o copilărie şi o educaţie mai libere decît se anunţau că vor fi în ţara aceasta. În ’55 am plecat, cu nădejdile şi planurile pe care le-am găsit, de multe ori după aceea, la mulţi dintre cei care veneau din ţările acestea în Apus şi am trecut prin toate greutăţile şi dezamăgirile pe care toţi ceilalţi le-au încercat.

Eram copil şi, fără multă educaţie duhovnicească, amestecam libertatea, aşa cum o înţelegem noi pe pămînt – adică libertatea de expresie, putinţa de a face tot ce vrei, de a voiaja – cu libertatea în duh, rugăciunea şi viaţa bisericească. Dar, de mic copil era ceva în mine care mă atrăgea către cele duhovniceşti şi cred că – numai Dumnezeu ştie de unde încep toate – drumul vieţii mele are legătură cu un moment al copilăriei, de care îmi amintesc. Nu ştiu cum a început, dar ţin minte că aveam la un moment dat sentimentul morţii, un sentiment aşa, vag. Cineva îmi vorbise despre aceasta, probabil mama, şi-mi amintesc că aveam o oroare de moarte, cum avem toţi. Şi mă intrebam: ”Dacă ne naştem, de ce trebuie să murim?”. Neavînd educaţie duhovnicească, nu ştiam atunci (lucrul acesta l-am aflat mai tîrziu) că nu Dumnezeu a făcut moartea şi că moartea este boala omului, duşmanul omului. Şi încercam şi eu să mă mîngîi, aşa cum făceau şi semenii mei, că tot mor, că aşa e făcută lumea, că şi animalele, şi frunzele, şi florile au un sfîrşit şi, deci, de ce nu şi eu?

Dar moartea nu era numai un fel de coşmar în viaţa mea; fără să-mi dau seama atunci, eram deja pe un drum de căutare duhovnicească; exista ceva în sufletul meu, pe care-l pot formula acum, dar, fireşte, atunci n-aş fi reuşit nicidecum: era o înţelegere printr-o reducere la absurd. Moartea era absurdul total al vieţii. Întrebarea mea, pe care n-o puteam formula atunci, la vîrsta de 6-7 ani (poate şi mai înainte, nu-mi dau seama), era: ”Dacă totul se termină cu moartea, atunci viaţa mai are vreun sens?”. Dar fiindcă de bine, de rău, credeam în Dumnezeu şi, deci, şi în veşnicie, tare părea imposibilă şi de-a dreptul fără sens realitatea morţii. Dacă este într-adevăr un Dumnezeu şi viaţa se reduce la moarte, atunci moartea trebuie să ascundă ceva, poate tocmai sensul vieţii.

Cînd ai o problemă şi nu şti să-i găseşti rezolvarea, întrebi la dreapta şi la stînga, deşi întrebările tale, uneori, n-au nimic de-a face cu această problemă. Întrebam, de exemplu, la vîrsta de 7 ani, cînd mă pregăteam să mă duc la şcoală: ”De ce se duce omul la şcoală?”. Simţeam că o să fie o pierdere de vreme, o pierdere de copilărie, în sensul că nu-mi aduce răspunsul la ce căutam eu. Nimeni n-a ştiut să-mi răspundă, fiindcă nici n-a înţeles cineva ce era în sufletul meu. Pentru mine, întrebarea s-ar fi putut traduce: care-i sensul vieţii şi ce aduce şcoala, învăţătura, la acest sens an vieţii?

Mi se spunea că-mi trebuie o bază, o cultură şi nu mai ştiu ce, lucruri pe care, sînt convins, toţi le-aţi auzit. Eu simţeam, dar nu ştiam cum să argumentez, la 7, 8 sau 10 ani, că răspunsul la toate frămîntările mele este Dumnezeu. Şi m-a trecut Domnul prin tot felul de pribegii pînă am ajuns, cum vedeţi, la călugărie. Cînd mi s-a dezvăluit calea aceasta – călugăria – am simţit-o, într-adevăr, ca fiind căutarea mea din copilărie.

Între timp am pribegit şi la alte credinţe, fiindcă eu nu aveam conştiinţa a ceea ce este Biserica şi nu înţelegeam de ce sînt mai multe Biserici. Credeam că, mai mult sau mai puţin, toate sînt valabile şi, pînă la un punct, este şi acesta un adevăr. Însă lucrul specific, pe care nu-l înţelegeam, era Împărtăşania, Sfînta Împărtăşanie în Biserica Ortodoxă. Credeam că-i un simbol şi, dacă-i un simbol – minunat, nu-i aşa? – pîinea ca trup şi vinul roşu ca sînge, eram gata (poate m-am şi ”împărtăşit” în alte biserici, dar nu-mi aduc aminte) să mă duc şi, dacă Domnul a zis să facem aşa, facem aşa. Dar nu înţelegeam de ce. M-a trecut Domnul prin protestantism şi, ca bun protestant, am început să citesc Biblia. Şi în Biblie m-am poticnit în mod special la capitolul al VI-lea din Evanghelia Sfîntului Ioan, unde Domnul Iisus vorbeste aşa de clar şi aşa de deschis despre Sfînta Împărtăşanie, dar nu ca de un simbol. El vorbeşte acolo de Trupul Său, spunînd că cine nu mănîncă Trupul Fiului Omului şi nu bea Sîngele Lui, nu are viaţă în sine. Şi eu încercam să înţeleg ce înseamnă aceasta, de ce vorbeşte aşa de concret? Însă m-am mai consolat un pic văzînd că pînă şi Apostolii s-au smintit de acest cuvînt greu de înţeles, pentru care unii L-au şi părăsit, spunînd: ”Acesta este un cuvînt greu de primit şi cine-l poate primi?”. Şi Domnul S-a întors către cei 12 ucenici şi i-a întrebat: ”Şi voi Mă veţi părăsi?”. Apostolul Petru I-a răspuns: ”La cine ne vom duce, Doamne, cine altul are cuvîntul vieţii?”. Şi eu m-am agăţat cu dinţii şi cu ghearele de cuvîntul Apostolului Petru şi am rămas, ca să zicem aşa nesmintit. Adică aşteptînd pînă ce Domnul îmi va arăta calea.

Printr-o poveste destul de lungă, cu crize, pe care le văd acum cu mult interes (atunci cu multă durere şi greutate, cu anxietate – cum se zice – cu adîncă nelinişte şi tulburări, pe care le-am trecut), mi-a arătat Domnul pînă la urmă ce înseamnă Împărtăşania. Şi iată cum.

Pe cînd eram încă protestant, l-am provocat pe un ortodox să-mi spună de ce ortodocşii arată atîta evlavie preoţilor lor, încît le sărută şi mîna. Şi dînsul, foarte smerit şi blînd, mi-a zis: ”Păi, nu ştiu; eu, personal sărut mîna care-mi poate da ceea ce nu pot avea fără preot”. Şi eu l-am întrebat: ”Ce-i asta? Ce poate un om să-ţi dea, ceea ce tu, om fiind ca şi el, nu poţi să ai?”. Şi mi-a răspuns, tot aşa blînd şi smerit: ”Prea Cinstitul Trup şi Sînge al Domnului şi Mîntuitorului nostru”. Şi atunci mi-am dat seama dintr-o dată că era vorba de ceea ce numim noi în Biserică ”Taină” şi, pentru prima oară, am înţeles mai concret, mai conştient, ce înseamnă Taină. Şi eu credeam în Taină. Toate-s taine în viaţa asta, pînă şi creaţia, pînă, aş zice, şi informatica, în vogă astăzi (şi eu, la mănăstire, m-am ocupat de computer şi am găsit acolo o mare taină descoperită omului). Dar, evident, atunci cînd e vorba de Duh şi de Dumnezeu, de veşnicie, acolo sînt taine deja la un alt nivel.

Deci, ca să revin la ce spuneam mai înainte, am cerut aceluiaşi domn, prin care m-a ”lovit” Domnul cu parul în cap, să aranjeze cu preotul să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc şi de atunci sînt iarăşi în Biserica Ortodoxă.

Acolo s-a întîmplat un lucru, poate cel mai important al vieţii mele. În criza mea, tot căutam să înţeleg de ce Ortodoxia ar fi mai adevărată decît protestantismul în care credeam atunci şi pe care îl socoteam o formă mai curăţită a creştinismului, nu ca Ortodoxia, care mi se părea închistată de tot felul de lucruri cu icoane, cu podoabe, cu cîntări, cu ceremonii. Eu credeam că protestantismul era un creştinism esenţial şi observ că m-a interesat întotdeauna esenţialul, esenţa lucrurilor. Şi aş încuraja şi încurajez tot mereu tineri şi pe cei cu care vorbesc, că trebuie înţelese lucrurile esenţiale, în adînc, şi nu periferal (sic!).

Căutăm cu nesaţ viaţa adevărată, în toate direcţiile vieţii noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovniceşti, ba chiar şi în păcat. Şi în păcat omul, pînă la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul nu este adevăr şi de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înţelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce ştie El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut şi El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sînt năzuinţele noastre şi unde găsim hrana ce o căutăm cu atîta poftă, adică viaţa veşnică.

Şi la puţină vreme după întoarcerea mea la Ortodoxie, mi-a venit şi chemarea călugăriei, pe care am simţit-o ca fiind răspunsul la întrebările ce mi le puneam din copilărie şi, cu timpul, am înţeles că moartea deţine sensul vieţii şi văd acum că existenţa noastră aici, pe pămînt, nu este decît un al doilea stagiu al trecerii noastre dintru nefiinţă întru ceea ce ne cheamă Dumnezeu, fiinţa lui Dumnezeu, adică veşnicia.

Primul stagiu a fost viaţa noastră în pîntecele maicii noastre. A fost o gestaţie ”mecanică”, unde s-a format sistemul acesta, trupul acesta, potrivit penrtu a putea trăi în existenţa pămîntească, pe care ne-o dă Dumnezeu. În existenţa aceasta, se petrece o a doua gestaţie: am murit ca să ne naştem aici, am murit pentru viaţa noastră precedentă, în pîntecele maicii, şi acum începe, de cînd ni se conturează personalitatea, dialogul nostru cu Dumnezeu. De acum, Dumnezeu nu mai face nimic în viaţa noastră, decît dacă Îl lăsăm, dacă zicem ”Amin” cuvîntului Lui, dacă avem încredere în El. Prin toate formele pe care ni le-a dat în istorie, Domnul ne cheamă, ne dă încredere în El, ne arată ce poate şi ce vrea să facă cu noi şi, prin acest dialog între sufletul nostru şi Dumnezeu, Părintele ceresc continuă creaţia omului, de data asta nu fără voia omului. Nimic nu face fără voia noastră (este foarte importantă noţiunea aceasta a libertăţii omului); Dumnezeu face apel la libertatea noastră şi ne învaţă în viaţa aceasta că şi ea este o ”gestaţie” pentru viaţa care va să fie, adică viaţa veşnică. În pîntecele maicii ni se formau mădularele, de care n-aveam nevoie acolo. Ce căutau acolo mîini şi picioare; ce aveam de făcut cu nasul, cu ochii şi cu gura? Acestea erau însă pentru viaţa ce avea să fie după aceea.

Mulţi dintre intelectualii noştri se smintesc şi nu cred în rugăciune, nu cred în duhovnicie şi pare normal aşa; cu intelectul rămas în limitele vieţii acesteia, nu se poate vedea o raţiune a lucrurilor duhovniceşti, fiindcă ele sînt mădularele vieţii ce va fi. Spre deosebire însă de starea de dinainte de naştere, Dumnezeu nu ne formează mădularele acestea decît prin voia noastră liberă, care voie liberă se exprimă prin credinţa pe care ne încurajează Dumnezeu să o avem şi o cultivă zilnic în noi. Zic că Dumnezeu o cultivă în noi mai mult decît o cultivăm noi. Deci, răspunzînd prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, Îi dăm putinţa să continue în noi creaţia Sa; Dumnezeu ne învaţă în viaţa aceasta să începem noi înşine să tăiem ombilicul dintre noi şi pîntecele creaţiei acesteia. Şi aici începe, în starea căzută a omului, durerea şi tragismul vieţii duhovniceşti, care trebuie văzute în perspectiva vieţii veşnice. Şi, precum pruncul, în pîntecele maicii sale, nu ştie nimic, ci lasă firea să facă ce ştie ea cu el, aşa şi noi, în pîntecele vieţii acesteia, să ne încredinţăm întru totul Domnului.

Şi chiar să colaborăm, prin rugăciune şi prin participarea la Tainele Bisericii, care sînt energiile vieţii ce va să fie. Începînd de la Botez, despre care Sfîntul Pavel zice că este deja o moarte în Hristos – ne pogorîm în moarte, în apa botezului, şi ieşim din ea înnoiţi întru viaţa cea noua, în Hristos; prin eforturile ascetice ale vieţii noastre, învăţăm, puţin cîte puţin, să ne îndepărtăm, să ne detaşăm, în măsura în care ne este cu putinţă, de elementele vieţii acesteia şi să gustăm ceva din viaţa cea veşnică, adică al treilea stadiu. Vom muri pînă la urmă şi trupeşte, vom muri definitiv vieţii acesteia, ca să ne putem naşte definitiv în cea care va să fie.

Părinte Rafail, care a fost cea mai puternică criză a Sfinţiei Voastre?

Mă tot gîndesc, dar n-am găsit încă răspunsul deplin. Ce vă spun acum nu-i un răspuns matematic. Fiecare criză, cînd vine, este cea mai puternică. Îmi aduc aminte acum de cuvîntul Părintelui Sofronie, care spune că ”drumul mîntuirii este o urcare pe Golgota”. Ori, la fiecare pas, ai acelaşi efort de a te ridica mai sus, cu aceeaşi greutate, la care se mai adaugă, aş zice eu, oboseala.

Fiecare criză care vine omului este pentru prima oară şi mă interesează întrebarea asta, fiindcă acum încep să-mi dau seama că fiecare criză a fost, într-adevăr, o continuitate a drumului. Foarte important este faptul că nu există criză care să nu vină cu îmbogăţire. Şi mulţumesc celui care mi-a pus întrebarea aceasta, tocmai fiindcă m-a făcut să conştientizez această îmbogăţire. Tot ce este durere în viaţa asta, nu este decît o naştere, începînd chiar de la primul blestem pe care l-a suferit omul după cădere. Dumnezeu i-a spus Evei că în dureri va naşte copii. Şi am observat – şi acum îmi este din ce în ce mai clar – nu numai că în durere se nasc copiii, dar că fiecare durere este o naştere de copil şi acel copil eşti tu, care suporţi durerea, care treci prin criză. Dealtfel, un profesor de teologie din Paris explica faptul că noţiunea ”criză” vine de la grecescul ”krisis”, care inseamnă judecată. În criză, Dumnezeu judecă viaţa mea. Deci criza este o judecată pe care Dumnezeu o manifestă faţă de mine sau faţă de o naţiune (profesorul acela vorbea de crizele şi pribegiile prin care a trecut Israel în Vechiul Testament, de robirile la alte neamuri etc.), prin care Dumnezeu mă invită să judec şi eu viaţa mea. Prin criză, gîndul Domnului este să văd ce este adevărat şi ce nu este adevărat în viaţa mea. Deci criza este clipa în care putem şi noi judeca, în care se manifestă judecata lui Dumnezeu. Îmi pare rău că în româneşte nu există un cuvînt ca ”defy” sau ”chalenge”, din limba engleză; există termenul apropiat provocare, care este mai peiorativ decît în limbile Occidentului; deci, e vorba de o provocare şi o invitaţie în acelaşi timp a lui Dumnezeu să mergem mai departe. Şi, aşadar, fiecare criză este un pas înainte; fiecare criză, pentru că n-ai mai trecut-o, este cea mai mare. Şi în sensul ăsta, cu înfricoşare aştepţi să vezi ce alte crize îţi mai aduce viaţa; şi aş zice că şi eu aştept. Dar şi cu nădejde aştept, cu alte îmbogăţiri şi rămîn la rugăciunea: ”Doamne, cum ştii Tu, miluieşte-ne pe toţi”.

Aţi scris vreo carte în Occident?

Am scris o singură carte, care se numeşte ”Gînduri”. Am scris-o, mai ales, din îndemnul cuiva, care se aştepta ca fiul lui Noica să scrie o carte. Şi cînd a deschis această carte, prima paginăa era albă, a doua era albă şi toate celelalte la fel. Acum, la sfîrşitul vieţii mele, mă gîndesc să scriu altă carte care s-ar numi ”Memorii”, fiindcă aşa scriu toţi oamenii mari. Or, cum eu mi-am pierdut memoria, această carte va fi asemenea celei dintîi!

Neîndoielnic, aveţi foarte multe de împărtaşit în planul vieţii spirituale. Referiţi-vă la aspectele ziditoare de suflet care vă vin acum în minte sau cele care vă sînt mai la îndemînă a le exprima.

Începem de la filosofie, fiindcă mulţi aţi auzit de profesorul Noica. Mulţi cunoaşteţi, probabil, că acest cuvînt – ”filosofia” – înseamnă în greceşte ”iubirea înţelepciunii”. Or, pentru noi, înţelepciunea este Înţelepciunea lui Dumnezeu, este Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Hristos. Şi pentru noi altă înţelepciune nu există. Şi, dacă această înţelepciune este nebunie – şi este nebunie pentru lumea asta – atunci să fim şi noi ”nebuni”, fiindcă înţelepciunea lumii acesteia a nenorocit pe om.

Iubirea este cuvîntul la care putem reduce toate poruncile lui Dumnezeu. Dumnezeu, Care a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui, Care a făcut cerurile şi pămînturile, ştie, fără îndoială, de ce l-a făcut pe om, ce caută, de ce trăieşte omul şi, mai ales, de ce moare. Dumnezeu ne-a dat porunca iubirii de Sine şi a iubirii de aproapele. În acest cuvînt ”iubire”, spune Domnul, se cuprind toată legea şi Proorocii şi, putem adăuga, tot restul. De ce? Pentru că Dumnezeu Însuşi este iubire.

Alt cuvînt pe care mi l-am amintit a fost un cuvînt pe care Părintele Sofronie ni l-a dat într-o mică cuvîntare, cînd m-a tuns călugăr în 1965. Vă mărturisesc că o parte din cuvîntarea lui n-am auzit-o, fiindcă mintea îmi era parcă în altă parte. Dar m-a trezit un cuvînt pe care mi l-a spus, anume că nu se poate să nu biruim. Deci, am cerut Domnului să-mi dea să înţeleg în viaţa de monah, care sînt condiţiile ca să fie cu putinţă să biruim. Şi cred că am înţeles. Este vorba de ţinerea cuvîntului Domnului.

Aţi trecut prin iad şi n-a fost prima oară, căci neamul nostru, ca şi alte neamuri, mai ales cele ortodoxe, au trecut prin iad. Demonul ştie unde să atace. Dar, precum Iov sau Iosif în Vechiul Testament, dacă ne ţinem de cuvîntul acesta al lui Dumnezeu, Cel mai sfînt decît toţi sfinţii, e cu neputinţă să nu biruim. Numai să rămînem cu Domnul.

Pribegia mea m-a ajutat la un lucru foarte important. Întotdeauna am avut o mică problemă cu un sentiment prea patriotic sau prea naţionalist. Mă gîndeam că, dacă m-aş fi născut în neamul celuilalt, aş fi avut la fel ”agăţarea” aceasta faţă de origine. Or în pribegie, prin anii ΄70, am încercat să fac şi eu ceva pentru neamul meu şi limba mea şi am vrut să traduc în româneşte viaţa Sfîntului Siluan. Trebuie să vă spun că m-am poticnit la primul cuvînt; absolut la primul cuvînt pe care l-am întîlnit şi mi-am dat seama că nu mai eram decît un străin, că nu mai rămăsese mult din românismul meu.

De prin anii ΄80 am mai avut contact cu literatura română şi mi s-a mai împrospătat limba. Dar prin anii ΄70 a fost perioada cea mai sărăcăcioasă. Aproape că-mi uitasem limba, nu mai eram obişnuit să o întrebuinţez. În ΄72 tata a venit să ne viziteze şi vorbeam cu el în româneşte, însă cu multă greutate. Nu găseam cuvintele. ”Ruginise” oarecum memoria cuvintelor româneşti.

Deci, poticnindu-mă de primul cuvînt şi descoperind că nu mai sînt decît un străin, că toate limbile pe care le ştiu nu sînt, mai mult sau mai puţin, decît limbi străine, am trăit durerea cu care se trăieşte constatarea asta şi am simţit un fel de eliberare că originea nu este mai importantă decît faptul că exişti. Omul cred că nu se îmbogăţeste dispreţuind vreo realitate oarecare. Originea îţi este cuibul, ca al păsărilor. Pasărea se naşte într-un cuib, pînă-i cresc aripile si îşi ia zborul, creşte în cuibul acela, dar după aceea, de multe ori, nu se mai întoarce în acel cuib niciodată. Omul, în orice caz, îşi face aripi duhovniceşti către fiinţa lui, către veşnicia lui şi zboară acolo, în veşnicie. Şi acesta a fost un pas în căutarea aceea, de multe ori neconştientizată, către ceea ce este veşnic şi esenţial şi care este mesajul ascuns în ceea ce altfel ar fi o grozăvie de nespus – moartea.

Vedeţi, în căutarea mea am ajuns şi la călugărie. Am trecut prin mai multe faze, dar niciodată prin ateism. Am avut şi acolo o intuiţie care nu m-a lăsat niciodată să neg, adică să mă opun gîndului lui Dumnezeu. Dar multe dubii şi neînţelegeri am avut. Am trecut, ca şi mai toată lumea care caută, prin crize, mai mult sau mai puţin adînci, care m-au adus la un rezultat mai mult sau mai puţin spectaculos. Unul dintre cele mai mari, poate cel mai mare, a fost revenirea la Ortodoxie, şi Bunul Dumnezeu, profitînd de prostia mea, în loc să mă pedepsească – aşa cum ne gîndim noi că face Dumnezeu (fiindcă şi noi ne facem un dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră, de prea multe ori) mi-a descoperit Ortodoxia ca fiind firea omului.

Prin cădere, omul şi-a ieşit din această fire, a căzut din firea lui şi a trebuit ca Însuşi Dumnezeu să vină în istoria omului, să-Şi ”suflece mînecile” şi să spună; ”Uite, omule, vin Eu să fiu om, căci tu n-ai aflat, n-ai ştiut cine eşti”. Dumnezeu a venit în istorie să fie El om, a trăit toate nefericirile noastre şi toate rezultatele căderii noastre, a trebuit să trăiască şi moartea noastră, să treacă şi prin iad şi acolo Dumnezeu a dat o singură lovitură. Pînă acolo Dumnezeu a fost blînd ca un miel, dar acolo Mielul a distrus porţile iadului şi cum cîntăm la Înviere, prin moartea Lui a biruit moartea, a săvîrşit un lucru pe care primul Adam n-a ştiut şi n-a putut să-l săvîrşească, din cauza căderii. Dar prin Înviere, Înălţare şi şedere de-a dreapta Tatălui, El a parcurs drumul pe care ar fi trebuit să-l facă măcar un om şi, deci, în Hristos, omul s-a desăvîrşit şi s-a schimbat. Acesta este sensul Noului Testament.

Aş vrea să vă îndemn pe toţi să vedeţi ceea ce este lăuntric şi esenţial, fiindcă odată ajuns la asta, omul nu poate muri. Şi acestea sînt cuvintele pe care Părintele Sofronie mi le-a spus de multe ori, mai ales în ultimii patru ani. Pentru om nu există moarte şi, în clipele cele mai tragice ale vieţii, ori în ce fel ar fi tragice, o mare mîngîiere este credinţa că omul nu poate muri. Mare mîngîiere este să ştii că toate valurile vieţii sînt provizorii. Faţă de vremea în care simţeam tragedia aceasta de a închide ochii la toată frumuseţea lumii, acum din ce în ce mai mult văd că frumuseţea aceasta nu este decît un simbol al realităţii ultime. Deci, viaţa de acum o văd într-un aspect dublu. Un aspect căruia i-aş zice funţional. De exemplu: mîncarea, băutura şi toate lucrurile care te ţin în viaţă au doar o funcţiune. Chiar lucrurile care ne îmbată cu frumuseţea şi cu tot felul de atrageri sînt funcţionale. Fără ele, într-o oarecare măsură, murim sau scădem în viaţă. Există însă şi un aspect simbolic, care trădează ceva din veşnicie. Şi simţirea omului se agaţă de simbol ca şi cum ar fi realitate.

Biserica, Maica noastră. Ne naşte întru veşnicie, arătîndu-ne că trebuie să ne dezlipim de acestea, pentru că ele nu sînt decît nişte dezvăluiri într-o formă foarte redusă a ceea ce ochiul n-a putut vedea, urechea n-a putut auzi şi la inima omului nu a putut intra, adică cele pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce-L iubesc. Deci la aceasta o să mă opresc.

Biserica am trăit-o ca pîntecele maicii şi lumea toată este Biserică în sensul ei simbolic. Biserica este acolo unde este creaţia lui Dumnezeu şi glasul lui Dumnezeu cheamă pe om dintru nefiinţă întru existenţă şi din existenţă în Biserică, iarăşi întru fiinţa lui Dumnezeu. Biserica este acolo unde omul realizează această chemare a lui Dumnezeu şi unde se cultivă toate simbolurile acestea în ceea ce au ele mai adevărat, în aspectele cele mai veridice, prin care ele pot prezenta veşnicia. Mă gîndesc la iconografie, la poezia liturgică, la muzica liturgică. Ce să mai vorbesc de lucrurile esenţiale ale Bisericii, adică rugăciunea, care este convorbirea personală a omului cu Dumnezeu şi Sfintele Taine, care sînt hrana şi puterea acelor lucruri pe care trebuie să le săvîrşim şi care sînt cu neputinţă omului singur. Căci şi aceasta trebuie să ştim, anume că ceea ce ni se cere a împlini în Biserică, nu este greu; este cu neputinţă. Dar ce este cu neputinţă omului, Dumnezeu Însuşi împlineşte pentru om. Şi aici intervin Tainele Bisericii şi puterea lor care hrăneşte această naştere şi creştere întru veşnicie, în fiecare suflet.

Inregistrare video: Rafail Noica de vorba cu IPS Serafim despre New Age

Despre New Age si altele: