Parintele Rafail Noica – Despre frica lui Dumnezeu

Despre frica lui Dumnezeu

Cuvantare tinuta in Postul Mare 1995 in Catedrala Arhiepiscopala Alba Iulia

Ma gandesc sa spun cateva cuvinte despre frica lui Dumnezeu fiindca este “inceputul intelepciunii”. Dar tare mi-e ca nu intelegem noi ce este frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu; adica, sa-ti fie frica de Dumnezeu daca faci rau, si atuncea, de frica batului, sa nu faci nici aia, nici ailalta? Dar atuncea, daca ne este frica de Dumnezeu in felul acesta, cum propovaduim noi un Dumnezeu al dragostei, si unde este dragostea daca ne este frica de Dumnezeu asa cum ne este frica de un caine rau?

Dar atunci ce este frica lui Dumnezeu? Am cunoscut un suflet foarte bun care, ca sa se pazeasca de rele, si-a agatat in odaie o icoana, sau mai bine zis un tablou, unde se arata Judecata de Apoi, si mai ales chinurile iadului. Si atuncea nadajduieste, cand ii vin ganduri rele, ca uitandu-se la chinurile iadului sa se infricoseze si sa se ajute ca sa le taie. Spunea ca, la inceput, mergea tactica aceasta a nevointei, dar acuma se uita cu indiferenta la toate ororile pe care le arata tabloul, si inceputul intelepciunii parca nu se inteleneste in inima ei. Dar imi venea sa zic: Frica de iad, frica de chinuri este aceeasi cu frica de Dumnezeu, sau cand altii gandesc ca, tot asa, se infricoseaza cu gandirea la draci si la tot ce ne fac ei? Dar atuncea imi vine gandul: Frica de drac, asta este frica de Dumnezeu? Adica, Dumnezeul nostru este dracul? Ori Dumnezeul nostru este iadul?

Frica de Dumnezeu. Dar mie imi place, acolo unde se poate, unde fraza ingaduie, imi place mai mult sa spun “frica lui Dumnezeu,” fiindca expresia asta are un diapazon mai larg, inseamna mult mai multe lucruri, precum as vrea sa va pun lucrul acesta in gand acuma, din tineretele voastre. Tot cuvantul dumnezeiesc are un diapazon mult mai larg decat orice cuvant omenesc. Cu ajutorul Domnului o sa incep sa va vorbesc despre asta.

Prefer “frica lui Dumnezeu”, intai, fiindca “frica de Dumnezeu” prea mult sugereaza ca ti-e frica “de”; si atunci, daca ti-e frica “de” – fie Dumnezeu, fie un balaur – ce faci? Fugi si te ascunzi. Dar asta-i tocmai gresala pe care a facut-o Adam; ca, poticnindu-se si neascultand de Dumnezeu, vine Dumnezeu in Rai, si Adam aude glasul lui Dumnezeu in Rai, in “racoarea serii”, si fuge si se ascunde dupa copac.

Dar pe noi Biserica ne invata nu sa ne ascundem, ci sa ne marturisim: spovedanie. Adica ce este spovedania? Noi venim la Dumnezeu si ne dezvaluim. Nu ca Adam, asteptand pe Dumnezeu sa zica: “Adame, unde esti?” “Apai m-am ascuns, fiindca eram gol”. Si atunci Dumnezeu sa zica: “A, dar cine ti-a aratat ca erai gol? Nu cumva ai mancat din rodul acela de care ti-am spus Eu sa nu mananci?” Si iata ca Dumnezeu ii face spovedania lui Adam. Si pana la urma ce se intampla? Adam, cand s-a infatisat inaintea lui Dumnezeu, isi acoperise goliciunea cu frunze de smochin. Dar cand s-a terminat, tragic, tot dialogul acesta – tragic, fiindca Adam si-a pierdut frumusetea cea dintai, si nu si-a regasit-o prin marturisire, prin pocainta – cand Adam a pierdut Raiul in care se desfata, ce a facut Dumnezeu cu Adam? Iata ca l-a imbracat cu “haine de piele”.

Aceste haine de piei sau haine de piele – si expresia are multe intelesuri, pe care o sa le invatati, dar ma limitez astazi la una: Nu e oare haina de piele o imbracaminte, un acoperemant mai desavarsit decat frunzele de smochin? Adica, atuncea cand a iesit o cearta, cum ar fi, intre Adam si Dumnezeu, Adam a ramas imbufnat in starea lui si nu s-a intors ca sa spuna lui Dumnezeu: “Da, Doamne, asa cum ai zis, asa am facut. Am mancat din rodul din care mi-ai spus sa nu mananc, si uite ce s-a intamplat. Credeam ca mi se deschid ochii ca sa-i ridic la Dumnezeu, ca asa mi-a zis sarpele, atuncea cand Tu mi-ai spus ca aveam sa mor – si uite ca am murit, uite ca duhovniceste am murit. Mi s-au deschis ochii, si ce-am vazut? Goliciune si rusine. Dar de ce rusinea asta? Am pierdut harul Tau, am murit!”

Adam nu a spus asta. A ramas “in aer”: “Iata, femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea mi-a dat sa mananc, si bineinteles ca am mancat.” A cui e vina? A lui Dumnezeu. Si deci, zic ca Dumnezeu, bland, a incercat prin Eva sa-l mantuiasca pe Adam, dar nici Eva nu s-a aratat a fi ce a fost mai tarziu Maica Domnului, care prin dragostea ei, prin smerenia ei sa mantuiasca pe Adam. Si Eva ca prin cearta a marturisit: “Apai sarpele m-a amagit.” Si de aceea zic “cearta”, ca nici Adam nu s-a pocait, nici Eva nu s-a pocait, adica nu s-au imblanzit catre Dumnezeu, nu s-au smerit cu starea aceasta, minunata pentru cine a gustat catusi de putin o data smerenia, ca sa dea ocazie lui Dumnezeu sa se arate bland si milostiv, indurat, iertator, vindecator; ca, dupa uraciunea pacatului, Dumnezeu sa-i vindece, si Raiul sa nu fie pierdut. Si a ramas cearta.

Si au plecat de catre fata lui Dumnezeu, si Raiul s-a inchis cu Arhanghelii si cu Serafimii; si cu sabie de foc! Si iarasi zic, Dumnezeu ce a facut? I-a acoperit, le-a acoperit rusinea goliciunii cu haine mai desavarsite decat au putut ei sa isi creeze. In aceasta vedeti iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu. in cearta fiind, Dumnezeu i-a miluit mai mult decat au putut ei insisi sa se miluiasca.

Apai daca Dumnezeu este asa, de ce sa nu mergem la Dumnezeu de la inceput si sa spunem, cum ziceam adineauri ca ar fi trebuit sa faca Adam: “Da, Doamne, ara pacatuit, dar iti cer iertare; Doamne, am pacatuit, dar din viata nu vreau sa cad!” – fiindca nici Dumnezeu nu vrea sa cadem din viata.

Frica de Dumnezeu, in sensul prost al cuvantului, este ce a desavarsit pacatul in Adam: despartirea de Dumnezeu. Dar nu a desavarsit-o total, ca pocainta mai este, dar a pecetluit intr-o oarecare masura starea de pacat.

O, daca Adam ar fi inteles “frica de Dumnezeu” ca pe frica lui Dumnezeu cea adevarata.. Vedem in cei ce au trait cu frica lui Dumnezeu, in Sfinti, in Parinti, in Psalmii care ne vorbesc: frica lui Dumnezeu este ceva ce apropie pe om de Dumnezeu. Apai cum mai este frica, daca te apropie, si nu te desparte?

Frica lui Dumnezeu este una din trairile iubirii, cand ti-e frica sa pierzi pe Dumnezeu, caci este asa de pretios, asa de drag, asa de iubit, asa de dulce sufletului. Harul lui Dumnezeu este asa incat, cand il pierzi, intr-adevar ai inteles ce inseamna moarte. Ca “moarte” nu inseamna in primul rand despartirea sufletului de trup, ci despartirea duhului omului de catre Duhul cel Sfant, de harul lui Dumnezeu. Asta este moartea, si de asta suferim noi toti. Si atuncea, cunoscand harul, noi avem mai multa experienta decat Adam, tocmai fiindca cunoastem raul. Adam a cunoscut numai binele si, cum zicem noi, “i s-a urat cu binele”, cum ar fi. Nu ca i se urase – dar nu l-a pretuit; in sensul acesta s-a urat cu binele, ca nu a stiut sa-l pretuiasca.

Daca unul dintre noi primim har de la Dumnezeu, apai harul naste o oarecare teama, cu plangere. Cum a venit in mine? Cine se salasluieste in mintea mea? Ce este ce mi-a schimbat acum toate gandurile, toate simtirile? Dar, lucru si mai infricosat: cum sa-l pastrez? Cum sa nu-l pierd? Si cu cat e mai puternic harul, cu atat este mai puternica frica. Unii vorbesc de “teroare,” totusi nu in sensul urat al cuvantului: o “teroare” sa nu pierzi aceasta, harul acesta asa de pretios. Dar, o, cat de usor se pierde! Un gand, cat de mic, care nu este in armonie cu el, si s-a dus! Dar nici nu stii ca s-a dus. Te trezesti dintr-o data: A, unde este? Unde este ceea ce-mi era atat de scump? Era pentru mine atat de bine. Cum sa-l mai aflu?

Si daca vine harul acesta la inceputul vietii, se pierde – fiindca omul nu stie sa traiasca fara pacat, si nu stie sa nu-l piarda. Dar daca continua educatia sfanta a omului, revine harul. Dar totusi sufletul il simte de asa o gingasie, incat te apuca o groaza cum sa nu-l pierzi. Si frica aceea care merge pana la groaza, aceea este frica lui Dumnezeu. Aceea este, daca vreti, frica de Dumnezeu, frica sa nu-L pierzi pe Dumnezeu, Cel ce te-a facut. Este deja “in samanta” dragostea lui Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu, dragoste care, in nesavarsirea noastra, in starea noastra de pacat, se manifesta ca o frica, frica de a fi nevrednici de frumusetea aceasta nespusa.

Si va spun si lucrul acesta: va rog sa nu va inchipuiti ce poate fi frumusetea aceasta; ci sa cereti lui Dumnezeu sa v-o arate si sa v-o dezvaluie, sa o traiti in sufletele voastre, in inimile voastre, in oasele voastre, in carnurile voastre, ca este reala, si daca nu e reala, nici nu avem nevoie de ea. Va spun asta ca preot al Bisericii Ortodoxe, ca monah de mai bine de treizeci de ani. Daca tot ce se propovaduieste in Biserica noastra este numai o filosofie, in lada de gunoi cu ea! Ma iertati ca vorbesc asa brutal, dar vreau sa stiti ca este adevar. Dumnezeu este adevar, si adevarul se traieste; este cu putinta, literal, sa fie trait pana “in oasele tale”.

Literal in oasele tale? Sfantul de care v-am mai vorbit, si va mai vorbesc si altii, Sfantul Siluan, spune ca harul cel mare patrunde pana in oasele omului, si de aceea oasele acelui om dupa moarte devin moaste. Moastele nu sunt doar “oseminte”, moastele sunt oseminte sfintite de salasluirea harului Duhului Sfant pana in oase, si se simte in inima, in suflet, in minte, in trup, si pana in oase! Si de aceea va cer, tot ca monah al Bisericii, nu incercati sa va inchipuiti, fiindca toate inchipuirile sunt o caricatura groaznica in comparatie cu ce este adevarul harului.

Ce este? Traiti in adevar, cereti lui Dumnezeu: “Daca esti adevarat, Doamne, trezeste-ma si pe mine! Scoate-ma din negura in care sunt. Iar pentru pacatele mele mustra-ma, Parinte, cu blandete, ca sunt slab, dar da-mi Tu strigatul celui care se mistuie, si da-mi puterea caintei, dar arata-mi-Te! Fa ca viata mea sa fie adevarata, daca esti Dumnezeul adevarului.” Si spun aceasta fiindca Dumnezeu, ori este adevar, ori nu avem nevoie de El. Si aceasta o spun din incredintarea pe care o am din putina mea experienta, dar si prin adeverirea multor sfinti, pe care pe unii i-am cunoscut din carti, dar si in viata.

Frica lui Dumnezeu atuncea incepe sa fie “inceputul intelepciunii” – inceputul, nu intelepciunea! Fiindca sfarsitul intelepciunii este dragoste, asa de puternica, incat nu mai ramane nici urma de frica, cum ne spune Apostolul Ioan intr-una din Epistolele lui. inceputul intelepciunii este frica lui Dumnezeu, si frica lui Dumnezeu este dulce, desi poate sa mearga pana la groaza. Si, sa stiti, cum o descria Parintele nostru Sofronie, ca e datatoare de viata, nu este covarsitoare, zdrobitoare, cum este teroarea si frica. Este datatoare de viata, si o simti ca pe un dar pretios, pe care instinctiv nu vrei sa-l pierzi. Nu instinctiv, intuitiv, dar am intrebuintat cuvantul acesta care este mai aproape de intelegerea noastra. Precum instinctul ne face, ne impinge, ne calauzeste, daca vreti, in viata materiala, trupeasca, asa si intuitia in viata duhovniceasca.

Frica lui Dumnezeu atuncea naste in noi o alta frica de pacat decat cele pe care le-am descris la inceput, fiindca, vazand ca sunt lucruri care nu sunt in armonie cu frumusetea aceasta nespusa si absolut de nedescris, dar reala, si ca frumusetea aceasta e asa de gingasa, ca o poti pierde, de nici nu stii ca s-a dus, dar te trezesti fara ea, te apuca o teama de orisice nu este in armonie cu aceasta. Si “orisice-ul” care nu este in armonie cu aceasta, acela este pacatul.

Si definitia pacatului nu este pe linie morala, sau sociala, sau etica, sau practica (si acolo e un adevar, dar nu-i adevarul ultim). Definitia pacatului este pentru noi definitie vitala: este ceea ce nu e in armonie cu mireasma aceea nemaipomenita pe care o numim harul lui Dumnezeu. Acesta este pacatul! Si ne apuca o teama de pacat. Nu o teama bolnavicioasa: Aoleu, sa nu fac asta! Aoleu, sa nu fac ailalta! Stie sufletul ca Dumnezeu este marinimos si puternic a vindeca de pacate, dar ne apuca un lucru care devine ce numeste Psalmistul: “Cu ura desavarsita i-am urat”, adica, tot ce nu este de-al harului devine ura acum. Dar iarasi zic, nu bolnavicioasa, ci desavarsita. O ura in care, daca ai iubit lumina aceasta si viata, urasti toate ale mortii si ale stricaciunii cu “ura desavarsita”.

Parintele Rafail Noica

(text din volumul de conferinte transcrise – “Cultura Duhului” – tinute de Ieromonahul Rafail Noica, volum aparut la editura REINTREGIREA, a Sfintei Arhiepiscopii a Albei-Iulia)

 

————————————————————————————————

Va oferim si un interesant articol despre fragmentul de mai sus:

“Frica lui Dumnezeu” este unul din textele cuprinse in culegerea de transcrieri a conferintelor tinute de Ieromonahul Rafail, la chemarea inalt Prea Sfintiei Sale Andrei, irezistibilul Parinte Arhiepiscop al Albei-Iulia.           “Celalalt Noica”, cum am indraznit altadata sa-l poreclim duhovniceste pe Ieromonahul Rafail, este “fiul de carne” (natural) al marelui filosof Constantin Noica si fiul duhovnicesc al harismaticului Parinte erudit Sofronie, acesta la randu-i ucenic de taina al Sfantului Siluan Athonitul.

           Culegerea, pomenita mai sus, este intitulata “Cultura Duhului”. Este o carticica puternica, sfintita si uimitoare ca o scriptura. S-a strecurat discret prin librarii si pe tarabe, aproape nebagata in seama, cu toate ca, indraznesc sa o afirm, dintr-un anumit unghi paginile ei pot fi considerate paginile-reper ale ultimilor zece ani! Ce anume o deosebeste atat de autoritar de restul miilor de scrieri aparute in acest rastimp? Raspunsul a fost dat deja de uriasa multime adunata la Drept ca sa-l asculte in Postul Craciunului, cand celebra aula studenteasca, intesata imposibil, era cat pe-aci sa se prabuseasca peste oameni. In mod cert, Ieromonahul Rafail se bucura de o imensa notorietate dar, fapt ciudat, pe cat de larga, pe atat de discreta. Dumnezeu il tine in continuare acoperit. S-a auzit si nu s-a auzit de el. Romania profunda da semne ca il stie bine, in timp ce ucenicii preferati ai tatalui sau, priceputi in “promotionarea” tipologiei Noica, intarzie sa-l caute, sa-l cunoasca si sa-l cultive.

           Spuneam mai demult ca lumea l-a ascultat cu rasuflarea taiata pe ieromonah fiindca a recunoscut in el “profesionistul” indumnezeirii prin har, pe cel care nu vorbeste pe dinafara, ci numai despre lucruri si fapte ale credintei incercate personal, pe propria-i piele: cu propriul vaz, cu propriul auz, cu propria-i intuitie, cu propriul cuget, cu propriul suflet, cu propria-i inima. L-au asediat, deci, dornici sa primeasca cuvantul de folos al practicianului.

           Exaltanta emotional si total acaparatoare teologic, parcurgerea atenta a celor 8 vorbiri mari si late, care structureaza minunata carticica aparuta la editura Arhiepiscopiei Albei-Iulia, va ajuta cititorul sa identifice destul de rapid, nu numai secretul marii audiente de care se bucura ieromonahul ci, mai important, cheia lecturii si intelegerii discursului Parintelui Rafail.

           Parintele Rafail vorbeste iconic, ca Sfintii Parinti.

           Aceasta este exploziva noutate-veche a neobisnuitei sale prestatii omiletice. In Romania crestina de astazi, acest tip de vorbire omiletica, proprie marii Traditii a Bisericii Nedespartite, nu mai poate fi intalnit decat sporadic, numai ca “accidente” ale vorbirii unuia sau altuia dintre parinti. Doar Parintele Galeriu a “zugravit” inalt si cult icoane omiletice, inrudite “tehnic” cu cele ale ieromonahului. In Apus, vorbirea iconica a amutit demult si complet.

Ce inseamna atunci a vorbi / propovadui iconic?

           Dezastrul pe care l-a inregistrat imaginea crestina, liturgica, a Bisericii Una, rupandu-si unitatea sfanta in doua – icoana si tablou religios – a fost doar ecoul in aria imaginii a unei schisme generale, resimtita la toate nivelele expresiei bisericesti: si discursul teologic, si discursul omiletic, si cantarea Bisericii, si structurile doxologice au cunoscut, in cadrul si la nivelul expresiei lor specifice, corespondentul aceleiasi scindari catastrofale a imaginii crestine: icoana si tablou religios.

           Care este elementul sau procedeul plastic care face imediat vizibila deosebirea dintre icoana si tabloul religios?

           Daca vom juxtapune cele doua tipuri de imagine, vom observa imediat ca fiecare deseneaza altfel formele lumii vazute si aceasta fiindca altfel pune formele in perspectiva. Daca in cuprinsul tabloului religios directiile tuturor liniilor fug “ca in realitate” – se grabeste sa constate privitorul – pentru a se strange toate intr-un punct de fuga situat pe linia de orizont, linie pe care o zarim trasata undeva, departe, in profunzimea tabloului, in cuprinsul icoanei directiile liniilor fug invers, adica vin dinspre profunzimea imaginii inspre prim-planul icoanei, inspre suprafata acestuia, care automat le devine linie de orizont. Avem deci de-a face cu o perspectiva rasturnata, cu directiile rasturnate in raport cu directiile perspectivei normale, “realiste”, numita de istoricii de arta perspectiva clasica.

           Si totusi, care din cele doua feluri de perspectiva este mai realista, adica informeaza privitorul din mai multe unghiuri asupra bogatiei lumii vazute? Care din ele ii reproduce mai fidel sublima diversitate a fatetelor?

           Se va putea observa ca perspectiva clasica, construita geometric riguros prin legile si procedeele stabilite de distinsul geometru renascentist Leon Batista Alberti, ilustreaza, oricat de prodigios ar reproduce-o vizual, perceptia unui singur punct de vedere: ce inregistreaza vederea mea binoculara, adica lumea vazuta doar dinspre mine, cel care ma uit. Este deci o zarire a lumii dezolant incremenita, extrem de in parte, si, de aceea, vadit partinitoare; o vedere a carei obiectivitate este extrem de relativa. Descrie doar cum vad eu, Sorin Ioan sau, mai larg, cum vedem doar noi oamenii; dar, atentie, nu cum ne uitam fiecare, de acolo de unde se-ntampla sa ne aflam, ci cum am vedea daca ar fi posibil sa ne uitam deodata toti, exact din acelasi punct si exact in acelasi timp, pironiti pe acelasi punct de fuga de pe linia de orizont. Or faptul, fizic vorbind, este absolut imposibil practic. In consecinta, vederea perspectivei clasice, pe care o socoteam atat de convingator realista in raport cu icoana, se arata acum a fi de fapt eminamente iluzorie. O minciuna geometrica, este drept, plauzibila, dar atata tot!

           In ce priveste icoana, trebuie spus mai intai ca directiile rasturnate ale liniilor si traseelor fug si se strang in puncte de fuga diferit plasate pe suprafata plana a icoanei. Pe scurt, liniile de fuga vin de undeva de sus, sa zicem, dinspre cerul icoanei, si se opresc cu toatele in prim-plan. Faptul produce un fenomen absolut surprinzator: rabaterea in plan a adancimii, ridicarea acesteia in doua picioare, pana devine absolut verticala, adica devine una cu planul imaginii. Fosta adancime a devenit planietatea, bidimensionala a imaginii. De unde ar putea irumpe in plan aceste foste linii de fuga in adancime, daca nu dinspre Dumnezeu. Privirea Lui urmeaza deci liniile de fuga care tintesc invers, dinspre adancime inspre planul icoanei, cel la care se roaga de fapt orice om credincios. Astfel, planul icoanei, pe care este zugravita asemanarea cu prototipul, se transforma in prag. Pragul icoanei este asemanarea, singurul loc din lumea creata, vazuta si nevazuta, unde se petrece marea si tainica intalnire dialogala dintre Dumnezeu si om. Aici se lasa Dumnezeu vazut de om, aici il poate vedea si cerceta omul pe Dumnezeu, dar numai asa cum ingaduie El sa-L vedem. Aici, pe planul sfintei imagini, folosind insa priceperea si perspicacitatea duhovniceasca a zugravului de icoane, Domnul isi poate zugravi chipul, ambiantele nelumesti, si simbolurile bunatatilor pe care ni le-a pregatit. Asemanarea zugravita pe suprafata plana a icoanei, doar ea este gazda lui Dumnezeu, doar ea trimite la prototip. Odata stearsa, disparuta – ne zice Sfantul Patriarh Gherman – pe lemnul icoanei poti taia ceapa!

           Sa recapitulam: centrul optic si unic, de pe linia de orizont din profunzimea tabloului religios, cel care strange toate directiile liniilor de fuga il simbolizeaza perspectival pe Dumnezeu; pe Dumnezeu asa cum se straduie sa-l acceseze, sa-l scruteze si sa si-l descrie omul. In contrast, liniile care fug invers, rasturnat, in icoana il descriu pe Dumnezeu cum se lasa El vazut de noi. Icoana este deci singura imagine a lumii care ne livreaza o vedere globala, care ne infatiseaza si pe noi vazuti de El si pe El cum se lasa vazut de noi. Este vederea totala pe care in veci n-o poate experia vederea fizica, prizoniera cautaturii binoculare, ci numai vederea credintei, cea al carei har acopera toata plaja intalnirii si dialogului dintre Dumnezeu si om.

           Fara ca sa se fi observat vreodata, eforturile modernitatii noastre recente de a elibera imaginea plastica de constrangerile “legilor academismului” au fost tot timpul legitimate si incuviintate tacit de perspectiva rasturnata a icoanelor. Doar icoana poate rasturna structurile coercitive pe care omul, nestiind (sau uitand) cum sa utilizeze canonul pentru a fi liber cand creeaza si le-a zidit singur. Abia tarziu, la batranete, dar exemplar, Picasso avea sa mormaie ingandurat: “Daca as fi cunoscut icoana, altul ar fi fost traseul artei mele!”

           In secolul trecut a avut loc o adevarata campanie dusa de oamenii de stiinta, dornici sa afle originile nemaipomenitei indrazneli medievale de a inversa liniile in icoane. Totusi, iluzionistic sau nu, ele se strang mai mult decat parelnic inspre orizont. Nu este oare oricui limpede ca lumina zilei ca marginile drumului isi anuleaza paralelismul atunci cand alergi in viteza cu propria-ti masina pe sosele?

           Nimeni, dintre cercetatori, nu s-a gandit ca sursa acestei “inovatii” ar putea fi Scripturile, adica chiar Biblia si Sfintii Parinti. Oare nu este tot Noul Testament o imensa icoana scrisa, o icoana scripturala, tocmai fiindca inaugureaza perspectiva inversa, evanghelica? Indata ce, prin intrupare, Dumnezeu S-a intors cu fata catre om, S-a aratat lui, omul L-a vazut cum i S-a aratat, L-a auzit cum i-a vorbit si l-a atins cand El S-a lasat atins. Prin urmare, Evangheliile isi trag puterea nelumeasca din faptul ca sunt vorbite si comentate de Dumnezeu, prin harul Duhului Sfant daruit celor patru evanghelisti-iconari. Iata de ce, nimeni nu va putea gasi vreun loc in Evanghelii unde Dumnezeu intrupat sa fi fost descris prin prisma vederii si intelegerii omului, dinspre om, cum se intampla in tabloul religios occidental. Vorbirea evanghelica a lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura este desavarsit iconica. O vorbire iconica atat de benefic contagioasa pentru om, incat exista destule momente uluitoare cand, in Evanghelii, oameni ca noi ajung subit sa vorbeasca dumnezeieste, pnevmatic, ca Dumnezeu: raspunsul centurionului, marturisirea lui Petru, concluzia cananeencii, cererea orbului de la Jerihon etc. Nici cand poseda cel mai abundent geniu, oamenii nu scriu si nu vorbesc ca in Evanghelii. Martor este tot stocul de capodopere omenesti care formeaza patrimoniul culturii secularizate moderne. O cultura aniconica; daca nu ostila, in mod evident indiferenta “culturii Duhului Sfant”. Cultura noastra cea de toate zilele este nesfanta si geniala!

           Mai grav se petrec lucrurile in sanul Bisericii: scindarea in icoana si tablou religios, petrecuta la toate nivelele de exprimare ale Bisericii si ale culturii bisericesti, a avut drept consecinta pastrarea icoanei de catre Biserica Rasaritului crestin si cultivarea intensa a tabloului religios de catre crestinismul apusean. Catolicismul, deci, a renuntat la icoana, indulcindu-se cu elocutia descriptiva si explicita “expresivitate” estetica a tabloului religios, pentru ca protestantii sa inceteze complet sa mai tolereze vreun fel de imagine sacra inrudita macar cu icoana sau cu tabloul religios.

           Scopul Intruparii Domnului a fost mantuirea oamenilor, prin agonisirea Bisericii. Chip al acestei Intrupari a Logosului in istorie, icoana este una cu Biserica. Omul nu o poate produce decat in Duhul Sfant, ca si sacramentele. In mod logic, o biserica, o confesiune care renunta la icoana intoarce de fapt spatele Duhului Sfant, Cel care umple cu putere dumnezeiasca Tainele Bisericii. O Biserica ale carei Taine se savarsesc fara puterea Duhului Sfant devine in mod automat o Biserica nemantuitoare, adica nefolositoare omului. Acesta este nenorocitul aniconism care a erodat aproape complet puterea datatoare de viata a credintei in Apusul crestin. Unghiul pe care il construieste intretaierea la orizont a liniilor de fuga din tabloul religios a fost ulterior exprimat si el arhitectonic. Asa a aparut lungimea insuportabil ascutita a sagetii goticului flamboyant. Genialitatea celebrelor turnuri inaltate de ctitorii si arhitectii domurilor occidentale composteaza norii maret si fara har. In schimb, perspectiva rasturnata, iconica, tintind din inalt pamantul oamenilor ravasit de pacat, a dat nastere splendorii cupolei ortodoxe.

           Vorbirea iconica, vorbirea din perspectiva lui Dumnezeu, cea care rastoarna determinarile cauzale ale cugetarii duhovnicesti este insasi vorbirea Sfintilor Parinti. Caracteristica principala a discursului patristic este iconicitatea, adica vorbirea cu perspectiva inversa! Ieromonahul Rafail practica cu brio duhovnicesc, ca un virtuos al manevrarii geometriei rasturnate a apoftegmelor discursului patristic, restaurarea cugetarii si propovaduirii duhovnicesti de factura iconica. In ce fel procedeaza? In loc sa angajeze orizontul si cercetarea puterii si voii dumnezeiesti, folosind perspectiva pacatului ca directie de fuga inspre Dumnezeu a patimirii noastre, el rastoarna aceasta directie vorbindu-ne despre cum se vede patimirea noastra dinspre Dumnezeu. Cu alte cuvinte, in loc sa puna ca miza a discursului omiletic riscurile care ne pasc atunci cand pacatuim, ieromonahul ne vorbeste despre riscurile care il pasc pe Dumnezeu cand pacatuim!

           Pocainta, iertarea, frica de Dumnezeu, credinta in Dumnezeu, omul, postul, smerenia, dragostea sunt de obicei propovaduite si comentate teologic de “omiletica tabloului religios” dinspre noi, pacatosii, laolalta cu riscurile care il pandesc pe omul care a pacatuit, care pacatuieste, sau care ar urma sa pacatuiasca. Dumnezeu este interogat, chemat hipnotic numai dinspre pacat, adica dinspre noi, exact cum este accesat orizontul de vederea restrictiva, in parte si binoculara a tabloului religios.

           Ieromonahul Rafail cantareste omul si mantuirea lui in perspectiva riscurilor divine, a modului divin de a risca iubirea omului acceptand vulnerabilitatea si mergand pana la a-si risca slava dumnezeiasca pentru a-l putea iubi pe om pana la capat, fara sa-i raneasca libertatea. Aici, declara ieromonahul, in puterea de a fi vulnerabil si de a se face mai neputincios chiar decat neputinta umana se arata in toata slava Atotputernicia Domnului – Pantocratorul de mai inainte de veci care, pentru om, s-a micsorat pe Sine mai jos decat oricare sluga.

           Icoana cugetata, icoana vorbita, icoana cantata, icoana zugravita, folosesc toate, potrivit randuielii lor specifice, liniile de fuga ale rasturnatei si neumanei perspective evanghelice. Rasturnarea perspectivei care a salvat destinul omului a depins de Fiat-ul unei tinere fecioare din triburile neamului lui Israil. Imaginea care proslaveste inversarea directiei liniilor de fuga ale istoriei umanitatii este Icoana Bunei Vestiri.

Sorin Dumitrescu

Sursa: http://www.ziua.ro/prt.php?id=109373&data=2003-02-01