Arhimandritul Sofronie – „Cuviosul Siluan Athonitul” , trad. Ierom. Rafail Noica

114_0_cuviosul siluan

Cuviosul Siluan Athonitul

Arhim. Sofronie Saharov
Format: A5
Nr. Pagini: 556

Lucrarea Arhim. Sofronie, tradusă de Ierom. Rafail Noica din textul original din limba rusă, este de-a dreptul un izvor de inspiraţie spirituală şi un adevărat îndreptar de zidire sufletească pentru orice creştin. Îi cunoaştem gândirea şi sfaturile duhovniceşti şi din celelalte cărţi apărute la Editura Reintregirea, însă “Cuviosul Siluan Athonitul” întregeşte parcă întreaga duhovnicie pe care a învăţat-o şi împropriat-o Arhim. Sofronie din viaţa şi învăţătura Stareţului Siluan din Muntele Athos. “Cuviosul Siluan Athonitul” are caracter de “operă completă”, în ceea ce priveşte viaţa şi învăţătura Stareţului Siluan, structurându-se în două mari părţi: VIAŢA ŞI ÎNVĂŢĂTURA STAREŢULUI SILUAN şi SCRIERILE STAREŢULUI SILUAN, precum şi câteva anexe. Vă dorim o lectură cu folos spiritual deosebit!

Pret: 32 Ron

Conform sursa.

Aparitie editoriala in lb. greaca: “Omilii ale par. Rafail Noica si par. Symeon”

rafail-noica-traducere-greaca

Arhimandritul Zacharias de la Essex – “Omul cel tainic al inimii” – Conferinta in Bulgaria cu ocazia lansarii cartii Sf. Siluan Athonitul

Conferinta cu titulul: “Omul cel tainic al inimii” partea I

Conferinta cu titulul: “Omul cel tainic al inimii” partea II

 

hidden-man1

Cu acelasi titlu, arhimandritul Zacharias Zacharou a publicat o carte:

The Hidden Man of the Heart (1 Peter 3:4): The Cultivation of the Heart in Orthodox Christian Anthropology

by Archimandrite Zacharias and Christopher Veniamin

Author: Archimandrite Zacharias
Manufacturer: Mount Thabor Publishing
Number Of Items: 1
Number Of Pages: 203

The Hidden Man of the Heart consists of a series of presentations on the place of the heart in the spiritual life of the Christian, with special reference to the writings of St. Silouan the Athonite (1866-1938 ) Elder Sophrony of Essex (1896-1993). Delivered in Wichita, Kansas at the 2007 Clergy Brotherhood Retreat of the Antiochian Orthodox Christian Church, each lecture is published here in full together with its corresponding Questions & Answers.

Parintele Rafail Noica – Despre Sfanta Impartasanie

Doua fisiere audio:

Pr. Rafail Noica – Despre Sfanta Impartasanie – I

Pr. Rafail Noica – Despre Sfanta Impartasanie – II

Download si/sau auditie cu folos!

Parintele Rafail Noica – “Cum am devenit Ortodox?” – vizita din 1993 cu par. Simeon Bruschweiller

Trei fisiere audio despre convertire si raportul Ortodoxiei cu celelalte credinte:

Parintele Rafail Noica- “Cum am devenit ortodox” – fisier mare

Parintele Rafail Noica- vizita 1993 – “Cum am devenit ortodox” – I

Parintele Rafail Noica- vizita 1993 – “Cum am devenit ortodox” – II

Download si/sau auditie cu folos!

Parintele Rafai Noica – Cuvânt înainte la cartea Arhimandritului Sofronie: “Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe”

Cuvânt înainte

la cartea Arhimandritului Sofronie

Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe”

temeiurile-nevointei-ortodoxe

Domnul a zis: “Tot cel ce este din adevăr ascultă glasul Meu”. (Ioan 18, 37)

Mulţi sunt astăzi care caută glasul adevărului şi Cuvânt de întemeiere în Duh şi în Adevăr. Poate nu din întâmplare şi înnoirea soartei neamului nostru a început cu strigătul: “Nu mai vrem minciună!”

Lumea adesea a năzuit în istorie către înnoire, într-un “viitor mai fericit”, mai “promiţător”, vrând să lepede, sau chiar să dărâme, cele din trecut care i s-au părut învechite; astăzi, poate mai mult ca oricând, omenirea încearcă să-şi “croiască o nouă soartă”, anunţându-se până şi o “Nouă Eră”, un “Nou Veac” (New Age).

Duhul, însă, “unde voieşte suflă, şi glasul lui auzi, dar nu ştii de unde vine şi unde merge” (Ioan 3, 8). Iar în Duh, lucrarea tainică a înnoirii este prin întoarcere, cum ar fi, “înapoi”. Şi, într-adevăr, unde vom găsi apă proaspătă în curgerea istoriei noastre pământeşti: la vale, sau la revărsarea râului în mare, sau în marea sărată din care nimeni nu se poate adăpa; sau “înapoi” la izvoare, unde pururea izvorăşte apă nouă, curată, limpede? Iar Izvorul, pentru cei ce “au iubit arătarea” lui Hristos (2 Tim. 4, 8 ), este acolo unde Domnul, pentru veşnicie a înnoit omul, împărţind apostolilor şi celor ce erau împreună cu ei, ca nişte limbi de foc, Duhul Adevărului, Duh pe care până astăzi îl cerem spre înnoire în Sfintele Liturghii şi în slujbele noastre bisericeşti.

Şi iată că, astăzi, în toate bisericile, atât în Apus, cât şi în Răsărit, se face simţită, şi din ce în ce mai puternică, o căutare “către izvoare”. Şi ar putea părea lucru de mirare că unul din “înnoitorii” veacului nostru a fost Arhimandritul Sofronie, cel prin care Sfântul Siluan Athonitul s-a făcut cunoscut lumii. De mirare, fiindcă s-ar putea spune că nu a fost om mai “clasic”, prin viaţa şi formaţia lui, decât Părintele Sofronie. Născut într-o Rusie încă ţaristă, educat în spiritul culturii celei mai tradiţionale, într-o Biserică Ortodoxă încă neclătinată de valurile urgiilor veacului nostru, Părintele se refugiază de la începuturile acestor urgii, ca tânăr pictor, la Paris, pentru o vreme, de unde chemarea rugăciunii îl duce la Muntele Athos, unde are să rămână, călugăr, douăzecişidoi de ani, formându-se la şcoală, poate cea mai tradiţională a Bisericii Ortodoxe.

Înnoirea Omului, însă, nu constă în forme noi, ci este lucrarea mântuitoare a Duhului, aş cum şi învechirea nu este alta decât lucrarea păcatului, a “stricăciunii”, care roade, care putrezeşte conţinutul, apoi formele, “stricând” viaţa. Duhul însă, ca Dumnezeu Făcător, poate nu numai înfăptui, ci şi înnoi viaţa; iar El o înnoieşte întâi lăuntric, esenţial, apoi, la nevoie, şi formele, pe care le adaptează pentru ca viaţa nouă, proaspătă, adevărată, să îşi poată găsi loc în condiţiile exterioare, istorice (Mt. 9, 17; Marcu 2, 22; Luca 5, 37-38 ).

Părintele Arhimandrit Sofronie a fost un om al esenţei. Nelegat, neimpresionat peste măsură de forme exterioare, căutarea lui a fost totdeauna către sensul adânc al vieţii, care, odată înţeles, şi-a pus toată străduinţa spre a-i atinge ţelul: unirea cu Dumnezeu pentru veşnicie, încă de pe pământ; ţel către care a îndreptat, ca duhovnic, şi pe toţi cei care au venit către el.

Unirea cu Dumnezeu, sau – aşa cum el însuşi o spune: “năzuinţa de a face aceste porunci (ale lui Hristos) să devină singura şi veşnica lege a întregii noastre fiinţe”, atât cea vremelnică, cât şi cea veşnică, este adevărata chemare şi singura îndreptăţire a stării monahale în istorie. Dar ea este, în acelaşi timp, menirea şi chemarea a tot creştinul botezat – ba chiar a tot omul făcut în “chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu – şi în aceasta constă şi o posibilă slujire, sau “rol” istoric al călugăriei. Mântuirea călugărului nu este alta decât mântuirea a tot omul, deoarece, zicea Părintele, aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie au fost date de către Domnul – şi Maicii Domnului, şi sfinţilor, şi mirenilor, şi monahilor şi tuturor celor născuţi din Adam. Una este firea omenească, una, deci, şi mântuirea Omului; şi în virtutea acestui fapt, un călugăr poate, din experienţă proprie, dacă a cunoscut în rugăciunea sa esenţial, toate stările căderii şi tragediei Omului, dar şi ceva din rugăciunea cea răscumpărătoare din Gheţimani, poate, deci, îndruma sau ajuta pe orice om în calea mântuirii, ba chiar deveni un luminător al întregii Biserici, cum istoria nu o dată a dovedit. Dar toate acestea numai cu condiţia, şi în măsura propriei sale împliniri, din proprie nevoinţă şi experienţă trăită, şi trăită în Duh şi în Adevăr.

Ceea ce ne aduce la întrebarea: Care este această împlinire a nevoinţei? Ce este esenţial un călugăr?

Cuviosul Avva Siluan zice: “Călugărul este un rugător pentru lumea întreagă; şi în aceasta stă lucrarea sa de căpătâi …Şi de aceea, nici păstorii Bisericii, nici călugării nu trebuie să se grijească de lucruri lumeşti, ci să urmeze Maicii Domnului, Carea, în biserică, în Sfintele Sfintelor, zi şi noapte se învăţa întru legea Domnului şi petrecea în rugăciune pentru lume”. Toată lipsa, toată lepădarea, toată nevoinţa călugărească, dacă nu duce către această stare a rugăciunii, devine lipsită de sens.

Dar ce este un “rugător pentru lumea întreagă”? Ce este acea rugăciune pentru lumea întreagă, atât de iubită Cuviosului Siluan?

În cartea Facerii ne este dezvăluit gândul cel dintâi al lui Dumnezeu pentru Om. Dumnezeu, Care a înfăptuit şi cerurile, şi pământul, şi tot ce este, printr-un singur cuvânt – “Să fie…” – când ajunge la om altfel purcede: Se opreşte, cum ar fi, şi se sfătuieşte “sfatul cel mai înainte de veci”: “Să facem om după chipul Nostru şi după asemănare…” (Facerea 1, 28 ) – şi a făcut pe Adam. Şi Adam era unul, stând înaintea Feţei Dumnezeului său, purtând în trupul său toată omenirea ce avea să fie.

Dar Dumnezeu, în al cărui Chip l-a făcut pe om, nu este o Persoană singură (“…chipul Nostru…”); şi găseşte că: “nu este bine a fi omul singur; să-i facem ajutor…” (Facerea 2, 19 ), şi în cele din urmă, din trupul său, o scoate şi pe Eva, prin care avem să ne naştem toţi cei ce am umplut pământul în cursul istoriei. …Şi totuşi: “Să facem om…” – nu “oameni”, nu “omenire”, ci “om”. Deci toată această omenire, toţi aceşti oameni, bărbaţi şi femei (ca să nu mai vorbim de “mase”, de “gloate” şi alte asemena lor, concepte care nicidecum nu-şi au locul în viaţa adevărată a rugăciunii), fie ei “ca nisipul mării şi ca iarba pământului” în număr, şi “ca stelele cerului” – toţi aceştia, suntem un om, în chipul Dumnezeului nostru, Care în trei persoane este un Dumnezeu; aceasta, totuşi, nu se va putea plini decât atunci când se va desăvârşi în noi, în cele din urmă, în veşnicie, acea asemănare la care nu vom putea ajunge până nu se va naşte şi mântui cel din urmă ce mai are a se naşte din femeie (cf. Ev. 11, 40).

Această asemănare, însă, trebuie desăvârşită mai întâi la nivel personal, sau cum îi plăcea Părintelui Sofronie să întărească, ipostatic, asemănându-ne, fiecare dintre noi, cu Persoana, cu ipostasul Hristos –Omul; şi în aceasta şi stă lucrarea, nevoinţa mântuirii fiecăruia. Iar asemănarea, după cuvântul lui Hristos: “Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din Ceruri, desăvârşit este” (Mt. 5, 48 ) trebuie dusă la desăvârşire, la “măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Această măsură, Părintele o vedea în rugăciunea din Gheţimani, rugăciune la care mult cugeta, şi pe care mult o pomenea, îndeosebi în ultima vreme a vieţii sale pe pământ.

Cuprinsul acestei rugăciuni mântuitoare nu ne este dezvăluit în Sfintele Evanghelii; numai Sfântul Luca pomeneşte ceva din cele ce au urmat rugăminţii “să treacă paharul acesta”; dar ştim că, în acea rugăciune, Hristos-Omul se ruga pentru păcatele, pentru pierzania, pentru iadul cel veşnic al fiecărui suflet ce se născuse, sau ce avea să se nască din Adam, ca pentru Sine Însuşi. În acea Rugăciune, Hristos-Omul, părăsit de toţi, singur, era Unul, stând înaintea Feţei Dumnezeului Său, purtând în Duhul Său toată omenirea ce fusese de la primul Adam, şi ce avea să fie, până la cel din urmă ce are încă a se naşte din femeie. Căci “făcutu’s-a Omul, Adam cel dintâi, întru suflet viu, iar Adam cel de pre urmă, Duh făcător de viaţă” (1 Cor. 15, 45).

Aceasta este “rugăciunea pentru lumea întreagă”, sau, iarăşi, cum îi plăcea Părintelui Sofronie să spună – pentru “întreg Adamul”; rugăciune în care omul îşi atinge culmea asemănării sale cu Hristos-Omul; unde trece de la nivelul de “individ” la cel de persoană, de ipostas; adică, unde, şi el devine un Adam, purtând în sinea sa, în rugăciune, întreaga omenire – întreg Adamul, rugăciune pe care Părintele Sofronie, în ultimele sale zile, o numise “Rugăciunea Ipostatică”.

Dar mântuirea omului nu se sfârşeşte la asemănarea cu Hristos-Omul, fiindcă Hristos, în acelaşi timp, este Însuşi Dumnezeu; iar omul, în măsura asemănării sale cu acel Om, cu Dumnezeu se aseamănă. Şi aceasta nu ar trebui să fie de mirare, deoarece, atunci când Dumnezeu hotăra “să facem om după chipul Nostru, şi după asemănare”, El nu era întrupat în alt chip, ci se afla în starea Sa dumnezeiască, cea de mai înainte de veci. De aceea, Biserica Ortodoxă şi înţelege mântuirea ca fiind nimic mai puţin sau mai prejos decât îndumnezeirea omului; şi Ea singură are înţelegerea adâncului acestei “taine…ascunse din veci întru Dumnezeu” (Ef. 3, 9), şi, smerita îndrăznire a o crede.

Am vorbit de “înnoire”, şi de arhimandritul Sofronie ca fiind unul dintre “înnoitorii” veacului nostru. Dar, precum se va vedea în lucrarea de faţă, deaprte de a pretinde la a înnoi, să zicem, chipul nevoinţei pentru “omul modern” (expresie mult întrebuinţată astăzi), Părintele Sofronie repune vechile, anticele temelii duhovniceşti ale nevoinţei în general, şi, deci, în special ale călugăriei, la locul lor, arătându-se, precum spunea despre el un stareţ din Muntele Athos, ca “un cărturar învăţat întru Împărăţia Cerurilor” care ştie să “scoată din vistieria sa noi şi vechi” (Mt. 13, 52); şi aceasta, într-o epocă unde omul mult prea uşor judecă şi trăieşte numai după efecte exterioare. Şi această judecată şi trăire se observă nu numai în nevoinţă, în monahism, în biserică, ci în toate domeniile vieţii şi ale culturii sale, omul modern apărând neputincios de a pătrunde duhul şi sensul lucrurilor. Ori “Duhul este Carele face viu; trupul nimic nu foloseşte” (Ioan 6, 63). “Trupul”, sau, în general, forma exterioară, trăieşte numai din duhul care îi dă viaţă. Iar dacă duhul lipseşte, atunci şi forma sa supune stricăciunii, se dezintegrează – de unde şi aceste forme noi, “moderne”, în arte sau în arhitectură, de pildă, care nu sunt decât chipul dezintegrării celor tradiţionale, sau “fireşti”, uneori până la a nu le mai putea recunoaşte. Dacă, însă, forma se păstrează, este de notat că motivul, în general, nu este unul esenţial, de trăire în duh, ci tot “exterior”: o inerţie istorică de “a păstra”, spre exemplu; sau o oarecare nostalgie a trecutului, sau o consideraţie estetică arbitrară prin care se imită cu mai multă sau cu mai puţină reuşită cele ale trecutului. În ambele aceste cazuri ne vine să parafrazăm vechea zicală românească: “Duhul trece, formele rămân”.

Mult se vorbeşte astăzi despre “evoluţie”, ba chiar de “progres”; iarăşi, însă, fără a se observa nici duhul acestora, nici sensul lor, nici către ce evoluăm sau progresăm. Teamă ne este că vremea a venit, ori să ne întoarcem la Duh şi la Adevăr, ori…

Învechitu-s’a lumea, “ca o haină”; îmbătrânit-a Adam în păcatul său a cărui curgere îşi atinge astăzi străfundurile. “Încă puţin”, şi ajungem acolo unde stihiile “ca un veşmânt se vor înveli şi se vor schimba” (cf. Ev. 1, 12) de către mâna cea blândă, dar atotputernică a Domnului. Vremea este creştinului cu adevărat a se înnoi, a’şi umple candela cu untdelemnul Duhului, căci “iată vine Mirele în miezul nopţii” – întunericului acestui Veac; căci “trece chipul lumii acesteia” (1 Cor. 7, 31). Iar “untdelemnul” Duhului este – a face a se sălăşlui în om Cuvântul lui Dumnezeu – iar acel Cuvânt este Hristos – Adevărul (Ioan 14, 6).

Traducătorul (Ieromonah Rafail Noica)

Parintele Rafail Noica – Fila de sinaxar scrisa in dulcele si viul nostru grai la sarbatoarea adormirii intru Domnul a Sf. Cuv. Siluan Athonitul

Cuviosul Siluan Athonitul
24 septembrie
 

sf-siluanAcest Siluan, cetăţean al Ierusalimului cel ceresc, s-a ivit din părinţi cucernici de pe pământul Rusiei în satul numit Şovsk, ţinând de Mitropolia Tambovului. S-a născut în anul al 1866-lea de la naşterea dupre trup a Cuvântului lui Dumnezeu, şi din tinereţe a fost chemat la pocăinţă de Însăşi prealăudata Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria.

Ajungând cu vârsta la al 27-lea an, a părăsit grijile lumii şi întărindu-se la drum cu rugăciunile celui între sfinţi Părintele Ioan din Kronştadt, a ajuns în Grecia, la vestitul Munte Athos, luând asupră-şi jugul cel monahicesc în Mânăstirea Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon.

Dăruindu-se din tot sufletul lui Dumnezeu, în puţină vreme nu numai a primit rugăciunea cea neîncetată în dar de la Preasfânta de Dumnezeu Născătoare, dar şi negrăitei dumnezeieşti arătări în slavă a Domnului nostru Iisus Hristos s-a învrednicit, în cinstita biserică a Sfântului Prooroc Ilie care se află în moara zisei mânăstiri. 

Stingându-se însă primul har şi cuprins fiind cel preacuvios de plâns mare, şi de multe ori fiind părăsit de Dumnezeu şi dat ispitirilor vrăjmaşilor celor înţelegători, vreme de 15 ani urmând paşilor lui Hristos, “cereri şi rugăciuni către Cela ce putea să-l mântuiască pre dânsul din moarte, cu strigare tare şi cu lacrămi aducând” (Evr 5,7), învăţat de Dumnezeu fiind (vezi In 6,45), de Sus a auzit glasul Dătătorului de Lege: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, pre carele păzind ca pre un nemincinos îndreptar, alergat-a în calea lui Antonie, lui Macarie, lui Sisoe, lui Pimen şi a celorlalţi preaslăviţi dascăli ai pustiei, a căror măsură şi ale căror dăruiri a atins, arătându-se un învăţător apostolicesc şi proorocesc, viu fiind şi dupre moarte.

Lăsat-a şi scrieri pline de har şi de Duhul Sfânt, pre care le-a făcut arătate ucenicul şi învăţăcelul lui, Stareţul Sofronie, întemeietorul şi arhimandritul celei din insula Britaniei mânăstiri a binecredincioşilor ortodocşi. Şi ce nevoie este aici de a înmulţi cuvinte despre atotcuviosul Siluan?  Căci mai înainte venind acel Avva Sofronie, însemnat-a şi a scris viaţa şi învăţătura aceluia pre larg şi cu de-amănuntul la începutul cărţilor dumnezeieştilor şi preadulcilor lui scrieri. Carea carte învaţă, precum este cu putinţă celor ce citesc să cunoască şi să vază, ce fel a fost acest nevoitor al Domnului, şi cum, păzind Poruncile cu scumpete, murind vieţii întru totul, dobândit-a pre Hristos, precum  zice  Sfântul  Pavel, viind într-însul (Ga 2,20); carte, altfel  de  Dumnezeu  insuflată, fiind  scrisă  cu  con-deiul Duhului.  Adeveresc  cuvântul  acesta  cei  mulţi  cari  printr-însul “dintru tot neamul ce este sub cer” (FA 2,5) “la cunoştinţa adevărului” (1 Tim 2,4) au venit, şi încă şi acuma vin. Căci a fost acest minunat bărbat “blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29), înflăcărat rugător către Dumnezeu pentru mântuirea tuturor oamenilor, şi un propovăduitor neasemuit al dragostei pentru vrăjmaşi, carea este întărirea cea mai neîndoielnică cu putinţă a venirii Duhului, cu adevărat Cel dumnezeiesc.

Mutatu-s-a de la moarte la viaţă acest fericit Cuvios Siluan, împlinit în zile dupre Duhul, în luna lui septembrie, ziua a 24-a, în anul 1938, împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pre noi. Amin.
 Ieromonah Rafail Noica, Epifania sept-oct. 1997