Parintele Rafail Noica – Cuvant la tundere in monahism

Că lumină în noi nu este. Şi dacă este, nu e lumina noastră. E lumina lui Dumnezeu. Şi atunci e firesc să fim mai aproape de deznădejde, văzând întunericul care este în noi… Dar iată că tocmai asta este începutul luminii noastre. Primul lucru pe care îl lucrează Dumnezeu în om: Dumnezeu ca Lumină, când Se apropie de om, îl conştientizează pe om de întunericul lui.

 

Şi când noi vedem că nu suntem lumină, ci că suntem întuneric – ce ne arată că suntem întuneric, altceva decât Însăşi Lumina nezidită a lui Dumnezeu? Deci când vezi întunericul, când vezi păcatul în tine – departe de a deznădăjdui – să ştii că păcatul ăsta era în tine şi înainte, dar acum deznădăjduieşti că îl vezi, dar mai adevărat ar fi fost să deznădăjduieşti când nu îl vedeai! Acuma eşti o treaptă mai bine, mai aproape de lumină sau lumina e mai aproape de tine şi îţi luminează urâciunea, păcatele, neputinţele.
Dumnezeu luminează pe un om în două feluri, aşa cum înţeleg acuma: unul este prin împrejurări, prilej de cădere – şi eu cad, şi asta mă vădeşte că sunt păcătos. În plus, un lucru mai subţire pe care îl observ: conştiinţa mea începe să se sensibilizeze la păcat şi să nu mai tolerez aşa cum poate alţii tolerează în ei înşişi sau aşa cum toleram eu odinioară. Sau nu mai pot să nu simt răutatea păcatului care lucrează în mine. Aceste două lucruri sunt lumină.
Sfântul Pavel zice că tot ce vădeşte, este lumină. Adică împrejurările vieţii mele care mă vădesc ca păcătos şi, şi mai mult, acea lucrare subţire care îmi subţiază conştiinţa şi nu mai pot să trăiesc păcatul fără să simt – toate astea sunt o lucrare foarte dureroasă uneori, dar nu uitaţi: sunt lucrarea luminii care vădeşte întunericul!
Părintele meu Sofronie, Părintele meu Duhovnic, merge până a zice lucrul ăsta: începutul adevăratei contemplări a lui Dumnezeu este vederea păcatului său propriu sau pocăinţa. Adică să nu ne închipuim viziunea lui Dumnezeu aşa cum se arată în unele poze prin cărţi – imagini cum cazi în extaz şi vezi nu ştiu ce! Există un concretism în mântuirea noastră, un realism care începe în felul ăsta! Ce începe? Dacă încep să văd, fiindcă lumina lui Dumnezeu îmi arată păcatele mele, începe duhul meu să vadă! Este un procedeu care merge până acolo unde acel ochi care vede acum, începe să vadă întunericul care e în mine, cândva va vedea acea lumină care azi mă luminează: acum mă luminează să văd întunericul, cândva mă va lumina să văd însăşi lumina.

 Şi Părintele Sofronie ne spunea – şi scrie în cărţile lui – că abia atunci când vom contempla Lumina cea nezidită a lui Dumnezeu, de abia atunci ne vom da seama că ce mă deznădăjduieşte acuma, era – atuncea când mă deznădăjduia – era acea lumină pe care acuma o contemplăm în bucurie.
Şi vă spun lucrurile astea pentru ca să nu deznădăjduiţi. Şi am gândul mai ales la fraţii monahi, fiindcă poate în monahism cu precădere se trăieşte căderea!
Noi toţi am perindat cândva la Părintele Sofronie să-i spunem Părintelui: „Părinte, sunt mai rău decât am venit, ce fac, nu-i nici un progres?”. Părintele râdea în sinea lui şi ne zicea: „Frate, nu eşti mai rău – nu ne zicea prea multe – nu eşti mai rău acuma. Acuma ochii ţi se deschid şi vezi răul mai mult decât îl vedeai odinioară.” Credeam cuvântul Părintelui, dar au trebuit ani ca să înţeleg procedeul acesta şi ce se întâmplă. Şi vreau să împărtăşesc asta cu fraţii mei care azi au luat logodna chipului îngeresc, dar şi cu toţi fraţii mei, fiindcă nimenea nu este scutit de această durere.
Şi vreau să vă zic: calea aceasta este dureroasă. A-şi vedea păcatul e o durere, dar asta, fraţi şi surori, este o durere a naşterii! Durerea ta de astăzi eşti tu acel de mâine, care prin aceste dureri te vei naşte pentru cele veşnice. Aşa să lumineze lumina voastră, fraţi monahi şi monahii, prin răbdarea voastră, prin aceste încercări, prin nădejdea voastră amintindu-vă că urâtul pe care îl vedeţi este în lumina pe care încă n-o simţiţi, dar către care năzuim să ajungem să o vedem – nu în închipuiri ca toţi luminaţii ăia, dintre care mulţi sunt în casele de nebuni, şi alţii au scăpat, da’ nu sunt mai puţin primejdioşi pentru ei înşişi şi pentru Biserică. Ci să vedem cu adevărat pe Dumnezeu aşa cum este în duh şi-n adevăr: începem să vedem în duh şi-n adevăr păcatul nostru propriu. Dar asta este lucrarea mântuitoare, dar încă nevăzută a Duhului Sfânt, Lumina cea nefăcută care vă luminează şi [pe] care până la urmă o veţi contempla – dă-ne, Doamne, lucrul ăsta –, şi până atuncea,. răbdare!

PARINTELE RAFAIL – Cuvant la calugarire (partea a II-a)

Uitaţi-vă şi la ceilalţi care au străbătut calea asta monastică: câtă răbdare au avut, câtă bărbăţie în încercări, în căderi, în zdrobiri de toate felurile! Acuma ştiţi! Că de aia este! Aia este nădejdea care îmbărbăta pe acei monahi şi aia până astăzi este acea lumină care luminează pe fraţii noştri. Şi slăvim pe Dumnezeul Cel din Ceruri, Lumina răbdării lor şi bărbăţiei lor în încercări – Domnul să vă dea şi Domnul să ne dea această bărbăţie, această nădejde, care nădejde nu ne va ruşina! Precum este scris, că Dumnezeu nu ştie să dezamăgească pe om: „Cel care [are] în Domnul nădejde, zice şi psalmul, nu va cădea”. Şi, deci, nădejdea se sprijineşte şi pe ştiinţa asta, că fără să ne dăm seama ce se întâmplă, putem câteodată să ne afundăm în ce ni se pare – hăuri din ce în ce mai mari, întuneric din ce în ce mai gros, dar nu este întunericul! Este ochiul meu care se luminează din ce în ce mai mult. Şi dacă putem în zilele încercărilor noastre să zicem din când în când un „Slavă Ţie, Doamne!”, apăi asta o să accelereze călătoria noastră către scopul cel căutat.
Aşa, fraţii mei care astăzi v-aţi adăugit cinului monahicesc. Să nu aşteptaţi de la voi înşivă progres aşa cum noi ne închipuim progresul în cele lumeşti. Progresul pare să fie la început o dare înapoi, dar răbdaţi şi continuaţi calea! Să nu uităm pe Sfântul Petru Apostolul – [despre] care se zice că păcatul lui era mai mare decât păcatul lui Iuda. Fiindcă Iuda a vândut Sânge nevinovat. Asta ştia, asta a zis, de aia s-a pocăit, în felul în care s-a pocăit. Pocăinţă mincinoasă, dar hai să zicem.
Petru s-a lepădat de trei ori de Cel pe care L-a văzut în slava Lui dumnezeiască, cu patruzeci de zile înainte, pe Muntele Tabor. Mult mai mare era păcatul lui Petru decât păcatul lui Iuda. Iuda, săracu’, s-a dus şi s-a spânzurat. Ce a făcut Petru? Iacă, îl găsim printre ceilalţi zece Apostoli! Gândiţi-vă la el, cu ce obraz stătea printre ceilalţi? Că în faţa lor Hristos i-a zis: „Ia aminte, în noaptea asta de trei ori mă vei lepăda.” „Nu, nu, Doamne, că sunt gata să merg în închisoare şi la moarte.” Na, poftim! Acuma cu ce obraz?… Voi, dacă faceţi un lucru d-ăsta în faţa oamenilor, cu ce obraz veţi mai veni între noi şi să trăiţi printre noi, după ce v-aţi făcut de minune în faţa tuturor? Smerenia! Asta este!
Ce este smerenia? Realismul: ăsta sunt! Dar şi alt realism: dar Dumnezeu nu mă va lăsa! Şi Petru, sunt sigur că mărturisindu-se aşa cum e – văzutu-m-aţi, fraţii mei, ăsta sunt, da’ totuşi primiţi-mă, că milostiv e Dumnezeu! – şi Dumnezeu milostiv i-a fost şi l-a întors înapoi prin întreita mărturisire. Simone, Mă iubeşti tu pe Mine, fiule al lui Iona? N-a îndrăznit să zică „Te iubesc”, dar a făcut apel la ştiinţa lui Dumnezeu. Doamne, Tu ştii că Te iubesc! …Şi până când l-a tăiat la inimă, şi tăierea aia la inimă a fost ultima durere a naşterii. Şi Petru, ce-i zice lui Petru? Cum cinsteşte smerenia lui Dumnezeu nevrednicia omului? Zice: Mă iubeşti? Paşte oile Mele! Cu ce obraz avea să fie Petru întâistătător între Apostoli? Cu obrazul smereniei şi ascultării! Că Hristos pe Care L-a vândut, i-a zis: Dacă Mă iubeşti, paşte oile Mele! Şi i-a zis-o de trei ori. Şi se zice că – şi uitaţi care este înţelepciunea lui Dumnezeu – se zice că Petru niciodată nu a putut să-şi uite păcatul cel mare, că de trei ori s-a lepădat de Domnul Cel iubit. Şi durerea acestui păcat a continuat să-l nască pe Petru întru slava dumnezeiască, fiindcă pentru durerea asta putea Dumnezeu să-l înzestreze cu atâta slavă şi putere, că numai umbra lui Petru dacă trecea peste cei bolnavi, ba chiar şi peste cei morţi, se vindecau şi înviau. Şi Petru nu se putea mândri, că îşi amintea că de trei ori se lepădase de Dumnezeu şi de Domnul lui pe Care-L iubea!
Şi cum lucrează Dumnezeu! Că până şi păcatele noastre le pune în slujba mântuirii noastre spre observare. Asta nu este ceva pe care omul o poate face. Şi totuşi Dumnezeu pune în Sfinţii Lui aceleaşi lucruri pe care le are El. Până la urmă, şi Sfinţii dobândesc acea înţelepciune prin care lucrează cele ale mântuirii lor proprii şi [a] celor ce se apropie de ei.
Aşa să facă Domnul cu voi! Cu fraţii mei cei de astăzi şi cu voi toţi, fraţi şi surori, fiindcă nu numai pentru monahi vorbesc – fiindcă poate, în principiu, calea monastică este mai aprigă şi mai dureroasă, mai pustie de împliniri în lumea asta, dar mântuirea şi sfinţirea omului este aceeaşi pentru toţi.
Zicea Părintele nostru Duhovnic că dacă nu ar fi aşa, Dumnezeu ar da altă Evanghelie şi alte porunci pentru monahi, şi altă Evanghelie şi alte porunci pentru mireni! Dar ne-a dat tuturor aceeaşi Evanghelie şi aceleaşi porunci. Aceeaşi mântuire, aceeaşi îndumnezeire, aceeaşi veşnicie tuturor. Dar fiecare pe calea lui. Dumnezeu Singur ştie – şi poate cândva vom şti şi noi, da’ poate nu astăzi – de ce pe unii îi cheamă prin monahism la mântuire şi pe alţii nu prin monahism, ci prin alte căi. Dar Dumnezeu ne va arăta şi lucrurile astea. Deocamdată o luăm de bună că aşa este şi, în rânduiala în care ne-a pus Dumnezeu, mergem mai departe cu nădejde. Nădejdea să ne îmbărbăteze, bărbăţia să ne dobândească răbdare şi în răbdarea voastră vă veţi agonisi sufletele voastre, făgăduieşte Mântuitorul. Aşa facă cu voi, fraţi, şi rugaţi-vă şi cu mine să se întâmple tot aşa! Eu sunt mult mai aproape decât voi de pragul ăla. Mi-am trăit traiu’, mi-am mâncat mălaiu’. Mai sunt puţini ani şi-mi împlinesc sorocul zis de psalmi. Cine ştie dacă îl voi ajunge, cine ştie dacă îl voi trăi mai departe – până la urmă, cine ştie dacă lumea va mai dăinui până atunci. Da’ toţi să ne socotim ca fraţi şi surori în Domnul. Până la urmă toţi vom fi un singur om, aşa cum Dumnezeu este un Dumnezeu, deşi sunt trei Persoane!
Domnul să vă blagoslovească!
Şi acuma mergem toţi pe la fraţi şi îi întrebăm care este numele lor. Asta este rânduiala monastică. Părintele să ne spună mai în amănunt.

About Vasile Călin Drăgan
The only one sinner on earth

One Response to Parintele Rafail Noica – Cuvant la tundere in monahism

  1. Pingback: Înregistrări cu Părintele RAFAIL Noica « Slova Vie

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: