Parintele Rafail Noica – Cuvinte de folos rostite la manastirea Ramet, August, 1994: “Despre Duhovnicie si Spovedanie”

Doua fisiere audio:

 

Parintele Rafail Noica – Despre duhovnicie si spovedanie, partea 1/2

Parintele Rafail Noica – Despre duhovnicie si spovedanie, partea 2/2

Auditie cu folos: Pentru descarcare, click dreapta, …si save target as…

Despre duhovnicie

Incep prin a spune ca duhovnicia, asa precum cred ca s-a mai spus, este centrul vietii bisericesti, iar viata bisericeasca nu este ceva deosebit, fiindca omul este prin fire bisericesc. Biserica este firea omului, este venirea intru fire a unui om, a unui Adam iesit din firea lui; este chemarea omului, glasul lui Dumnezeu care cheama pe om dintru aceasta existenta intru fiinta cea vesnica, care e Dumnezeu insusi. Biserica este pantecele maicii in care noi ne savarsim “gestatia” duhovni­ceasca – iertati-mi acest cuvant cam clinic. Dar ceea ce este gestatia dupa zamislire si pana inainte de nastere este, intr-un anume fel, si viata bisericeasca dupa nasterea in lumea asta si mai ales dupa botez, nasterea cea de-a doua; este o anume gestatie intre nasterea care incepe cu botezul si se termina cu trecerea sufletului din viata asta la cele vesnice. S-ar putea spune multe, dar poate ca n-o sa ne lase nici timpul, nici capul meu. As vrea prin asta sa va impartasesc ce inteleg eu prin faptul ca viata noastra bisericeasca nu este ceva aparte, desi alte miliarde de oameni nici nu intra in biserica. Totusi, aceste miliarde sunt oameni iesiti din fire. Si noi suntem oameni iesiti din fire, dar in Biserica ne revenim in fire. Biserica nu este altceva decat firea noastra; nu este nimic mai mult decat firea omului, dar, totusi, nimic mai putin decat firea omului, firea asa cum a zamislit-o in gandul Sau Dumnezeu, in sfatul Sau cel mai inainte de veci, cand a gandit sa faca pe om, sa faca om in chipul lui Dumnezeu si in asemanarea Lui.

Deci, duhovnicia este centrul vietii noastre. De la duhovnicie pornesc toate si in duh se savarsesc toate. Si atunci, acesta este locul central unde omul trebuie sa savarseasca zidirea lui. Or, ma bucur si ma cutremur sa pot vorbi cu duhovnicia Bisericii, cu un numar de duhovnici, fiindca in mainile noastre, ca duhovnici, se afla cheia puterii de a savarsi aceasta mantuire pornind de la insusi centrul, insusi nucleul vietii noastre. Zic putere; parintele Sofronie (intemeietorul Manastirii “Sf. Ioan Botezatorul” din Essex, Anglia – n.r.) comenta ce inseamna putere – comenta pe frantuzeste. Pe romaneste, cuvantul are aceeasi etimologie: “putere” de la verbul “a putea”. A putea ce? Pilat se falea ca are putere sa dea moarte sau putere sa renunte la moarte. S-a adeverit ca bietul Pilat n-avea nici una nici alta, precum ii spusese Mantuitorul. Dar noi, prin hirotonia si hirotesia noastra, avem putere de a da viata; nu de a o lua sau de a ne razgandi si a nu o lua, ca Pilat si ca puternicii lumii acesteia, ci avem puterea de a da viata. Si nu noi, ci – mi-ar placea sa-l citez pe Sfantul Apostol Pavel – “Hristos in noi”.

As vrea sa spun un cuvant care sper ca va fi ca o incurajare pentru toti fratii si parintii mei intru Domnul si ca o mangaiere Inalt Prea Sfintitului (IPS Andrei Andreicut – n.r.): ce este un duhov­nic bun si cand incepe un duhovnic a fi bun? Si voi incerca in ceea ce voi spune sa explic cum inteleg eu urmatoarea zicere, poate cam indrazneata: “Un duhovnic bun este cel care sta in pantofii tai acum. Duhovnic bun esti tu, parinte”.

Cand incepe sa fie un duhovnic bun? Acum; acum este -cum spune Sfantul Apostol Pavel – clipa aleasa, acum este clipa mantuirii (Nu citez prea bine, mai ales pe romaneste, pentru ca am citit Biblia in orice alta limba, numai in romana nu). Acum! Si in virtutea carui fapt poate duhovnicul sa fie bun acum? In virtutea hirotoniei si a hirotesiei, in virtutea lui Hristos care traieste in noi, si nu a intelepciunii noastre. Nu zic nu, avem nevoie de pregatirile stiute. Dar pentru o scoala de duhovnici trebuie o cladire, trebuie bani pentru cladire, trebuie vreme pentru a pregati. Si nu este sigur daca iese un duhovnic bun pana sa nu cada bietul suflet si el prada amagirilor lumii asteia.

Nu trebuie neaparat sa se intample, dar stim ca se intampla lucrurile acestea. Deci noi, ca oameni, nu putem conta pe asta. Pregatirea, oricat de buna este, necesita timp; trebuie bagajul lumii asteia, trebuie depasite multe greutati. Si totusi, as vrea sa atrag atentia asupra momentului si a felului in care duhovnicia incepe acum. De ce? Pai, ce este duhovnicia? As spune ca nu este psihologie. Toate sunt de folos unui duhovnic incercat, cu experienta. Toate experientele sunt necesare; si totusi, este o lucrare care se poate incepe acum, si mai ales despre lucrarea aceasta voiam sa vorbesc. De aceea spun: nu dezmint ceea ce s-a spus despre duhovnicie si ce intelegem noi, ca oameni, dar vreau sa atrag atentia asupra unui alt moment. Deci, duhovnicia nu este psihologie; duhovnicia nu este viata trupeasca, nu este istoricitate sau istorie; duhovnicia nu este etica si maniere, sau manierisme.

Duhovnicia este duh, si “Duh este Dumnezeu”. Si trebuie sa gasim felul in care Dumnezeu acum poate sa lucreze lucrarea de mantuire in fiecare suflet care vine catre mine, pacatosul, si pe care trebuie sa-l aduc la Hristos. Si imi vine un gand (va spun ca e o invalmaseala de ganduri in mintea mea, dar poate ma va ajuta Dumnezeu sa spun ce e esential): “catre mine, pacatosul” am zis. De cativa ani, mai ales de cand sunt eu duhovnic, imi vine gandul si uimirea: de ce Dumnezeu a randuit ca mantuirea oamenilor sa depinda de pacatosi ca mine? Nu zic ca altul este pacatos; mi-e rusine sa zic, si totusi stim ca nu este niciunul drept inaintea lui Dumnezeu. Si stiu ca si fratii si parintii mei, mai buni ca mine, au totusi constiinta pacatului. Fiindca vad ca si cei mai mari sfinti se numesc pe ei insisi cei mai mari pacatosi.

Deci, de ce si cum va putea face Dumnezeu mantuirea pacatosilor prin alti pacatosi? Eu vad aici o taina mangaietoare, daca Dumnezeu a ingaduit ca eu, pacatosul, sa fiu duhovnic altora… Cand nu eram duhovnic si ma spovedeam la oricine, nu ma gandeam – m-a ajutat Dumnezeu si am trait ce spune Biserica – daca e pacatos sau nu, daca e vrednic sau nu. Aveam incredere; nu stiu daca mai mult in Dumnezeu decat in om, dar nici nu-mi puneam problema. Aveam incredere in duhovnicie si ma spovedeam la duhovnic.

Acum este randul meu, si tremur: cum, mantuirea unui suflet depinde de mine? Si atunci cum sa fac sa nu pierd un suflet pentru care S-a jertfit insusi Dumnezeu? Mangaierea mea este ca daca Dumnezeu a randuit ca mantuirea omului pacatos sa fie facuta prin pacatosi, inseamna ca pot sa zic: dar ce, pacatosul asta va fi impiedicat spre mantuire din cauza pacatului si a neputintei mele? Si sfarsesc zicand: anatema gandului astuia! Erezie e gandul asta! Ca altfel Dumnezeu nu ar fi facut hirotonie si hirotesie de oameni nevrednici precum sunt eu – dar precum se marturiseau si cei mai mari sfinti, de-aia indraznesc sa vorbesc asa – decat daca Dumnezeu stie ca poate sa savarseasca mantuirea pacato­silor prin pacatosi. Deci, sa prindem curaj si sa stim ca lucrarea noastra este lucrare nu in puterea omului, ci in puterea lui Dumnezeu; si puterea lui Dumnezeu sa o cautam, si prin puterea lui Dumnezeu sa incercam sa savarsim aceasta mantuire inainte si dupa toata lucrarea omeneasca. inainte, adica: poate ca toti sunteti hirotesiti de mult duhovnici si aveti experienta mare, dar potential, unul sau doi dintre fratii mei ar fi putut fi hirotesiti duminica asta – mai rasalaltaieri.

Ce experienta ar putea avea acestia pana astazi? Si totusi, suntem duhovnici; de alaltaieri sau de mai multi ani, dar suntem duhovnici. Deci, puterea lui Dumnezeu trebuie sa o cautam si sa vina inainte de formarea si experienta noastra. Experienta si formarea noastra sunt bune pentru imbogatirea si a noastra si a Bisericii si pentru multe lucruri, fiindca omul este si el impreuna lucrator cu Dumnezeu in mantuirea omului, dar pana la urma doar puterea lui Dumnezeu este cea care mantuieste, si deci inainte de lucrarea omului si, in sfarsit, dupa lucrarea omului, puterea lui Dumnezeu este cea care mantuieste si prin mine pe cei care vin catre mine.

Cum putem intra noi in posesia puterii lui Dumnezeu, sau cum o putem noi invita in lucrarea noastra? Nici nu stiu cum sa exprim lucrul acesta, dar intelegeti ce vreau sa spun: adica sa nu fie duhovnicia lucrarea mea de om, ci sa fie lucrarea dumne­zeiasca prin mine, omul. Cum spunea un preot ortodox de la Paris: Ce caut eu, ca duhovnic? Sa fac pe ucenicul meu intru chipul si asemanarea mea? Anatema!

Eu trebuie sa intru – si aici il citez pe parintele nostru Sofronie – de-mi ingaduie Dumnezeu, in lucrarea Lui de mantuire si a omului, persoana pe care a adus-o Dumnezeu catre mine, si a lui Adam, fiindca “nici un om nu este o insula”, cum spunea un predicator englez in secolul XVII-XVIII. Precum este Dumnezeu, unul in trei persoane, asa si noi, intr-o multime de persoane un singur om. Deci “mare si infricosata este taina mantuirii”, in care Dumnezeu ne invita pe noi, neputinciosii, noi insine pacatosi, sa lucram impreuna cu El.

Sfantul Apostol Pavel are un cuvant foarte indraznet: “Sa implinesc ceea ce lipseste jertfei lui Hristos”. Spre a nu face din duhovnicie o lucrare omeneasca, cred ca noi, daca vrem sa fim astazi duhovnici buni, trebuie sa invatam taina rugaciunii. Prin rugaciune, sa nu ne dezlipim de Dumnezeu; prin rugaciune, sa primim in inimile noastre nasterea unui cuvant. Adica Dumnezeu sa nasca in inimile noastre cuvant pe care sa il dam celui care il cauta – ori un cuvant de indrumare, dar chiar si cuvantul de rugaciune, adica nu cuvant omenesc. Sfantul Serafim spune – si Sfantul Siluan, si el spune – ca “atunci cand vorbeam omeneste puteam gresi”. Si Sfantul Siluan adauga: “si greselile pot fi mici, dar ele pot fi si mari”, fiindca, asa cum vorbeam adineauri, ce este mantuirea omului: indumnezeirea omului, mantuirea Adamului intreg in fiecare persoana care se mantuieste. Sfantul Siluan, intr-o convorbire cu un alt nevoitor din Caucaz, Stratonic, spunea (era o intrebare retorica): “Parinte, cum vorbesc cei desavarsiti?” Si Stratonic n-a stiut sa raspunda.

Iar Sfantul Siluan i-a spus: “Cei desavarsiti nu vorbesc niciodata de la ei, ci intotdeauna vorbesc numai ce le da Duhul”. Iata ca, intr-un fel, desavarsirea – cel putin la nivelul acesta -nu e asa de grea. Nu noi trebuie sa nascocim desavarsirea cuvantului, ci sa o cautam la Duhul. Spunand asta, chiar ma rog Domnului sa ne dea El insusi tuturor, nu numai duhovnicilor, dar si fiecarui crestin care vorbeste cu un alt crestin, cuvant de mantuire, fiindca – si acesta e un lucru important, cred – mantuirea nu este ceva prescris intr-o carte, un raspuns de tip “pagina 37, paragraful 3”; mantuirea este un cuvant tainic, dumnezeiesc, pentru fiecare suflet care s-a nascut in lume; iar pentru fiecare suflet, alt cuvant. Vedeti in Pateric cum vine un calugar la un avva cutare si cere cuvant. Si avva zice: “Pastreaza-ti chilia. Mananca, bea, dormi, fa tot ce vrei, dar nu iesi din chilie”. Altul are aceeasi cautare: “Cum sa ma mantuiesc, avva?” Si avva ii zice: “Pastreaza postul pana la ora 6:00”. Poate sa iasa din chilie, poate sa intre, sa faca ce vrea, dar postul sa-l pastreze. Altuia ii spune ceva despre ganduri, altuia ii spune alt lucru… Si, cum spunea parintele Sofronie, aici nu-i vorba de teologie, nu-i vorba de o doctrina scrisa intr-o carte; e vorba de o strategie duhovniceasca, unde duhovnicul intelege fiindca Duhul ii naste cuvantul in inima si intelege ca strategia, pentru omul acesta, este punctul acela. Intareste-ti armata in punctul acela; daca in punctul acela tu reusesti, in rest o sa-ti fie relativ usor. Mantuirea iti e deja asigurata.

Daca toate punctele le intaresti, dar acolo este o spartura mare in peretele cetatii tale si o lasi libera, pe acolo navalesc armatele vrajmasului si nimic n-ai facut cu mantuirea ta. Deci, este vorba de a gasi care este acea gaura in perete pe unde pot navali armatele.De aceea e nevoie sa intram in lucrarea lui Dumnezeu, sa cautam cuvant dumnezeiesc. De toate este nevoie, si de psihologie, si de pregatire; dar atata timp cat n-o avem, cu frica si cu cutremur sa cautam ca Dumnezeu sa nasca in inimile noastre acel cuvant de duh si de adevar.

As vrea sa spun ca duhovnicia nu este istorie, nici morala, nici psihologie, nu este nici lucru trupesc, ci inglobeaza in ea toate acestea, dar este duh si este adevar – cuvintele Mantuitorului. Si iar cuvintele Mantuitorului: este duh si este viata, precum Mantuitorul spunea despre cuvantul pe care il dadea Apostolilor. Or, acest cuvant trebuie sa-l cautam in rugaciune: in rugaciune sa se nasca, in rugaciune sa-l dam si in rugaciune sa fie primit si cautat de ucenicii nostri. As vrea sa va spun un lucru despre care ne-a vorbit mai deslusit parintele nostru duhovnic Sofronie in ultima vreme si pe care mai deslusit am inceput sa-l inteleg in ultima vreme, si anume cum se poate ca duhovnicia sfintiilor voastre sa fie astazi duhovnicie inalta. Adica tot ce este lucrare omeneasca este o periferie sau un fundal, dar centrul duhovniciei este schimbul acesta in duh, care se face asa: pregatiti-i pe ucenicii sfintiilor voastre sa vina la spovedanie cu rugaciune. Rugaciune nu inseamna nimic special; sa citeasca ce scrie si in carti, dar mai ales sa-si dea seama si ei, si noi, ca dialogul nostru este cu Dumnezeu, si nu cu omul.

Amintiti-va de cuvintele asemanatoare ale Sfantului Pavel, care atunci cand L-a vazut pe Hristos, s-a dus in pustie, sa se pocaiasca. Si s-a intors in puterea duhului, oarecum ca si Mantuitorul, dupa 40 de zile de pustie, ca sa devina Apostolul neamurilor. Si Evanghelia lui nu de la om a luat-o, nici de om nu a fost data, ci de la Hristos. Cu fiecare dintre noi, intr-o anumita masura si intr-un fel diferit in viata fiecaruia, se petrece in fond acelasi lucru. Ceea ce facem noi nu este de la om si nu este primit de la om, in esenta – multe primim de la om si imbogatim lucrurile acestea, si pe noi insine, si pe cei care vin la noi – ci este lucru dumnezeiesc. Deci, sa vina ucenicul in rugaciune, in conversatie cu Dumnezeu. Si conversatia lui, ca ucenic, nu este cu mine; eu nu sunt un “guru”, eu sunt un duhovnic.

Iar un duhovnic nu stiu cum sa-1 definesc, dar poate nici nu e nevoie; vom vorbi despre taina acestei lucrari in esenta ei. Deci, ucenicul vorbeste cu Dumnezeu: “Doamne, Tu auzi rugaciunea mea, dar eu nu aud cuvantul Tau”. Un exemplu mai usor: “Nu stiu pe ce cale sa o iau in viata: sa fac lucrul acesta sau sa fac lucrul celalalt. Doamne, miluieste-ma si deschide-mi ochii. Ma duc la slujitorul Tau, Doamne, si prin el sa-mi dai cuvant”. Slujitorul nu gandeste in sensul omenesc. Aici e un lucru pe care trebuie sa-l invatam: este gandire si gandire. Bineinteles ca gandim, dar mai ales cautam prin rugaciune. Rugaciunea noastra, ca duhovnici, trebuie sa fie in general si o rugaciune zilnica; poate o stare de rugaciune in toata clipa, ca Dumnezeu sa ne dea cuvant. Nu eu sa spun cuvant in chipul si asemanarea mea, ci – cum am mai auzit la un duhovnic -“Doamne, da-mi macar din greseala sa spun ce trebuie pentru sufletul care vine la mine!” – adica nestiut mie. Ma bazez acum si pe cuvantul Sfantului Serafim de Sarov, care era intr-adevar un cunoscator de taine si de inimi.

Vine odata un om la el si sfantul ii spune acestuia lucruri nemaipomenite: “Spune-i surorii tale Tatiana ca nu ea trebuie sa se casatoreasca. Tu te vei casatori; ea sa devina calugarita”. Poate ceva inventez acuma, dar au fost multe de-astea cu Sfantul Serafim. Cum stia el de numele Tatiana, ca voia sa se casatoreasca s.a.m.d.? Un om il intreaba intr-o zi pe Sfantul Serafim: “Parinte, cum vezi asa de limpede toata inima mea si viata mea?” Si Sfantul Serafim a marturisit: “Eu nu vad nimic, eu nu stiu nimic; eu ma rog, si primul gand care vine in inima mea il iau drept cuvant de la Dumnezeu, si pe acela il dau. E Dumnezeu care stie taina vietii tale si taina inimii tale; eu sunt numai un duhovnic”. il para­frazez pe Sfantul Serafim, dar cred ca nu gresesc, acesta este rolul pe care trebuie sa ni-l insusim: sa putem da celui care vine la noi cuvant care se naste in inima noastra din rugaciune. Aici intervine o greutate: ce este un duhovnic bun? – intrebam adineauri.

Si zic in contextul acesta ca duhovnicul este bun in masura in care stie sa se roage si sa caute cuvant de la Dumnezeu, stergandu-se pe sine din fata omului, cautand adica la Dumnezeu ca El sa-i puna in inima cuvant, stiut sau nestiut lui, inteles sau neinteles lui, dar cuvantul pentru ucenic sa fie drept. Si pentru rugaciunea asta, buna sau proasta, inflacarata sau neinflacarata, cred ca Dumnezeu va face taina asta cu noi; si se vor uimi si ucenicii vostri, dar si mai mult ne vom uimi noi insine. Ma iertati ca vorbesc asa; nu stiu, poate ca vorbesc ceea ce deja stiti prea bine. Dar am intalnit in viata mea multi, unii chiar preoti, care nu stiau tainele acestea, si as vrea totusi sa le impartasesc sfintiilor voastre si sa le subliniez.

Revin: aici intervine o noua greutate in a fi duhovnic bun; intervine ca in toate tainele bisericesti. Cum se savarsesc tainele bisericesti? in virtutea vredniciei noastre de om? Biserica, de la inceput si pana astazi, spune: nu pentru vrednicia preotului. Si-l mangaie pe credincios: “nu pentru vrednicia preotului – n-ai nevoie sa-l critici sau sa-l ataci daca vezi in preot nevrednicii -, ci pentru credinta ta”; pentru rugaciunea ucenicului se naste in preot, vrednic sau nevrednic, cuvant de la Dumnezeu.

As vrea sa aduc doua cuvinte – unul de la Sfantul Siluan: un tanar i-a pus Sfantului Siluan intrebarea asta tragica pe care si-o pune si Prea Sfintitul: “De ce sunt asa de putini duhovnici buni astazi?” Si Sfantul Siluan ii da un raspuns probabil neinteles de tanar si neinteles de mine multi ani, dar in perspectiva pe care o dezvolt acum e din ce in ce mai inteles. Sfantul Siluan zice: “Fiindca nu sunt ucenici buni”. Cuvantul Sfantului Siluan a fost un joc de cuvinte. Pe ruseste, “ucenic” – mai ales in cadrul mana­stiresc – se spune “paslusnik”; “paslusnik” inseamna si “ascultator”. Deci, mai ales in cadrul calugariei, ucenicului i se spune “ascul­tatorul”; e staretul si ascultatorul. Deci: de ce nu sunt stareti buni? Fiindca nu sunt ascultatori buni.

Parintele Sofronie cita si el, nu stiu daca nu din Iezechiel proorocul, care spune undeva ceva de felul acesta: “Daca pr­orocul lui Dumnezeu se va gasi mincinos, este pentru ca Eu, Domnul Dumnezeu, l-am intunecat pe acel prooroc”. De ce? “Pentru indaratnicia poporului Meu. Fiindca poporul Meu a cautat cu o inima dubla, fatarnica, cuvant de la Dumnezeu, prin proorocul meu.” Eu, Domnul Dumnezeu, intunec proorocul meu cel mare si drept si adevarat, si va spune minciuna. De ce? Fiindca poporul Meu este cu inima fatarnica. Intr-o zi, cand am inceput sa inteleg taina asta, am mers la parintele Sofronie si i-am spus: “Parinte, atunci, in duhovnicie este fiul care isi naste pe tatal!” Si l-a pufnit rasul pe parintele Sofronie, dar a spus: “Asa e. Este fiul care isi naste pe tatal”. Adica daca tu, ascultatorule, tu, ucenice, vii cu rugaciune si cu inima nefatarnica si vrei sa stii, eu chiar daca sunt Iuda, care maine il voi trada pe Hristos, astazi iti voi fi duhovnic.

Si pentru noi asta este si incurajare, si infricosare, fiindca noi trebuie sa fim la nivelul acestei maretii, acestei taine infricosatoare, intr-adevar. Da, incurajare; pregatiti-va ucenicii in felul acesta: “Nu veniti la mine daca nu aveti intai rugaciune catre Dumnezeu”. Bine, poate nu de prima oara – vorbesc acum un pic formal, pentru ca nu pot sa vorbesc de fiecare caz in parte; dar aici Dumnezeu, nadajduiesc, da intelepciune fiecaruia dintre noi ca sa stim cu fiecare caz cum sa facem. Vorbesc de generalitati, si generali­tatile, precum stiti, sunt limitate, dar cazurile sunt fara de limita, in general, pregatiti-l pe ucenic sa vina stiind ca nu cu duhovnicul vorbeste: “Nu cu mine sa vorbesti, fiule duhov­nicesc (sau fiica); cu Dumnezeu sa vorbesti! Eu nu fac altceva decat sa te aduc la Dumnezeu. De la Dumnezeu cer, in rugaciunile mele de seara si de dimineata, ca Dumnezeu sa-mi dea cuvant pentru tine, ca Dumnezeu sa nu ma lase sa-ti spun cuvant nefolositor, darmite cuvant daunator mantuirii tale”. Atunci incepe sa fie o duhovnicie adevarata.

Inca un amanunt al duhovniciei: taina spovedaniei. Stim ca preotii trebuie sa tina taina spovedaniei. Dar sa nu credeti ca asta e numai ca sa ocrotim de durere si de rusine si ca sa incurajam sufletul care vine la noi sa se deschida fara frica. Nu este numai asta; este o lucrare mult mai mare. in taina duhov­niciei, precum probabil toti stiti, mai ales a spovedaniei, nu poate sa patrunda diavolul. Dar diavolul, care e si viclean, nu numai rau, stie el cum sa invarta lucrurile ca sa ghiceasca. Dar cu cat il lasam sa ghiceasca mai putin, cu atat o sa avem mai mult ragaz sa se intareasca sufletul care vine la noi. As vrea sa adaug ca in Rusia tarista era o lege civila conform careia, in drept, marturia preotului era fara valoare. Era multa persecutie si atunci, in vremea lui Petru cel Mare, impotriva Bisericii, dar acesta era un lucru intr-adevar minunat, fiindca prin asta legea voia sa ocroteasca taina duhovniciei; preotul sa nu aiba dreptul sa dea marturie, nici buna, nici rea, fiindca nu e vorba de asta in preotie, ci e vorba de a pastra taina duhovniciei. Dar nu numai preotul, fiindca nu este numai o etica profesionala, ca pentru doctori, ci este, iarasi, o lucrare in duh.

Daca ucenicul nu pas­treaza taina, apoi taina este aproape anulata. Fiindca daca incepe ucenicul sa spuna: “A, duhovnicul meu mi-a spus asa si pe dincolo”, doua lucruri se intampla: tu, ca duhovnic, nu poti sa dai prajitura unuia si bici celuilalt pentru acelasi pacat, dupa intelepciunea ta de duhovnic stiind ce anume il va mantui si pe unul si pe celalalt, pentru ca este nevoie ca duhovnicul – vorbim din nou de putere, a putea da viata – sa aiba libertate sa dea unuia prajitura si altuia bici, stiind ca unul prin prajitura se va mantui si altul prin bici. Dar daca fiecare incepe sa vorbeasca, o sa se sminteasca. Si la Avva Pimen avem o semismintire dintr-asta, dar el era mult prea intelept ca sa se sminteasca. Auzind ca duhovnicul ii spusese lui: “Lasa gandurile sa intre si lupta-te cu ele in inima”, iar altuia: “Nu lasa ca gandurile sa intre in inima, ci leapada-te de ele cum vezi ca au venit”, tanarul Pimen s-a dus inapoi la avva si l-a intrebat: “Ce e asta, ca mie imi spui una si celuilalt parinte altceva?” Duhovnicul i-a ras­puns: “Pimen, fiule, mi-ai spus sa-ti vorbesc ca sufletului meu; ca sufletului meu ti-am vorbit. Eu ti-am spus ce fac eu!” Si parintele Sofronie explica asa: calugarul celalalt era – hai sa zicem o erezie – “calugar de rand” (om de rand nu exista; fiecare e diferit, dar totusi, exista un adevar si in asta); nu ajungea la un anumit nivel de duhovnicie.

Daca ar fi lasat gandurile sa intre in inima lui, si-ar fi spurcat inima si nu se stie cine ar fi biruit -sau, in orice caz, s-ar fi slabit foarte mult prin aceste ganduri. Pimen insa era asa de plin de har in tineretea lui, ca – spunea parintele Sofronie – duhovnicul a observat ca in orice caz harul ar fi biruit in inima lui. Dar el, fiind asa de plin de har, daca nu lasa gandurile sa intre, sa se lupte cu ele in inima lui, nu ar fi stiut mai multe elemente – aici vorbim de elemente omenesti si de experienta omeneasca – care ii vor fi fost de mult folos in povatuirea celorlalte suflete. Pimen stia nu numai calea harului, dar si viclesugurile gandurilor celor rele, fiindca se luptase cu ele in inima. Si intr-adevar, a devenit un “pimin”, adica un pastor, asa cum proorocise unul: “Pimen, pastorale, de numele tau va rasuna toata pustia”. Vedeti, nu numai in duh era mare, dar duhovnicul l-a pregatit si cu arme mai omenesti, de care este nevoie.

Acum vreau sa revin la tema: unuia i-a spus alba si altuia i-a spus neagra. Este nevoie ca duhovnicul sa aiba libertatea asta. Daca stiti ca ucenicul pastreaza taina, puteti sa faceti cu el ce vreti – adica mantuire, nu asa cum se spune: “faci ce vrei”. Daca stiti ca nu tine taina, o sa fiti cu mainile incatusate in duhovnicia voastra fiindca ucenicul nu va tine taina. Dar nu e numai asta; e, iarasi, o taina mai mare, o taina in duh: cand ucenicul risipeste cuvintele si povatuirile pe care i le-a spus duhovnicul, vrajma­sul nostru prinde mai repede de veste ce s-a intamplat, care e punctul slab, si stie unde sa atace. Uitati-va la povestea din rai (ingaduiti-mi sa parafrazez, ca sa aduc mai la zilele noastre conversatia): dupa ce Dumnezeu i-a spus lui Adam: “Din toate acestea vei manca, dar din acel pom sa nu mananci, pentru ca in ziua in care mananci vei muri” (nu as zice ca il opreste, ci ii dezvaluie tainele cele din rai) vine sarpele la Eva, pentru ca a gasit-o mai slaba – nu stiu de ce, dar se vede ca acesta era faptul – si incepe a-i spune: “Nu cumva Dumnezeu ti-a vorbit ceva de pom, de a manca, a nu manca…?” – o trage de limba.

Ma iertati ca parafrazez in felul asta, dar el era mult mai intelept si n-a vorbit asa cum vorbesc eu acum; a vorbit mult mai la sigur, ca si cum stia el toate. Asa face inselatorul si prin oameni, si prin ganduri (adica vrajmasi vazuti si nevazuti), ne trage de limba. Si sarmana Eva, ca un copil nevinovat, ii spune tot. Noi spunem in rugaciune “ca nu voi spune taina Ta vrajmasului Tau”, dar Eva ii spune: “Dumnezeu a zis ca din toate putem manca, dar numai din pomul acela de-acolo sa nu mancam, fiindca vom muri”. “Aa, bun! Acum stiu unde sa dau!” – zice dracul. Si stim cum a lovit si stim unde a lovit.

Lucrai acesta trebuie evitat in taina duhovniciei. Formati ucenicii pe calapodul asta: taina sa ramana taina, asa cum facea Biserica la inceput. Spovedania nu este un lucra neaparat tainic. Au fost mai multi, ca si cel din “Scara”, care s-au spovedit public. La inceput, spovedania era publica. Dar as zice: ce fel de public, pentru ca cei care asculta duhovniceste, cei care sunt in stare sa planga cu durerile fratelui pacatos, care este pacatos ca mine, ca mine n-ajunge la slava lui Dumnezeu si care este in stare sa se roage plangand si aude taina spovedaniei cu rugaciune. Pai, dracul nu poate intra in unul ca acesta, cum nu poate intra in duhovnic. Asa era comunitatea din Ierusalim. Dar am cazut cu totii. Acum nu numai ca nu putem asculta, dar ne smintim. Si poate chiar, cum spunea o poveste, ca un duhovnic descoase pe un copil mic in spovedanie daca n-a facut cumva asta si aia, si la un moment dat copilul spune: “Nu, asta n-am facut-o, dar e o idee buna!” Adica i-a bagat in minte ce sa faca.

Despre spovedanie as vrea sa mai spun unul sau doua cuvinte pe care le-am trait eu ca fiind foarte importante. Sunt multe; este un valmasag de ganduri, parinti sfinti – ma iertati, dar poate Domnul ne-o da si o completa ce nu putem face noi. Un lucru important in spovedanie este insusi sensul marturisirii, al spovedaniei. Ce este spovedania? Daca imi iertati indraznirea asta, voi spune ca a devenit un lucru prea clinic. Spovedania nu inseamna numai a spune un numar de ganduri sau de fapte pe care le-am facut, asta e un bun inceput pentru un incepator. Spovedania, ca tot ce este duh, devine stare; o stare a firii omului. Prea Sfintitul spunea despre Adam ca nu i s-a spovedit lui Dumnezeu. Ce era in Adam? Era o inchidere fata de Dumnezeu. Daca ar fi spus: “Doamne, am pacatuit, am facut ce ai spus sa nu fac, iarta-ma!” – sau cum avem in rugaciunile noastre: “Eu, ca un om, am pacatuit; Tu, ca un Dumnezeu, iarta!” – Noi stim ca Dumnezeu l-ar fi iertat; n-avem nevoie de vreo dovada. Fiindca daca noi, intr-o zi sau de mai multe ori am facut o spovedanie mai adevarata, mai cu durere, mai cu intelegere, pai stim in ce fel am zburat… Am auzit asta si de la copii care s-au spovedit asa: un copil de sapte ani, cand si-a sfarsit spovedania, zburda prin biserica! Spunea: “Parinte, acum pot sa fug!” Vine inapoi: “Nu numai pot sa fug, pot sa zbor!” Si intr-adevar, ne simtim sufletul curat. Cu cat era mai mare intu­nericul – ca sa-l citez pe Sfantul Pavel: “Acolo unde s-a inmultit pacatul” – cu atat mai mare e bucuria si usurarea sufletului, adica “prisoseste harul”.

Ce greutate are Dumnezeu sa ierte un pacat? Si in legatura cu acele trei zile ale Sfantului Sisoe, parintele Sofronie mai adauga si dansul: “De ce trei zile? Daca un suflet s-a pocait desavarsit si il doare pentru ce a facut, de ce sa nu poata astazi?” Si raspundea: “Fiindca in pustie voiau sa tina o viata deosebit de riguroasa, si ca sa nu cada nivelul acelei rigori, a spus Sfantul Sisoe “in trei zile sunt sigur ca Dumnezeu il poate mantui”. Acesta e un cuvant pe care nu l-as spune cu usurinta.

Mai e un lucru foarte important: vointa proprie. Daca eu nu voiesc sa ma mantuiesc, pai nimeni nu poate voi pentru mine. Si aici este inca o greutate a duhovnicului: cum poate sa fie duhovnic bun in aceste conditii? Trebuie mai intai ca ucenicul sa fie bun. Dar nu o imbunatatire din aceasta pentru care trebuie 60 de ani de rugaciune si 20 de invatatura, ci o intelegere, o dibuire, un chitibus – iertati-mi cuvantul – duhovnicesc si pentru duhovnic, si pentru ucenic. in ucenic trebuie totusi sa se nasca o dorinta de mantuire asa incat sa poata si acel ucenic sa spuna ce am auzit de la parintele Sofronie: “Cine poate sa se teama mai mult pentru mantuirea mea decat eu insumi?” Dar lucrul asta nu e adevarat pentru fiecare. Deci, in intelepciunea noastra ome­neasca si in pregatirea noastra omeneasca si in psihologie si altele, trebuie sa incercam sa intram in relatie cu cel in a carui mantuire intram noi, ca duhovnici, in asa fel incat sa putem inspira acel suflet sa doreasca, sa pofteasca din toata inima mantuirea. Asa cum poftim patimas cele ale trupului, si chiar cu mult mai mult, sa poftim cele ale duhului, pentru ca nimic sa nu ne opreasca in goana noastra dupa duh. Sa ne fie teama – frica lui Dumnezeu, frica de a-L pierde pe Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu cu atata gingasie Se retrage de la mine, incat nici nu observ decat la un moment dat ca nu mai am rugaciune, ca m-am racit in duh, ca si Adam si Eva, ca m-am dezbracat de harul pe care il avusesem adineauri sau candva sau dupa Liturghie, dupa impartasanie, si acum nu-1 mai am. Unde am pacatuit, unde am facut ceva de s-a despartit de mine lumina mea, viata mea, Dumnezeul meu?

Deci, partea duhovnicului este sa-i pregateasca pe ucenici sa vina cu rugaciune la el. Duhovnicul si el trebuie sa-i intampine cu rugaciune, ca Dumnezeu sa lucreze in acele inimi prin inima lui, in virtutea hirotoniei si a hirotesiei sale si in virtutea cautarii si rugaciunilor ucenicilor. Mai important este ucenicul decat duhovnicul. Daca puteti sa dezvaluiti acest aspect ucenicilor, ucenicii vostri va vor face proroci si voi va veti uimi de ce va fi iesit din gurile voastre – si aici repet ce ne spunea noua parintele Sofronie acum multi ani.

In al doilea rand – dar nu stiu care e primul si care e al doilea -inspiratia. Trebuie insuflare duhovniceasca. Cand vedem un suflet nepasator, un suflet caldut sau rece, sa cerem cuvant de la Dumnezeu prin care sa putem trezi la viata acel suflet, suflet rece din care dintr-o data sa iasa para de foc, ca ingerii, ca heru­vimii, ca serafimii lui Dumnezeu. Aici, iarasi, nu este lucrare omeneasca. Duhovnicul are puterea asta, limitata totusi de atitudinea si persoana – nu personalitatea! – celui care vine la el.

As vrea sa mai spun un cuvant despre spovedanie, acesta deja in legatura cu o pregatire omeneasca. De ce nu se spove­desc curat de multe ori oamenii – mandrie, rusine, frica…? Mandria, intr-un fel, o putem da la o parte, in sensul ca mandria a fost primul pacat si este ultimul pacat de care ne descoto­rosim, cum ne-au spus cei mai mari sfinti, adica acesta e ultimul pacat cu care inca au de furca. Deci, mandria este intotdeauna si pretutindeni prezenta. Ca duhovnici, trebuie sa dibuim, in Dumnezeu si in felurile in care am zis, care efect al mandriei trebuie atacat intai si in ce fel.

Vorbesc acum de rusine si de frica, si vin la gandul pe care l-am impartasit cu sfintiile voastre la inceput: cum se face ca Dumnezeu imi ingaduie mie, imi da aceasta cinste sau chiar tolereaza ca eu, pacatosul, sa intru in lucrarea dumnezeiasca mantuitoare a lui Dumnezeu si sa dea pe mainile mele paca­toase un alt pacatos, pe care trebuie sa-l mantuiesc?! In primul rand, tocmai fiindca sunt pacatos. Ce ne-a zis Mantuitorul: “Nu judecati ca sa nu fiti judecati” – adica, dupa cum spun parintii, daca judeci pe cineva sau osandesti un frate si nu te pocaiesti, negresit vei cadea si tu in acelasi pacat, mai curand sau mai tarziu. Si de ce? Am inteles, din amara experienta – ma bucur si multumesc Domnului ca am inteles atata macar – ca se intampla asa pentru ca sa ma invete Dumnezeu pe mine compatimirea. Compatimirea, adica impreuna-patimirea; daca eu sunt pacatos, inteleg ce inseamna a fi pacatos. Daca vorbim de rusine si de frica, stiu ce e rusinea, stiu ce e frica. Deci, trebuie sa invat eu, pacatosul, si am toate elementele sa inteleg pacatul intocmai. Aici e taina intelepciunii – imi pare rau ca in romana nu exista un cuvant ca in slavona, “hitrosti”. As vrea sa fabric un cuvant: din cuvantul hatru, care are si sens de mucalit si de smecher (dar cuvintele astea sunt, iarasi, nu la nivelul duhov­nicesc), as vrea sa fac cuvantul “hatrenie”, adica o intelepciune smechera, o intelepciune care stie sa dibuie toate, dar totusi, intelepciune, si intelepciune iubitoare; o “hitrenie”, daca imi ingaduiti acest cuvant.

Adica duhovnicul trebuie sa aiba gin­gasia asta, intelepciunea asta si smecheria asta pe care vreau s-o numesc hitrenie de a lua pacatul si de a-l face pe pacat sa se doboare cu pacatul, precum si Mantuitorul nu cu viata a biruit moartea, ci cu moartea a biruit moartea. Adica: pacatul, in mine, devine un izvor de intelepciune, un izvor de experienta cu care pot sa ma impartasesc cu impreuna pacatos fratele meu, care vine la mine, nicicum sa-l judec! E nevoie de pacat ca sa nu-l judec pe frate? Nu-i nevoie, ca altfel, Maica Domnului ar fi cea mai mica dintre sfinti si Dumnezeu ar fi neputincios. Nu-i nevoie de pacat ca sa pot sa ma impartasesc cu fratele meu – nu pacatos sa ma impartasesc, ci sa ma impartasesc cu firea fratelui meu si cu sufletul lui. Nu-i nevoie de pacat ca sa am intelep-! ciunea sa stiu ce e pacatul, dar daca n-am stiut mai bine, macar; pacatul sa-l intrebuintez spre zidirea aproapelui si a mea. Uitati-va la cei doi frati, fiul risipitor si fratele sau. La sfarsitul parabolei stim ca fiul risipitor e mantuit. Cine il va mai amagi acum pe fiul risipitor cu bani, cu placeri sau cu altceva? Nimeni! Dar fratele este neincercat inca; a trait corect exterior, dar launtric se vede ca are ceva gaunos in sufletul lui, ca este prins de zavistie, de pizma fata de frate, in loc sa fie bucuros si cu dragoste. Nu stie sa com-patimeasca; vede un frate care “a risipit banii tatalui meu si uite, acuma tatal ii da mai mult decat mie!” Si cand tatal ii spune: “Ce se intampla cu tine, fiule?” ii raspunde: “Ei, cand fiul tau asta vine inapoi, care si-a mancat viata cu desfranate…” Si tatal ii spune: “Fiule, fratele tau acesta…” – adica compatimire. Ma iertati, sar un pic inapoi: ce a l facut fiul risipitor? De ce nu s-a dus sa intrebe pe tata: “Tata, ce inseamna asta?” N-avea dragoste pentru tata, sau incredere, asa cum fiul risipitor avusese incredere cand cazuse mai jos decat toate: “Ma voi intoarce catre tatal meu. Cum? Numai sunt vrednic sa ma numesc fiu, dar o sa-i spun: Slujitor iti sunt; decat sa lucrez astuia, tie iti voi lucra, si da-mi plata mea si iti voi multumi din toata inima”. Fratele fiului risipitor se duce la un slujitor si il trage de limba: “Ce s-a intamplat?” “A – zice celalalt – frate-tau a venit inapoi teafar”.

Ce stie slujitorul despre acel om? Tatal este cel care are gingasia si durerea pentru fiul care s-a pierdut; fiul caruia i-a dat liber banii, stiind ce este, si l-a lasat. Acel tata este insusi Dumnezeu cu Adam. Si tatal, prin gingasia si dragostea lui, a putut sa nasca in acel fiu risipitor incredere, la sfarsitul ratacirii lui, ca sa vina catre tatal si sa ceara mantuire. Si iata ce mantuire i-a dat, ca el venea ca rob! Si acum tatal 1-a facut mai presus decat toti, ca ii da si cununa, si inel, s.a.m.d.

Daca fratele acelui fiu risipitor s-ar fi dus la tatal, tatal i-ar fi spus nu “ca a venit teafar si ca ne bucuram”, asa cum a spus slujitorul, servitorul; servitorul numai asta vedea, numai asta intelegea; tatal i-ar fi spus: “Fiule, in primul rand n-ai de ce sa fii gelos. Tu intotdeauna cu mine esti si nu numai vitelul cel ingrasat, ci toate, tot ce este al meu este al tau” – si parintele Sofronie adauga: “Aici este Dumnezeu care vorbeste lui Adam: “Tot ce este al Meu este al tau” – nu ca Irod, care a fagaduit pana la jumatate din imparatie; Dumnezeu fagaduieste toata imparatia si pe El insusi lui Adam”. Si zice: “Fratele tau nu atata ca a venit teafar, dar ca era pierdut si s-a gasit; ca era mort si a inviat”. Vedeti care este gingasia dragostei parintesti! Nu ca a robului – acum sar un pic, facand o alta paralela: si noi, ca duhovnici, sa fim parinti, si nu robi; sa fim pastori buni, si nu naimiti, in lucrarea cea dumnezeiasca infricosatoare incredintata in mainile noastre. Si deci, cunoscand din pacatele noastre, sa punem prin “hitrenie” intru zidire experienta noastra nefericita -zidirea noastra si a aproapelui. Nu stim noi ce este rusinea? Nu stim noi ce este frica? Si cand vine un sufletel la noi, orisicine ar fi, cat de pacatos sa fie, noua sa ne fie frica pentru el, noi sa ne biruim rusinea pentru el, ingaduindu-i acestui suflet sa se dezbrace, ca Adam, care era gol inaintea lui Dumnezeu, si ca sufletului acesta gol inaintea noastra sa nu-i fie rusine, fiindca noi avem destula dragoste sa-l imbratisam uratit, gol, rusinat. Si in gingasia acestei dragoste sufletul care vine la noi poate sa se dezvaluie fara frica, fara pericol.

Cand se dezbraca sufletul inaintea noastra, orisicine ar fi, sa inghetam de frica inaintea lui Dumnezeu, pentru ca acum avem lucruri foarte gingase in mainile noastre, acum fiecare miscare poate sa insemne viata sau moarte pentru acest chip al lui Dumnezeu, pentru un dumnezeu care, in felul acesta, este in mainile noastre – un dumnezeu in devenire este in mainile noastre; ce vom raspunde daca pe acest dumnezeu il vom preface in drac prin brutalitatea noastra, prin nechibzuinta noastra? Si asta ma duce la inca o tema – cu care ma apropii de incheiere. Ce este pocainta? Pocainta este un act ontologic, adica al firii – o fire care se preface din firea animalica in cea dumnezeiasca. Pocainta omului – si v-as putea aduce mii de citate din Biblie – este Dumnezeu care se pocaieste in mine; care, nepacatos fiind si desavarsit, com-patimeste cu mine pentru moartea mea, pentru pierzania mea. Si noi, cand ne pocaim, intram in pocainta lui Dumnezeu. Si noi, duhovnicii, daca nu intelegem aceasta taina, vom calca cu bocanci cu cuie peste lucrul cel mai gingas, cel mai delicat. Ca Dumnezeul nostru este un Dumnezeu smerit si ne povatuieste catre smerenie nu fiindca suntem robi, ci numai ca sa devenim ca Dumnezeu, ca sa devenim dumnezei.

Daca nu intelegem lucrul asta, intr-adevar, degeaba facem duhovnicie. Va deveni numai lucrare omeneasca; vom incerca sa facem un om mai bun, o societate mai dreapta, sa indreptam istoria putin, si vom da faliment. Daca vom intelege lucrul acesta si in acest duh vom merge inainte in duhovnicia noastra, vom face lucrare dumnezeiasca si ne vom putea permite sa lucram cele ale pamantului, si istoria, si etnia, si morala, si imbunatatirea, caci toate se vor savarsi izvorand din duh. Si, desi sunt zeci de ganduri care imi vin inca in inima, cu asta inchei: Dumnezeu sa ne miluiasca! Ma iertati, sfintiti parinti si Prea Sfintite, poate de prea multa indraznire. Nu pretind sa stiu mai mult decat sfintiile voastre, dar repet ca am impartasit ce am avut eu mai pretios in ideea ca, asa cum am vazut prin mai toata lumea, multe din cele ce am primit noi de la Sfantul Siluan, prin parintele Sofronie, sunt putin cunoscute in lume. Sa ma ierte cei pentru care a fost de prisosinta si sa ma ierte si ceilalti pentru indraznire. Rugati-va si pentru mine, ca sa nu fie numai cuvinte in vant, dar traiesc si eu dupa cuvantul pe care l-am spus si in care cred.

Parintele Rafail Noica

Parintele Rafail Noica – conf. Alba Iulia, Postul Mare, 2003: “Criza bisericii. Daca ea exista…”

Vodpod videos no longer available.

Doua fisiere audio:

Parintele Rafail Noica – “Criza” in Biserica, Postul Mare 2003, partea 1/2

Parintele Rafail Noica – “Criza” in Biserica, Postul Mare 2003, partea 2/2

Pentru download … click dreapta… save target as…


Sase fisiere video:

Primele trei contin conferinta propriu-zisa, ultimele trei contin sectiunea de intrebari si raspunsuri. Vizionare placuta si cu folos duhovnicesc!

Parintele Rafail Noica: Conferinta – Criza bisericii. Daca ea exista Partea 1

Parintele Rafail Noica: Conferinta – Criza bisericii. Daca ea exista Partea 2

Parintele Rafail Noica: Conferinta – Criza bisericii. Daca ea exista Partea 3

Parintele Rafail Noica: Conferinta – Criza bisericii. Daca ea exista Partea 4

Parintele Rafail Noica: Conferinta – Criza bisericii. Daca ea exista Partea 5

Parintele Rafail Noica: Conferinta – Criza bisericii. Daca ea exista Partea 6

Fragmente-text din conferinta “Criza in Biserica” sustinuta de parintele Rafail Noica la Alba-Iulia, in aprilie 2003:

“… Trebuie sa luam foarte in serios realitatea libertatii noastre, pe care Dumnezeu nu o va sili nici pentru mantuirea omului! Omul este cel care isi hotaraste soarta. Dumnezeu cand ne va judeca nu cred ca va fi o judecatorie ca in lumea aceasta – suparat ca i-am facut niste boroboate o sa ne traga la raspundere… Judecata intr-un fel este a omului: va putea omul sa traiasca in prezenta Acestui Dumnezeu, el fiind sau devenind altfel? (…) Pana la urma… nu stiu, va spun un cuvant, nu este absolut, dar cred ca este o realitate: oare Dumnezeu judeca? Sau pur si simplu eu o sa ma judec pe mine insumi? O sa pot trai cu asa un Dumnezeu sau nu? In realitate, Biserica este o judecata reciproca. Dumnezeu ma judeca stiind ce a facut cu mine si Se lasa judecat de mine.

Cand Hristos dupa Inviere ii spune lui Petru: “Simone, fiul lui Iona, ma iubesti mai mult decat acestia?“, Atotputernicul se lasa judecat de faptura Lui. Si daca Simon, fiul lui Iona a zis: “Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc“, asta a fost “judecata” care s-a terminat in impacare si armonie. Nu ca avea Hristos nevoie de ceva! Petru, cu boroboata lui, avea nevoie sa fie impacat cu Dumnezeu si tot Dumnezeu a lucrat impacarea ! Pe Petru nu-l vedem ca ar fi zis sau ca ar fi facut ceva, poate ca nici nu stia ce sa faca… Si inainte de Inaltare, Hristos gaseste un moment cand sa il puna pe Petru nu numai inapoi printre ucenici, dar sa il puna ca primul ucenic, zicand: “ma iubesti mai mult decat acestia?”. Ar fi putut, ar fi indraznit Petru, ar fi avut obraz el sa spuna: “Te iubesc mai mult decat acestia?” Doar spusese: “Daca toti Te vor lepada, dar nu eu!” (….) Era o realitate pe care o cunostea Hristos, numai ca Petru era inca naiv si nu stia niste legi duhovnicesti: ca nu trebuie prea mult sa te increzi in ce traiesti acum. Ca ne spun Sfintii Parinti filocalici: asteapta ispita pana in clipa mortii, fii treaz, vegheaza ca nu cumva sa te fure, asa cum l-a furat in noaptea aceea pe Petru! Dar Hristos, Dumnezeu fiind, stia si un alt adevar: acela ca desi Petru a cazut asa de rusinos, asa de cumplit, stia totusi si adevarul acela, ceea ce l-a facut pe Petru sa zica: “Daca toti acesti te vor lepada, dar nu eu!” Era un adevar acolo, de care Petru s-a rusinat, pe care nu-l mai putea pronunta acum. Dar Hristos, cunoscatorul inimilor l-a pronuntat pentru el: “Ma iubesti mai mult decat acestia?” Iarasi, ce putea sa zica Petru, poate nu cu prea mult curaj in cliupa aia? “Asa, Doamne, Tu stii (totusi) ca Te iubesc, desi am facut ce-am facut!” Si l-a luat Hristos de trei ori – asa cum de trei ori se lepadase de El – pana ce… l-a taiat la inima si prin aceasta taiere la inima s-a curatit Petru de ocara si de energiile intunecoase ale caderii lui.

Ce vreau sa subliniez este potentialul de diferenta dintre Dumnezeu si om care duce neaparat la o criza, la un tragic care se poate solda in tragedie, dar care este menit de Dumnezeu mai mult sa-l faca pe om sa constientizeze si, constientizat fiind, cu mai multa intelegere si cu mai multa putere, intelegand lucrurile cum trebuie, in toata libertatea sa se poata da Proniei lui Dumnezeu.

Asa cum, de exemplu, fiul risipitor a cerut mostenirea, tatal i-a dat-o, el s-a dus si a risipit-o, dar inteleptindu-se prin tragicul in care a intrat, a venit inapoi la tatal cu pocainta. Si tatal nici nu l-a lasat sa spuna pana la capat spovedania, ca l-a si imbratisat, ca a si poruncit sa i se aduca haina cea dintai s.a.m.d…. Nu stiu daca au existat multi ca acest Tata in istorie… Va inchipuiti ce s-ar zice despre acest Tata: “Mai, prostule, bine ti-a facut fiul tau! Nu stiai cine era ala micu’? Lui i-ai dat banii, lui i-ai dat mostenirea? Atatia ani l-ai crescut si nu stiai ce-avea sa faca?…” Acest Tata “prost” care nu stia cine era fiul, iertati-ma, … este Dumnezeu. Oare prostie este? Eu cred ca este dragostea unui Dumnezeu atotputernic, dragostea care isi interzice, fata de libertatea pe care El a pus-o in om, sa transgreseze aceasta libertate. Si aici este potentialul nostru de cadere, de iad si inca de iad vesnic! Pentru ca nu e gluma! Viata noastra nu e gluma, libertatea noastra nu e gluma, este o fapta dumnezeiasca.

Iar “criza“…. este cuvantul grecesc pentru judecata (”Krisis“). Am mai vorbit despre el. Pai Biserica este cu precadere locul de “criza”, de “judecata” reciproca. Si toata viata omeneasca pe pamant este o continua “criza”, “judecata” intre om si Dumnezeu, daca ne luam mantuirea in serios. Este o “judecata” in care trebuie sa ajungem – ideal si nu numai ideal, ci in mod firesc sa ajungem – sa “indreptatim” pe Dumnezeu, sa “justificam” pe Dumnezeu si sa spunem candva: “Da, ai dreptate, Doamne! Faca-se voia Ta!“.

Un alt aspect al judecatii de apoi va fi acesta: Vor fi la judecata doua tabere: cei care vor fi zis in viata lor lui Dumnezeu: “Faca-se voia Ta!” si cei carora Dumnezeu le va zice la judecata “Faca-se voia ta!” Si daca Dumnezeu imi spune mie “Faca-se voia ta!” si eu ma voi duce sa imi fac voia mea, asta este iadul! Cand vom intelege, frati si surori, ca singurul lucru de dorit, singurul Rai este sa putem trai “Faca-se voia Ta, Doamne!“? Cand vom intelege ca ceea ce numim noi “voia mea proprie” este Iadul? Iar pentru a intelege “voia proprie” – pentru o faptura libera – iarasi trebuie definitii… Este vorba de o voie patimasa. Ce-i o patima? Si aici e nevoie de definitii… Patima este o scalciere a realitatii pe care a creat-o Dumnezeu, nu este o realitate in sine, este ca un cancer, o buba peste un trup sanatos sau ceva sucit. Si voia patimasa este o voie nereala, este un irealism. Iar a intra in voia lui Dumnezeu este singura adevarata realitate pe care Dumnezeu a gandit-o si a facut-o si in care ne-a invitat. Si care este… tocmai ce vrea omul! (e vorba de “ce vrea omul” in adancul si in esenta sa, iar nu de voia sa patimasa, ci care este scopul ultim, adesea neconstientizat sau neinteles al aspiratiilor sale, nota noastra).

Va dau o pilda de acest “Faca-se Voia Ta!” (…) La slujba celor 12 Evanghelii din Joia Mare, fiti cu luare aminte la primul Antifon dupa prima lunga Evanghelie, sa vedeti in imnologia Bisericii cum ni se subliniaza prin cate miscari si cuvinte a vrut Hristos sa-l mantuiasca pe Iuda. Si fiecare tropar se termina: “Dar Iuda, nelegiuitul nu a voit sa inteleaga“.

Multi gandesc ca este scris despre Iuda ca “asa este scris” si asa trebuia sa se intample… Nu era un program al lui Dumnezeu ca un om sa piara in iad pentru ca Dumnezeu sa-si faca mantuirea! Atunci Mielul junghiat ar fi fost Iuda, si nu Hristos! Iuda “era scris” despre el ca avea sa-L vanda, in sensul ca Dumnezeu stia mai dinainte libertatea omului pe care nu avea sa o transgreseze El cu atotputerea Lui! S-o transgreseze nu! Dar uitati-va si voi in Evanghelii si vedeti prin cate mijloace a incercat Hristos sa il salveze pe Iuda, sa-i arate raul pe care il facea. Si cititi si Sinaxarul din Triod din ziua aceea, o sa va arate niste lucruri foarte importante! “… dar Iuda, nelegiuitul nu a voit sa inteleaga!” Ne poarta marturie Biserica ca este vorba de o vointa libera.

Apropo de cel pentru care “era scris” ca trebuia sa faca lucrul asta… Da, era scris pentru Iuda, dar Hristos este “Cel care rupe zapisul scris impotriva noastra” (asa cum cantam in Post, in Troparul de la ceasul al saselea). Deci rupatorul zapisului voia sa rupa zapisul lui Iuda. Hristos este Acelasi Care a rupt in zilele lui Iona zapisul ninivitenilor. A anuntat cetatea Ninive prin prorocul Iona ca daca nu se vor pocai, vor pieri in pacatele lor. Au primit ninivitenii, s-au pocait si Dumnezeu “S-a pocait” si El de “facerea” Lui, ca sa zicem asa, adica nu a mai distrus niciun suflet din Ninive! (Pana unde s-a smintit prorocul! Iona s-a smintit pentru ca inaintea paganilor nu putea sa se indreptateasca pentru ca nu s-a implinit cuvantul sau proorocesc! Dar stia ca Dumnezeu este milostiv si de aceea ar fi vrut sa fuga, pentru ca s-a gasit prins ca intre ciocan si nicovala si voia sa scape de toata “povestea” asta…) Deci Hristos voia sa faca la fel cu Iuda.

Ce este scris pentru om” nu este o predestinare de care omul nu poate fugi. Asta este conceptul paganismului, ca omul nu poate sa scape de ce ii este predestinat. Cu noi nu exista predestinare, exista Pronie, care este o gandire libera a unui Dumnezeu liber fata de un om liber! Si cata libertate nu are omul! Daca nu avem putere sa facem ceea ce voim sa facem, Dumnezeu, pentru rugaciune, ne da acea putere. Si Hristos i-ar fi dat putere lui Iuda sa nu cada in fagasul acela care l-a dus pana la sinucidere. Deci Hristos vroia sa stearga zapisul lui Iuda. Printr-o libera vointa – poate incapatanare sau cine stie ce a fost in inima lui Iuda? – Iuda a ramas incarcat cu prestiinta aceasta a lui Dumnezeu, cu faptul pe care avea sa-l faca, refuza pe undeva pe Dumnezeu care voia sa-l scape de la lucrul acesta. Si Hristos, ca Dumnezeu atotputernic este nevoit, intr-un sfarsit, sa zica, intingand putina paine in vin: “Ce ai de facut, fa mai degraba!”. Dumnezeu cel atotputernic a zis lui Iuda: “Faca-se voia ta!” Si daca n-ar fi zis-o Hristos (ca Iuda cauta prilej sa il vanda!), apoi sunt sigur ca pana astazi Iuda ar cauta prilej si n-ar gasi… Daca puterea cuvantului lui Dumnezeu nu ar fi dat ingaduinta, nu s-ar fi putut intampla asta! Dar uitati-va: un Dumnezeu care cauta prin toate mijloacele mantuirea omului, dar care nu transgreseaza libertatea pe care o are.

Mai este si cuvantul lui Hristos, din capitolul al cincilea din Evanghelia Sfantului Ioan, care zice: “Cei care asculta cuvantul Meu nu vor muri, nu vor trece prin Judecata, ci vor trece (direct) de la moarte la viata.” De ce vor trece de la moarte la viata? (Viata asta numindu-se moarte si cea in care trecem – ceea ce numim moartea noastra – va fi viata cu adevarat!) Fiindca toata viata noastra va fi fost o judecata cu Dumnezeu si daca in aceasta judecata ajungem candva deplin sa zicem lui Dumnezeu: “Faca-se voia Ta!“, Judecata de Apoi s-a facut acum. Si poate ca in sensul asta putem intelege Apocalipsa care zice de prima Inviere si de cei care iau parte la prima Inviere nu vor mai fi necajiti de moartea cea de-a doua“.

(…)

Despre pocainta si nevointa gresita

Cata vreme nevointa noastra nu dobandeste un rezultat, macar un rezultat oarecare, ne nevoim eretic. Si aici, ar trebui sa definesc erezie si ortodoxie, dar deocamdata ma tin la pocainta. Ce inseamna ca ne nevoim eretic? Nelucrator, poftim! Cati nu s-au spovedit [spunand] ca cer pocainta si lacrimi lui Dumnezeu si nu vin. „Am o inima impietrita!” Si, incep sa vad sau sa intrevad ca nevointa noastra e gresita. Dumnezeu ne cheama hăis si noi tragem cea si ne miram de ce nu ne putem nevoi, de ce nu primim vreun rezultat: suntem eretici. Noi, ortodocsii, astazi traim eretic. La nivel faptic de cele mai multe ori traim eretic fiindca si intelegem eretic! Cuvintele sunt corecte, formulele sunt corecte dar intelegerea este total aiurea.

Pocainta, frati si surori, esential, este nimic altceva decat dinamica catre vesnicie, este dinamica vietii vesnice. Ce vreau sa zic prin dinamica? Este acel <<zvîc>> launtric al unui suflet care intrevede ceva din realitatile duhovnicesti si tanjeste dupa ele mai mult sau mai putin. Pocainta mai deplina sau mai slaba, dar pocainta. Asta e pocainta.

Cum se exprima pocainta? Prin exapostilarul pe care o sa-l auziti in Saptamana Sfanta: „Camara Ta, Mantuitorule o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru întru dansa.” Daca nu o vad [Camara cereasca], in masura in care nu o vad, pocainta nu a inceput. Dar eu zic asa ca si acest „vad“ este un lucru pe care nu-l constientizam de multe ori. Eu nu cred ca nu este unul dintre cei care sunteti aici care nu ati „vazut” ceva din acea Camara si acea podoaba. Ceva in sufletul omului lucreaza, ca daca nu L-ati cauta (cine zice?, unde zice? – [Blaise Pascal, nota noastra) … Zice Hristos intr-o scriere: „nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit“. Deci, intr-o masura tot omul a gasit si poate am gasit, poate la Botez cand ne-am botezat ca prunci, cine stie cand, cine stie cum, cine stie in ce masura harul a lucrat in inima fapturii si ne-a trezit intr-o oarecare masura, mai mica sau mare.

Asta e pocainta! Asta cultivata – apropos de titlul „Cultura Duhului“- asta-i cultura… Sa cultivam aceasta dinamica pana cand va straluci in noi… asa pacatosi, cum ne vedem astazi (sau cum inca nu ne vedem) … Pentru ca incepe cu viziunea pacatului care este greu de intampinat, greu de purtat. De aia zice: tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui! Ca nu ne arata Dumnezeu pacatul ca sa ne zdrobeasca, ca sa ne deznadajduiasca, ca sa ne convinga de pacat si sa ne arunce in iad, ci ca sa ne convinga de pacat si ca sa spunem: „Doamne, fa ceva!“. Si va face! Ca Doamne este cel care face. Noi macar sa strigam. Poate cateodata nici duh, nici intelegere n-avem ce sa zicem. Macar „Doamne!” sa zicem. Si zice Sf. Pavel : „Duhul ne va ajuta cu suspinuri negraite“. Deci, pocainta este in masura in care ceva in noi vede sau intrevede, ochiul mintii intr-o masura vede sau intrevede si in care ceva tanjeste catre altceva decat cele de zi cu zi, bucuriile lumii asteia. O pocainta mai puternica te face sa nu mai poftesti ale vietii asteia. O pocainta si mai puternica poate te face sa te lepezi si mai mult de ale vietii asteia. Si asa mai departe… nu intru in amanunte acum. Dar e destula literatura crestina pe care nadajduiesc sa o intelegeti mai bine, asa cum, si eu intelegand cuvintele mai drept, am inceput si literatura crestina sa o inteleg mai bine”.

– Cum ne dam seama ca traim si ne nevoim eretic si cum ne putem indrepta?

– Cum ne putem indrepta? Incepand cu „Doamne!“. Cum ne putem da seama? Prin faptul ca nevointa noastra este nelucratoare. Printre momentele acestei nelucrari este cand, cateodata, simti ca ar trebui sa faci un efort mai mare, dar simti in tine ca o deznadejde, ca e asa de greu, ca covarseste dincolo de orice masura trandavia ta si nu poti iesi din asta. Dar <<e asa de greu, ca-i aproape imposibil>>. Am raspuns odata la intrebarea asta zicand: <<NU este aproape imposibil, este imposibil!>> ce simti tu acolo.

Sunt doua lucruri. Un motiv pozitiv pentru care este imposibil – si este firea ta care-ti poarta marturie ca lucrul catre care tanjesti este imposibil – este fiindca… este viata dumnezeiasca aceea catre care nazuim; o virtute crestina este Dumnezeu Insusi, viata Lui. Pai, cine dintre noi pamantenii, muritorii putem sa traim viata dumnezeiasca? Deci este imposibil! Dar aici zic: nimic mai putin decat imposibilul sa asteptam de la Dumnezeul nostru!

Partea negativa, care este [si] sensul intrebarii, este ca, [atunci] cand simti de multe ori ca nevoindu-te, [te intrebi] cum o sa ajungi vreodata la un capat. E probabil marturia ca esti pe o cale gresita, care intr-adevar nu va duce nicaieri. [Adica] e o erezie undeva. Tragi „cea” acolo unde Dumnezeu te cheama „hais“. As vrea sa va dau un exemplu concret, dar nu imi vine. Dar pilda este ca si cum ai trage de o caruta la deal si zici: „Bineinteles ca nu pot sa trag! Eu n-am multa putere si caruta e grea“. Da, dar cand tragi in contra mersului rotilor, apoi, bineinteles ca nu o misti. Dar, ia trage in sensul directiei rotilor si, fie ea grea, dar ceva misca. Cand incepi, cand gasesti, cand dibui o nevointa, un pic de miscare in efortul tau al nevointei inseamna ca ai inceput sa gasesti calea cea buna, lucratoare.

Si aici voiam sa definesc si nevointa. Nevointa sa nu o intelegem ca [pe cea] a muschilor sau a trupului. Nevointa este, cu precadere, efortul mintii omului de a intra in gandirea lui Dumnezeu. Este cu precadere un efort al mintii si, daca nu ma insel, este Sf. Simeon Noul Teolog care zice: „Da trupului pe masura lui, dar tot restul nevointei bune, mintii, duhului”. Adica, parafrazand, eu inteleg asa: nevointa este efortul mintii de a intelege – si a intelege drept – pe Dumnezeu, iar efortul trupesc – post, matanii, alte lucruri, insingurare sau ce-o mai fi – este doar suportul material al efortului duhului omului, al efortului mintii omului de a intra intr-ale lui Dumnezeu.

De fiecare data o sa fie alta iesire din erezia in care traiesti. As vrea doar sa va arat semnele prin care dibuiti erezia. Adica faptul ca e nelucratoare, ca oricat de multa bunavointa [ai avea], parca nu merge, ba chiar simti in tine un fel de stres, un fel de deznadejde ca niciodata u vei ajunge [la capat]. Probabil ca esti intr-o nevointa, intr-o gandire pe care o numesc eretica si pentru care trebuie sa gasesti echivalentul drept. Si asta, sa stiti, nu intotdeauna este opusul, adica [precum] pentru trandavie este harnicia. Da, dar uneori vadit, cum ziceam adineauri de lacomie, omul are dreptate cand cauta paine pentru a trai, pentru a vietui. Dar nu painea pantecelui, painea cea de toata zilele – aia intr-o masura limitata il ajuta – [este cea pe care o cauta omul]. Dar ce cauta el and painea nu l-a satisfacut? El cauta Cuvantul Lui Dumnezeu. Betivul[ului], alcoolul ii poate face bine, il poate alina intr-o masura, dar ce cauta el? El cauta ale Duhului. Deci cateodata trebuie sa cautam nu numai opusul a ce facem ci si [sa schimbi] directia.

Sunt multe pilde care as putea sa le dau, multe la care m-am gandit sa le spun. Poate cu timpul daca vrea Domnul sau poate Domnul va va spune. Deci nu e formula cum sa poti iesi, dar trebuie sa cerem de la Domnul si trebuie, in principiu, incercat cu duhovnicul. Dar, cateodata, raspunsul iti poate veni printr-o carte, printr-un om, printr-o intamplare, prin cine stie [ce]. Dumnezeu are multe, multe mijloace ca sa deschida ochii omului, ca sa intelegem [si] cand Dumnezeu ne-a raspuns, ca ne-a raspuns [pentru] ca de multe ori trece raspunsul pe sub nasul nostru si nu-l observam”.

(…)

“- Simtim si ne uimim de cata libertate si “obraznicie” ne ingaduie Dumnezeu in relatia noastra directa cu El, realitate afirmata si in invatatura Sfintiei Voastre. Va rugam sa ne vorbiti despre aceasta libertate si despre parasirea formalismelor obisnuite in practicarea rugaciunii.

Ar fi impotant sa luam aminte la cuvant, la forma cuvantului, la etimologia cuvantului. Vorbim de formalisme. E un cuvant care vine din „forma”. Prima miscare a formei este de a forma pe cel care nu este inca format. Noi sa nu uitam ca venim in existenta asta dintr-o totala nefiinta. Nu stiu daca teologic ma exprim corect sau nu, dar imi vine sa zic dintr-o vesnica nefiinta – vesnicia fiind indaratul nostru de-acuma… Deci, primul nostru contact cu viata este, trecand peste momentul gestatiei noastre in pantecele maicii, primul nostru contact adevarat cu viata e acum. Dumnezeu a facut pe om chip si asemanare dumnezeiasca. Chipul il avem: noi suntem singurul animal, din toata biologia pamantului, care avem chipul lui Dumnezeu, adica potentialul de a deveni un dumnezeu si cred ca, pana la urma, asta e singurul lucru care desparte pe om in mod real de restul biologiei pamantesti: chipul lui Dumnezeu – dar acest chip este un potential. Ce este asemanarea? Asemanarea este, in parte, lucrarea noastra: asemanarea se face dintr-o impreuna-lucrare a lui Dumnezeu cu fiecare om.

Asta [a fost] ca introducere. … Ideea formei este sa ne formeze si, daca forma este corecta – si in biserica avem formele corecte (corecte in sensul de adevarate) ne formam intr-un mod adevarat, dumnezeiesc. “Ismul” [trecerea de la forma la “formalism“] se adauga atunci cand forma, ca tot ce este pacat, isi intrece masura, atunci cand forma devine scop in sine, cand [de fapt] scopul este ajungerea la Dumnezeu.

Deci, noi in Biserica avem libertatea si trebuie sa avem libertatea de a intrebuinta toate formele, [iar] cu timpul si cu ajutorul duhovnicului sa descoperim acele forme de nevointa care ne convin noua, [sa descoperim] in ce consta si forma exterioara, si masura, si altele. Dar formalismul este atunci cand ramanem la forma. Or, noi trebuie sa stim ca mergem undeva si trebuie sa stim catre ce mergem. Si aici, in general, despre asta am vorbit in seara asta. In particular, fiecare suflet dintre voi trebuie, cu duhovnicul, cu citirile pe care le faceti, cu cautarile voastre sa descoperiti practic, pe viu, pe pielea voastra incotro mergem. Forma trebuie sa slujeasca acestui incotro. Daca studentul, fiindca este student, s-ar simti nevoit o viata intreaga sa fie inconjurat de carti si “sa zgarie” cu cerneala niste hartii fara sa ajunga nicaieri, ar fi echivalentul acestui formalism, de care am vorbit, in rugaciune. Studentul vrea sa-si ia un doctorat, sa zicem, si el stie incotro merge, si stie ce trebuie sa faca, de ce carti sa se inconjoare si ce sa zgarie pe acele hartii. Asa si noi trebuie sa inhamam forma la un scop.

Scopul rugaciunii, in primul rand, este – nici nu stiu pe unde s-o apuc si de-aia ezit cu cuvintele – as zice [ca] este un dialog intre om si Dumnezeu. Incep cu omul, pentru ca noi ne stim mai bine decat pe Dumnezeu, Care ni se pare ca e tare departe. Ar trebui sa incep cu Dumnezeu in toate, bineinteles. In acest dialog noi ar trebui sa avem permanent un contact cu Dumnezeu si am incercat sa insuflu gandul asta de mai multe ori cand am spus: sa trancanim cu Dumnezeu despre orisice. Sa nu gandim abstract. De exemplu: „Ce-o sa fac maine, ca trebuie sa ajung acolo si trebuie inainte sa merg dincolo si cum o sa ajung?” Pune un „Doamne” si gandul tau a devenit rugaciune: “Doamne, cum sa ajung acolo, ca trebuie inainte sa merg dincolo si nu stiu cum o sa fac. Ajuta-mi, Doamne!“ Si a devenit rugaciune si nu-i mai putin importanta, nici mai putin lucratoare decat ceea ce numim, in general, rugaciune.

Exista un moment, pe care ar trebui sa-l intelegem ca un moment privilegiat, cand rugaciunea trebuie sa fie lepadarea lucrurilor lumii ca sa fim in intimitate cu Dumnezeu. Pravila – ca sa vorbesc calugareste – si pravila, asa cum si-o poate trai si aplica ne-calugarul in lume (in general, mult mai putin). Un student in preajma examenului nu ma astept sa se roage doua ceasuri in fiecare noapte si doua in fiecare dimineata, sau mai stiu eu ce. Are si o nevoie de implinit, acolo. Dar ceva-ceva rugaciune si cat de cat in ale pocaintei, in dinamica vietii vesnice, vrea sa nu piarda contactul cu Dumnezeu total si dupa examen sa se trezeasca in nu stiu ce azimut, departe de Dumnezeu. Si atunci, in masura in care poate si in felul in care poate pravila s-ar reduce, poate, la putin – cinci minute sau nu stiu ce – dar un moment pe care eu il inteleg asa: fie ca-i mare, fie ca-i mic momentul, fie ca-i un ceas, fie ca-i cinci minute, sa te regasesti in intimitatea ta cu Dumnezeu.

Noi ar trebui, literal si practic, sa traim [cu Dumnezeu] asa cum traiesc doi indragostiti. Ei nu-si fac o pravila ca sa se intalneasca zilnic zece minute, de la … pana la … Dar daca se intalnesc, daca pot, dar… toata ziua tanjesc unul dupa altul. Le e dor unul de altul, daca nu se mai vad, daca unul pleaca la distanta parca se rupe ceva in el. Asa ar trebui sa simtim noi cu Dumnezeu. Avantajul cu Dumnezeu ar fi ca Dumnezeul asta – [aparent] asa de indepartat – niciodata nu-i departe. Zici „Doamne” si [chiar] inainte sa zici este cu noi, pentru ca este in noi, [chiar] daca nu mai putem sa Il descoperim acolo.

Deci, rugaciunea cred ca trebuie sa o intelegem… – dau doua momente. Este acel moment al pravilei cand, hai, in sfarsit, macar pentru… X minute sa scapam un pic de povara vietii asteia si sa fim cu Dumnezeu in intimitate. Asta e ce ar trebui sa descoperim, sub diferite forme. Ce forme? Uite ca Biserica ne-a dat multe forme. Cu duhovnicul vostru sa va gasiti o forma si voi insiva, cu initiativa voastra, vedeti ce-i bine. Cercati forme si vedeti cu duhovnicul, ce zice. Dar daca ce cautati este sa fiti cu Dumnezeu, fie in pravila, fie in celalalt moment al rugaciunii, in toata vremea, in tot locul, in multe, multe feluri… Care feluri? Ai nevoie de ceva: “Doamne, cum sa… ?”… asa si pe dincolo. Ai reusit ceva: „Doamne, slava Tie, multumesc!“. Ai un gand urat: „Doamne, uite ce este in mine“, spovedanie, imediat. Si in multe alte feluri. Tot ce trece prin tine, prin viata ta, prin mintea ta, prin sufletul tau, prin trupul tau: „Doamne!”, si a devenit rugaciune. In ambele cazuri cultivam un fel de a fi, de a ramane cu Dumnezeu. Atunci, cand gasim o forma care ne ajuta, forma este un ajutor practic, asa cum [este] bastonul pentru un om care nu poate sa mearga, sau carjele. Dar, daca ajungem la Dumnezeu, vine un moment cand te poti descotorosi de toate formele si vei simti…. Daca gleznele ti s-au intarit, mai vrei sa mergi cu carje? Cine ar mai vrea sa mearga cu baston, cu carje? Le arunci la o parte. Asa [e] si firescul vietii duhovnicesti.”

Taina infierii duhovnicesti

Duhul Sfânt este Iubire si aceasta Iubire se revarsa în sufletele tuturor sfintilor care sunt în cer, si acelasi Duh Sfânt este viu pe pamânt în sufletele celor ce iubesc pe Dumnezeu.

(Sf. Siluan Athonitul)

În ceasurile când se atingea de mine Iubirea lui Dumnezeu, eu “recunosteam” într-însa pe Dumnezeu: “Dumnezeu este iubire si cel ce ramâne în iubire ramâne în Dumnezeu, si Dumnezeu ramâne în el” (I Ioan IV, 16). Iar dupa cercetarea de Sus, citeam Evanghelia cu o întelegere diferita de cea de pâna acum: încercam o bucurie profunda si o vie recunoastere…

(Parintele Sofronie Saharov)

Traiti in adevar, cereti lui Dumnezeu: “Daca esti adevarat, Doamne, trezeste-ma si pe mine! Scoate-ma din negura in care sunt. Scoate-ma din negura in care sunt. Iar pentru pacatele mele mustra-ma, Parinte, cu blandete, ca sunt slab, dar da-mi Tu strigatul celui care se mistuie, si da-mi puterea caintei, dar arata-mi-te! Fa ca viata mea sa fie adevarata, daca esti Dumnezeul adevarului!” Si spun aceasta fiindca Dumnezeu ori este adevar, ori nu avem nevoie de El. Si aceasta o spun din incredintarea pe care o am din putina mea experienta, dar si prin adeverirea multor sfinti, pe care pe unii i-am cunoscut din carti, dar si in viata.

(Parintele Rafail Noica)

Parintele Rafail Noica – Conferinta audio: “Cuvantul proorocesc si experienta harului”, Alba Iulia, 15 Nov. 2007

Fisiere audio:

Parintele Rafail Noica – Cuvantul proorocesc si experienta harului, Alba Iulia, 15 Nov. 2007, partea 1/2

Parintele Rafail Noica – Cuvantul proorocesc si experienta harului, Alba Iulia, 15 Nov. 2007, partea 2/2

Pentru descarcarea fisierelor… click dreapta… save target as…

Va oferim si varianta text a conferintei, in format pdf:

Cuvantul proorocesc si experienta harului I.pdf

Cuvantul proorocesc si experienta harului II.pdf

Cuvântul proorocesc este cuvânt de la Dumnezeu, de la Duhul Sfânt

Mulţumesc pentru primire şi pentru dragoste! Să dea Dumnezeu să fie spre bucurie şi, mai ales, spre împlinire… Părintele meu duhovnicesc, Părintele Sofronie – despre care cred că toată lumea ştie acum -spunea că cuvântul are rădăcini metafizice… Ce e cuvântul? Învăţasem la şcoală ceva de genul: cuvântul este o alcătuire de sunete prin care transmitem informaţii. Ce înseamnă că are rădăcini metafizice? Cuvântul naşte dincolo de lumea fizică, până şi dincolo de mintea asta omenească care depinde de un creier fizic, un fel de calculator biologic. În realitate, cuvântul este de la Dumnezeu şi, în Dumnezeu, Cuvântul este Persoană, este Fiul Tatălui, este Cel care s-a întrupat cu numele Iisus, Hristosul – adică Unsul lui Dumnezeu. Ce înseamnă asta, că o Persoană este Cuvânt? Încă nu ştiu şi rămâne să înţelegem din ce în ce mai adânc lucrul acesta, dar măcar asta înţelegem, că dă o mult mai mare importanţă acestor sunete pe care le emitem şi prin care ne înţelegem unii cu alţii. Ce este cuvântul proorocesc? Acest pro înseamnă acelaşi lucru şi în slavonă şi în greacă – e vorba de: mai înainte grăi, grăire mai înainte. Poate că omul a fost impresionat că cineva dintre oameni a putut să vorbească despre „ce va să fie”, despre care nimeni dintre oameni nu poate să cunoască. De aceea, acest cuvânt a primit o astfel de denumire. Însă, cuvântul proorocesc trebuie înţeles mult mai larg. Au putut grăi despre cele viitoare proorocii fiindcă au primit cuvânt de la Dumnezeu, de dincolo de zidirea asta limitată. Iar Dumnezeu ştie toate, şi trecutul şi viitorul, dintru început şi până în sfârşit, şi dincolo. Omul, primind cuvânt de la Dumnezeu, poate grăi şi de cele viitoare. Sau, ca Moise, poate grăi şi de cele din trecut. Astăzi, ştiinţa ne prezintă Scripturile altfel decât au crezut oamenii, altfel de cum au crezut părinţii noştri, dar, într-o mare măsură, este şi o aberaţie, adică o pierdere a adevăratei credinţe. Credinţa, lumea credinţei rămâne uimită cu câte amănunte putea să vorbească Moise despre viaţa părintelui lor Avraam (care trăise cu 400 de ani înainte de ei) şi a refăcut o istorie a poporului evreu, care, cu siguranţă, în mare măsură se pierduse după 400 de ani în Egipt. Evreii poate îşi mai aminteau când spuneau: părinţii noştri şi Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, dar cine au fost ei, probabil că rămăsese o memorie pe post de legendă şi chestii din astea popularizate şi stilizate, să zicem. Moise merge mai departe şi ne grăieşte despre toate cele de la facerea lumii. Cuvântul proorocesc, în sensul lui larg, este cuvânt care vine omului de la Dumnezeu, cuvânt care se dă în stare de rugăciune. Şi rugăciunea trebuie înţeleasă într-un sens larg, nu numai faptul de a face ceva, de a zice ceva, ci o stare în care Dumnezeu găseşte pe om primitor şi poate pune în inima lui cuvântul dumnezeiesc şi multe alte lucrări – minuni, cum le numim – pe care întâi proorocii le-au făcut şi, mai ales, Dumnezeu întrupat ca Om – Iisus Hristos – iar, după aceea, sfinţii, până astăzi. Zilele acestea am auzit de nişte minuni. Îţi stă mintea în loc de ce se poate întâmpla. Nu mă miră că sunt atâţia necredincioşi, pentru că tot ce vine de la Dumnezeu este curat, de necrezut, dar de necrezut minţii stâlcite a omului după cădere. Dar, într-un alt sens, noi, credincioşii, putem să nu le numim nici măcar minuni, minunile de necrezut, căci ele sunt firescul unei firi de unde am căzut, unde trebuie să ajungem şi de unde trebuie să mergem mai departe, până la şederea de-a dreapta Tatălui, călătoria pe care ne-a săvârşit-o Iisus ca Om. Deci, Cuvântul proorocesc este cuvânt venit de la Dumnezeu şi aş zice că, probabil, toţi marii sfinţi filocalici, toată cultura filocalică ne spune în diferite feluri acelaşi lucru pe care ni-l spune şi Sfântul Siluan, când zice – în conversaţia lui cu un alt mare sfânt al Rusiei, al Caucazului, Stratonic: „Cum vorbesc cei desăvârşiţi?”, şi tot Sfântul Siluan răspunde că ei grăiesc numai ce le dă Duhul Sfânt. Aceasta este desăvârşirea! Iar Sfântul Serafim zicea: „Când vorbeam din capul meu, erau şi greşeli”; şi se înţelege că atunci când vorbeşte de la Dumnezeu, greşeli nu mai sunt. Sfântul Siluan adaugă: „Greşelile pot fi mici, dar ele pot fi şi mari”.

Nu deznădăjduiţi… Fiţi desăvârşiţi…

N-ar trebui să-i punem pe sfinţi şi pe prooroci pe un piedestal cât mai înalt ca să-i admirăm de la distanţă. Ar trebui să înţelegem că este datoria noastră, datoria firii noastre, chemarea firii noastre, ca toţi să devenim prooroci. Deşi Sfântul Pavel zice că „acum grăim în parte, proorocim în parte”, totuşi, există o desăvârşire pe care trebuie să o urmărim, fiindcă Hristos zice: „Fiţi desăvârşiţi…”. Modelul nostru care este? Hristos zice mai departe: „…precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este!” . Nu ne tratează cu jumătate de măsură. Lucru greu, nu-i aşa? Şi zic: nu-i deloc greu, e imposibil! De la Dumnezeu nici să nu aşteptăm mai puţin de „imposibil”. Aşa că, o doză mică de credinţă pune pe sfânt pe piedestal şi-l admiră de la distanţă. Dacă aveam însă ceva mai multă credinţă – şi să dea Domnul să o avem – trebuie să înţelegem că „eu trebuie să fiu acela pe care-l pun pe piedestal”. Când zic eu, de tine vorbesc. E mai greu să crezi că eu pot să fac ceva decât să crezi că părintele cutare face nu ştiu ce, că el are rugăciunea, că pe el îl iubeşte Dumnezeu etc. Nu! Despre tine e vorba! Sunt şi mulţi mireni care au ajuns la sfinţenie. Cu cât ajung la mai mare sfinţenie, cu atât sunt mai simpli în felul lor de a fi şi cu atât mai mult au trecut printr-o „muştruluire” dumnezeiască prin care Dumnezeu le-a arătat ceea ce este omul. Şi ei ştiu! În felul cum se   exprimă mintea noastră am zice, în traducere: „Nu sunt nimic!”. Aici ar trebui să depăşim o slăbiciune a expresiei anumitor limbi ca româna şi franceza. Ar trebui să zicem: „Sunt nimic!” Aşa cum s-ar exprima în engleză, de exemplu. Ca să subliniem, cum zice Gheron Iosif Isihastul într-o scrisoare: „Ce numesc nimic? Sunt încă nimicnicia din care m-a scos Dumnezeu”. Nu este un complex de inferioritate, nu este un psihism care se plânge văzând neputinţa omului, ci este o cunoaştere ontologică, unde omul vede limpede că nimicnicia din care este scos o poartă încă în cârcă. „Existenţa” este numai un mod de a fi tranzitoriu între „nefiinţa” mea de odinioară şi acel „a fi” întru care trebuie să devin. Intuirea filosofilor, devenirea întru fiinţă – aceasta este realitatea adevăratei vieţi a omului, pe care omul o găseşte numai în Biserică. Socotesc că, în perspectiva aceasta, cuvântul cu precădere proorocesc, poate, într-un sens, culmea proorociei cuvântului dat omului, a fost cuvântul pe care Sfântul Siluan l-a primit în termenii: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. O să încerc să vorbesc despre asta mai îndelung în această seară. Cuvântul este acelaşi pe care l-a primit Sfântul Antonie cel Mare sub forma: „Toţi se vor mântui numai eu voi pieri”. Dar acesta este şi cuvânt de sinucigaş, acesta e cuvântul cu care altul îşi pune capăt zilelor pentru că deznădăjduieşte. Sfântul Antonie vădit nu a deznădăjduit. Cum l-a trăit? Tot ca Sfântul Siluan. Este cuvântul Sfântului Pimen cel Mare care zicea: „Fraţii mei, să ştiţi că unde e satana, acolo va fi aruncat şi Pimen”. Dar şi el a continuat nevoinţa lui şi nu a deznădăjduit. Toţi cei numiţi de Biserică „cel Mare”, cum au fost Sfântul Sisoe şi alţi sfinţi, au trăit cuvântul acesta. Dar, cum arăta Părintele Sofronie acum, la sfârşitul veacurilor, Sfântul Siluan a primit acelaşi cuvânt, acelaşi nivel de nevoinţă, dar cuvântul sub o formă teologică mult mai desăvârşită, cu „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”.

Astăzi vei fi cu Mine în rai

Mulţi m-au întrebat: cum să ţii mintea în iad? Nu este, în primul rând, vorba de asta, ci este faptul de a înţelege ce înseamnă: „Nu deznădăjdui!”. Bieţii oameni sunt înfricoşaţi că, pe lângă alte păcate pe care le fac, au şi sentimente de deznădejde, care nu sunt bune. Nu e doar faptul că nu avem voie să avem aceste sentimente, dar Dumnezeu vrea să ne mângâie cu cuvântul acesta, să ne arate că şi dacă vezi că te afli în fundul iadului, nici chiar atunci să nu deznădăjduieşti… Care e fundul iadului? Sfântul Siluan îl descrie când zice: „Acolo voi fi aruncat, acolo veşnic voi petrece în flacăra asta întunecată şi veşnic voi plânge. Unde eşti, Tu, Dumnezeul meu? Unde eşti viaţa mea? Unde eşti lumina mea?”. Însă, nici el nu pune capăt zilelor lui, fiindcă a înţeles prin cuvântul lui Dumnezeu („Nu deznădăjdui”) nu interdicţie prin care trebuie să te străduieşti să nu mai simţi nici un fel de deznădejde, ci, din contră, o mângâiere. Adică: observă unde eşti (cu mintea în iad), fii tu realist despre tine însuţi, vezi că viaţa te-a învăţat ceva: că tu eşti străfundul iadului şi ieşire nu este, însă „nu deznădăjdui” – este glasul Atotputernicului care face o făgăduinţă. Ce făgăduinţă? Încă nu ştia. Dar a primit-o ca o făgăduinţă, ca o mângâiere. Deci, pot să contemplu realitatea mea de iad („singur voi fi aici şi singur voi pieri”, cum zicea Sfântul Antonie, Sfântul Pimen şi alţii) iar acest „nu deznădăjdui” trebuie să-l iau ca o mângâiere, ca o putere de a contempla realitatea de acum (iadul). Ce va face Dumnezeu şi când va face voi vedea. Deocamdată o să trăiesc ca nevoinţă această primă parte a cuvântului lui Dumnezeu („ţine-ţi mintea în iad”) şi o să mă socotesc a fi aşa cum mă văd, fără să încerc de acum să-mi închipui că sunt altceva, nici să încerc prin a mea putere să ies din starea în care sunt, ci, de acum, contemplând ceea ce sunt, real, ca să mă cunosc (toată Filocalia spune: „Cunoaşte-te, omule!” şi vechii filosofi păgâni greci spuneau că „cel mai mare lucru este să te cunoşti pe tine însuţi”), am răgazul să contemplu până şi această ultimă stare, de ultimă deznădejde, fără să am nevoie să deznădăjduiesc! Dumnezeu nu-mi interzice, ci îmi spune: nu-i nevoie, fii liniştit! Sfântul Siluan ne dă mărturia spunând: „Am început să fac precum m-a învăţat Hristos. Mintea mi s-a curăţit şi Duhul mărturisea în inima mea mântuirea”. Nu-l vedem scos dintr-un iad şi pus într-un rai, nu vedem nici o schimbare exterioară, ci starea în care era, fiindcă a făcut ascultare lui Dumnezeu, cu îndrăzneală şi cu încredere în El, dintr-o dată i s-a preschimbat din stare de iad în stare de rai. Deci, din starea de iad a ajuns în starea de rai. Recunoaştem pe acelaşi Dumnezeu care, pe Cruce fiind, tâlharul i-a zis – luminat, poate, de însăşi spovedania lui – „Noi primim răsplata faptelor noastre, dar Omul acesta nevinovat este”. Mă întrebam dacă nu chiar această spovedanie l-a luminat ca să poată striga: „Pomeneşte-mă, Doamne, şi pe mine când vei veni întru Împărăţia Ta!”. „Când vei veni întru Împărăţia Ta” – cine ştie când va fi asta?… Răspunsul lui Hristos a fost: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”. Şi cu Siluan vedem aceeaşi mişcare. A primit cuvântul „şi nu deznădăjdui” ca o mângâiere şi ca o făgăduinţă a lui Dumnezeu şi s-a hotărât în clipa aceea să-şi trăiască nevoinţa „liniştit” – aş zice, poate mai curând, cu o oarecare pace; poate aceea este pacea lui Hristos pe care o dă nu cum o dă lumea. Şi, de abia a început şi mintea i s-a şi curăţit („astăzi”), i s-a curăţit de năvala gândurilor iadului… Ce este curăţirea minţii? Tot gândul este un duh ce poate veni din duhul omului, poate veni de la Dumnezeu, sau din lumea dumnezeiască – îngeri, sfinţi, sau de la lumea de jos, cea căzută, cea răzvrătită împotriva lui Dumnezeu – ceea ce era şi cazul cu Siluan, că nu se putea ruga de năvala, de bruiajul gândurilor iadului, pe care 15 ani de nevoinţă cumplită (el fiind un „uriaş”, duhovniceşte) n-a putut să-l izbăvească. Şi acum, un cuvânt şi imediat a ieşit din această stare.

Nevoinţa prin care nu ne pierdem harul!

„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” – de ce l-am numit cuvânt cu precădere proorocesc şi, poate, culmea cuvântului proorocesc? Pentru că acest cuvânt, drept înţeles şi drept trăit, face ca experienţa harului să înceteze a mai fi experienţă. O experienţă o ai, o pierzi, vine, pleacă – parcă pleacă mai mult decât vine, când e vorba de har (trăim zeci de ani în ce pare a fi o inexistenţă – cum zic necredincioşii lumii – a lui Dumnezeu). Dacă din neobişnuinţa omenească de a trăi în legile harului (dacă putem zice aşa, harul fiind tocmai depăşirea legii), încă mai păcătuieşti (şi scrie Siluan însuşi: pentru o mică privire mai rece către aproapele, o mică mişcare a minţii sau a inimii împotriva aproapelui), te trezeşti cândva că eşti fără har. Harul nu agresează pe om, nu deranjează, nu fuge de la tine cu trăsnete şi cu tunete, nu te deranjează. Doar cândva te trezeşti că nu-l mai ai, se duce cu aceeaşi subţirime cu care şi vine, înainte să ştii ce s-a întâmplat şi, în mare simplitate. Cei care nici nu ştim să recunoaştem harul, nu-l recunoaştem, nu ştim că avem har. O să ştim când îl pierdem, o să ştim că avusesem ceva care nu era de-a firii ăsteia. De acum, când se trezea Siluan fără har îşi dădea seama de păcat. Prin această mişcare a pocăinţei îşi ţinea mintea în iad, adică îşi amintea realitatea care este el. Dar, fără a se încrede în iad, în realitate, mai mult decât a se încrede în cuvântul lui Dumnezeu, imediat se transforma starea lui de pierdere de har în revenirea harului. Harul a început să înceteze a deveni o experienţă şi a reînceput a deveni firea omului, firea lui Adam de unde a căzut prin neascultare, firea noastră, pe care, câteodată, nici n-o bănuim. La acest cuvânt toţi marii nevoitori au ajuns. Părintele Sofronie spunea că aceasta este o nevoinţă. Este tocmai culmea nevoinţei, dincolo de care, pentru om, nu mai există altă nevoinţă. Este culmea nevoinţei pentru că prin ea ai ajuns la ţelul pe care îl căutai: unirea cu Dumnezeu şi petrecerea, din ce în ce mai necontenită în lumea care ne aşteaptă. Aş zice, în termenii în care am mai vorbit şi alte ori, că gestaţia noastră pământească de la naştere şi până la mormânt (primul stagiu fiind pentru venirea în lumea aceasta, al doilea stagiu pentru trecerea în cealaltă) s-a săvârşit. Avraam a avut 120 de ani când a murit. Sfântul Antonie cel Mare a avut 105 ani, iar un monah, un nevoitor rus (care fugise de la Valaam când a fost bombardat în timpul războiului şi a întemeiat Noul Valaam în Finlanda), avea 110 ani şi zicea că Dumnezeu l-a uitat. Siluan moare la 72 de ani, relativ tânăr. La  genul de om care era, la bărbatul puternic care era, ar mai fi putut trăi vreo 20 de ani cel puţin. Dar cred că, săvârşindu-şi călătoria sau gestaţia, poate că a mai rămas în lumea aceasta ori ca să se desăvârşească, ori până a putut lumea să-i primească mărturia. Lumea, respectiv Părintele Sofronie, care pare să fie singurul din preajma Sfântului Siluan căruia a putut să-i încredinţeze scrierile lui. Sunt scrieri simple, aşa cum ştiţi din cartea: „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, cuvinte simple, dar adânc teologice, aşa încât troparul care i s-a compus lui Siluan la proslăvirea lui îl numeşte „de Dumnezeu cuvântătoriu teolog”, dar şi „cel mai duios între cuvântătorii de Dumnezeu” (în greacă „cel mai dulce între cuvântătorii de Dumnezeu”).

Esenţa iadului: neascultarea şi deznădejdea

Cuvântul lui Siluan („Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”) e mai desăvârşit teologic fiindcă nu e numai un cuvânt pe care-l poate trăi şi înţelege un om, doar el înţelegând ce trăieşte acolo… Înainte să ştiu de Sfântul Siluan, îl citisem pe Sfântul Antonie. Era pentru mine o taină cum putea Sfântul Antonie să trăiască faptul că el era osândit – şi singurul osândit – şi nu deznădăjduia. Cum putea Sfântul Pimen, Sfântul Sisoe şi alţii să zică şi să trăiască ceea ce ziceau? Pe mine mă deznădăjduiau cuvintele astea. Cu Siluan descoperim ceva din  „mecanismele” mântuirii sau, mai bine zis, din gândirea lui Dumnezeu, din atotputerea lui Dumnezeu. Cred că se cunoaşte  şi în România  faimoasa  carte  a lui Dante, din Evul Mediu european: „Infernul” (Iadul). În Apus e foarte renumită. E vorba de o poveste a unui suflet, a unui creştin condus de îngerul lui păzitor prin tărâmurile iadului. Îngerul îi arată tot ce se petrece acolo. Nu e şi nu cred că pretinde o experienţă adevărată. Este un romancier creştin, cred. În Apus toţi ştiu citatul (din această carte) de pe poarta iadului: „Părăsiţi orice nădejde toţi cei care intraţi aici”. Iată însă că Dumnezeu zice „Nu, n-o părăsiţi, nu-i nevoie să deznădăjduiţi”. Asta este esenţa iadului: deznădejdea. Dar dacă nu ascultăm de glasul iadului şi ascultăm de glasul Făcătorului, putem zice că iad nici nu există. Dumnezeu iad nu a făcut. Iadul este rezultatul neascultării zidirii. O sfântă spunea că la Judecata de Apoi vor fi două tabere: unii care vor fi zis lui Dumnezeu cândva în viaţa lor „facă-se voia Ta” şi ceilalţi, cărora Dumnezeu le va zice „facă-se voia ta”. Voia mea este iadul. Şi dacă învăţ „în Duh şi în adevăr” să fac voia lui Dumnezeu (nu un fel de disciplină; trecem şi prin asta, dar trebuie să creştem în ele şi să mergem dincolo, să înţelegem „în Duh şi în adevăr” toate lucrurile: „că Duh este Dumnezeu şi Adevăr este unul din numele lui Hristos”), vom vedea că ascultarea lui Dumnezeu, chiar atunci când pare să ne prigonească mai rău, este spre desăvârşirea noastră. Ce poate fi mai cumplit ca după 15 ani de atâtea nevoinţe (cum a avut Sfântul Siluan, căci în fiecare noapte nu dormea mai mult de 2 ore pe un scăunel fără spetează), să audă de la Dumnezeu: „Ţine-ţi mintea în iad”, adică rămâi tu acolo, în iad. Ce poate fi mai cumplit decât asta? Dar dacă cuvântul lui Dumnezeu zice asta, paradoxal pentru gândirea omului căzut, atunci acela e raiul, cum s-a adeverit în cazul Sfântului Siluan. „Împărăţia  lui  Dumnezeu”  este  a zice  lui Dumnezeu  –  şi să ne dea  Domnul  cu  adevărat înţelegerea asta, să putem să zicem şi noi deplin cândva în viaţa noastră – „Doamne, facă-se voia Ta!” în orice împrejurări, în orice stare am fi, cum zicea Hristos, ca Om, în Ghetsimani, dus până la capătul putinţei Lui şi dincolo. Până şi El s-a rugat Tatălui: „Părinte, toate sunt cu putinţă Ţie. Treacă paharul acesta de la Mine! Şi, totuşi, nu voia Mea, ci voia Ta”. Asuda de acum stropi de sânge. Un medic ar fi descoperit că, clinic vorbind, acela era momentul când, omeneşte, ar fi trebuit să moară Hristos. Ceva în Trupul Lui a cedat şi, de aceea, a asudat stropi de sânge. Chiar şi atunci dragostea Lui pentru Tatăl a fost aşa încât a zis:  „Totuşi, voia Ta”. Mai târziu, pe Cruce, după ce a putut să strige, pe de o parte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit?”, poate, în câteva minute, să zică: „Părinte, în mâinile tale Îmi încredinţez Duhul”. Părintele acesta, Dumnezeul acesta, Care L-a părăsit, mai are încă încredere în El? Da, mai are încredere în El. Şi-I încredinţează Duhul în clipa morţii. Cineva analizează: nu I-a căzut capul pentru că a murit, ci de bunăvoie a plecat capul şi şi-a dat Duhul. Evanghelia Sfântului Ioan precizează momentul când Iisus a spus: „Stăpânire am a-Mi pune sufletul şi stăpânire am să-L iau înapoi, această poruncă am primit de la Tatăl”. Şi pentru Omul Iisus era tot voia lui Dumnezeu şi nu voia Lui omenească. Intenţionat Îl pomenesc de multe ori pe Iisus ca Om, căci subliniez Omul; Dumnezeu Atotputernic nu m-ar atinge, că Dumnezeu poate orişice. Prefer să văd dacă aşa ca Om poate să facă ceea ce mă uimeşte. Aşa este pe de o parte mai uimitor, pe de altă parte mângâietor, căci înseamnă că şi eu, om fiind, port aceeaşi fire şi pot şi eu să încerc, în orice caz, să nădăjduiesc că pot ajunge unde-mi porunceşte Hristos să ajung şi-mi arată calea, care ar fi El Însuşi. El ca Om avea dragostea asta de Dumnezeu, care în orice aspect al morţii avea mai multă încredere în voia lui Dumnezeu decât în voia lui omenească. Hristos era Om, dar avea o voie nepăcătoasă. În Hristos nu a existat păcat. Ce este păcatul? Cum de a fost Om adevărat dacă nu a trăit păcatul? Noi, toţi oamenii, trăim păcatul. El n-a cunoscut starea noastră, a păcatului? Şi atunci, cum ne poate mântui din păcat? A cunoscut urmările păcatului, slăbiciunea trupului, până şi putinţa de a muri, de a se pogorî în iad cu sufletul. Însă, păcatul nu este ceva care există în sine, aşa cum şi iadul nu este ceva care există în sine. Un păcat nu este decât scâlcierea unei dreptăţi; un viciu nu este decât scâlcierea unei virtuţi; iadul nu este decât scâlcierea Împărăţiei Cerurilor, a raiului. Răul nu există fiindcă nu există decât ce a făcut Dumnezeu. Dumnezeu în fiecare zi a zidirii a văzut că tot ceea ce a făcut era bun, că era bine, cum zice Facerea. În a şasea zi a văzut că toate erau bune foarte. Deci, răul nu poate exista, iad nu poate exista. Dacă o să fiţi la slujba dinaintea Crăciunului, o să auziţi acolo o paremie, o pericopă din proorocia Profetului Varuh (capitolul 4), unde prooroceşte de Hristos lucruri minunate: Îl arată ca „Legea care va dăinui în veci” şi vorbeşte de Hristos ca Cel care „a ales toate căile dreptăţii”. Ce este această alegere? Vorbeşte de Hristos ca fiind Dumnezeu, Care va veni şi va locui cu oamenii. Pe Dumnezeu Îl ştim ca Cel care este din veci şi mai înainte de veci, nu are o devenire, nu are nevoie să facă o alegere între una şi alta. Este deci doar o expresie proorocească la nivelul înţelegerii noastre, ca să înţelegem că Dumnezeu este Persoană (nu este ceva care există şi nu poate să fie altceva) şi ca Persoană are libertate să trăiască într-un fel sau altul, să aleagă – în termenii lui Varuh – între una şi alta (în termenii noştri). Dragostea lui Dumnezeu, bunătatea nesfârşită a lui Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu care nu este întuneric, cum zice Sfântul Apostol Ioan, este o alegere liberă a lui Dumnezeu, nu că nu poate altceva sau că nu ştie altceva. Făptura şi – paradoxal iarăşi – numai făptura care are chipul lui Dumnezeu, ea – îngerul sau omul –   poate să facă o altă alegere tocmai pentru că avem chipul lui Dumnezeu. Acea altă alegere este căderea de la devenirea noastră, de la îndumnezeirea noastră şi aceasta este ceea ce reprezintă tot ceea ce este rău în „cele de sub ceruri”, adică în tot cosmosul făurit de Dumnezeu, în lumea îngerilor şi în lumea oamenilor. Animalele nu pot decât să-şi trăiască legea lor, pe care noi o vedem ca bună sau rea, că ne convine sau nu ne convine, dar e o lege. Aşa l-a făcut Dumnezeu, ştie El pentru ce – câteodată mai dibuim şi noi de ce Dumnezeu o fi făcut aşa – însă animalul nu poate să-şi depăşească măsura. Omul şi îngerul poate. Orice alegere care nu este dumnezeiască, care nu coincide cu ceea ce a ales Dumnezeu mai înainte de veci, ca să fie ceea ce este El (şi care se rezumă la un singur cuvânt: dragostea, care rezumă toate poruncile şi proorociile), orice alegere în afara acestei viziuni – care poate fi făcută de făptura liberă care poartă chipul lui Dumnezeu – este răul, este păcatul, este viciul, este iadul.

Începutul contemplării este viziunea propriilor păcate

Căderea omului de la Dumnezeu a fost o cădere prea timpurie, nu că o cădere şi-ar avea o vreme a ei, ci timpurie în sensul că dacă Adam ar fi putut să-şi facă nevoinţa în Duh şi în adevăr, prin care Dumnezeu i-ar fi deschis ochii, şi, treaptă după treaptă, ar fi ajuns până la şederea de-a dreapta Tatălui, poate că ar fi rămas în lume o experienţă mai bogată de Dumnezeu. Dar, cu căderea lui dintru început s-a poticnit de primul prag, de prima ispită. Ce înseamnă ispită? Înseamnă încercare. La prima încercare care i s-a pus în cale a căzut. Omul a rămas fără experienţă dumnezeiască îndestulată. Istoria a devenit o căutare a omului, o căutare de a-şi regăsi Dumnezeul pierdut, de a-şi regăsi firea pierdută, de a-şi regăsi originea de unde provine. Sensul adevărat al acestei istorii tragice a fost regăsirea lui Dumnezeu. Regăsirea lui Dumnezeu nu aşa ca un interes academic, ca să ştim despre Dumnezeu cât mai multe şi când murim să fim oamenii cei mai educaţi din cimitir… Important era, găsindu-ne şi originea şi ţelul, să ajungem să-l dobândim. Mi-am  amintit  acum  de  un  tânăr  din  Bucureşti  care  acum  mulţi  ani  (avea 16-17  ani),  în deznădejdea pe care toţi o cunoaştem, îi întreba pe oameni: „De ce m-am născut?”. Este o întrebare care pare a fi puţin trăsnită. Oamenii mari ar trebui, din experienţa vieţii lor, să înţeleagă ceva mai adânc întrebarea aceasta. El primea răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?”. Nu, nu are nimic mai bine de făcut decât să ştie de ce şi pentru ce s-a născut în lumea aceasta. Răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?” îl socotesc criminal. Oamenii nu ştiu ce fac când dau răspunsuri de felul acesta. Ei înşişi nu au răspunsuri. Zicând „criminal” nu vreau să-i incriminez pe acei oameni, îi înţeleg prea bine, căci nici ei nu ştiu. Şi eu am străbătut viaţa căutând şi neînţelegând, până acolo unde Părintele Sofronie a fost primul prin care am început şi eu să trăiesc, să înţeleg, să aibă viaţa mea un început de sens. Acestea sunt lucrurile pe care am încercat şi încerc să le împărtăşesc în cuvântările pe care le-am ţinut aici şi în alte părţi. Pe această linie, cel mai deplin sens al vieţii se conturează în cuvântul acesta proorocesc: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, dacă îl înţelegem. Un motiv pentru care Părintele Sofronie îl socotea teologic mai desăvârşit este pentru că ne împărtăşeşte o înţelegere teologică mai dreaptă despre Dumnezeul nostru şi despre sensurile vieţii. Dacă îl înţelegem drept îl putem trăi şi noi la nivelul nostru.

Revin la întrebarea: „Cum să îmi ţin mintea în iad?”. Dintr-o experienţă pe care, pesemne, o avusese Părintele Sofronie cu mai mulţi, ne spunea: „Voi să nu încercaţi să faceţi ca Siluan pentru că unii au ajuns în spitalul de nebuni!”. Cred că vorbea de oameni care îşi închipuiau că-şi ţin mintea în iad socotind că atunci când or să ajungă acolo, nu vor deznădăjdui, sau cine ştie ce gândeau… Aceasta este o lucrare a închipuirii omului şi, fiind închipuire, nu are realitate, nici nu are puterea ascultării că e tot omul care-şi face voia proprie. Voia proprie îl duce în iad sau la spitalul de nebuni – care, de multe ori, nu diferă mult de descrierile iadului pe care le citim în diferite scrieri. Expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” a fost înţeleasă de Siluan ca un îndemn să nu încerce prin propria sa putere, cu de la sine putere, prin rugăciune, prin nevoinţă, prin străduinţă, prin efort omenesc, prin nedormire, prin nemâncare, prin metanii etc. să iasă din acel iad că nu va putea niciodată. Să nu încerce nici să-şi închipuie altceva. Noi, de multe ori, ne închipuim: da, sunt rău, dar nu sunt aşa de rău ca acela, nu sunt ca Hitler care a provocat un război mondial etc. Asta este a trăi într-o închipuire, iarăşi în iad. A încerca să ieşi din asta este o nevoinţă. Dumnezeu îngăduie şi asta, dar ajungem să vedem că nu asta ne mântuieşte. Dacă traduc acum expresia:  „Ţine-ţi mintea în iad…” în cuvinte accesibile gândirii noastre, trăirilor noastre şi în limbajul nostru modern, aş zice: „Omule, fii realist!”. „Ţine-ţi mintea în iad…” este la nivelul nostru, nu că să încercăm să ajungem până acolo, în iad. Dacă ajungem la măsurile Sfântului Siluan, ale Sfântului Antonie o să cunoaştem iadul deplin, care este unde suntem acum; iadul este starea noastră  reală,  dar  prin  dumnezeiască  pronie  ne  este  ascuns  pentru  că  n-am  putea  să  nu deznădăjduim. Însă, ce vedem că este starea noastră, aceea să o şi acceptăm. Să nu încerc să gândesc în sinea mea, să nu încerc să mă văd altceva, să nu încerc să muşamalizez starea mea. Când mă duc la preot şi îmi spovedesc păcatul, câteodată chiar cu durere, aceasta este deja este o doză – la nivelul meu de înţelegere, de trăire – de a-mi ţine mintea în iad. Am cunoscut ambele părţi ale spovedaniei – şi ca cel care se spovedeşte şi ca cel care primeşte spovedania – dar nimic nu mi-a fost mai obositor ca duhovnic decât să aud spovedanie de genul: „Părinte, eu n-am făcut mare rău, n-am ars casa nimănui, n-am făcut asta, n-am făcut aia…”. Obositor şi plicticos fiindcă simt că omul nu şi-a găsit încă lumea, făgaşul. Când auzi, câteodată, spovedanii cumplite, sfâşietoare, dintr-un suflet care reprezintă un zbucium, care caută ieşire din asta, parcă şi duhovnicul învie şi, paradoxal, pe păcătoşii cei mai mari i-am iubit cel mai mult şi în mod spontan şi cu o iubire care, curios, stinge şi lucrările patimii în om. Am înţeles ceva din cuvântul Mântuitorului când zice: „Mai mult se bucură Dumnezeu şi îngerii de un păcătos care se pocăieşte decât de o sută de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă”. „N-au nevoie…” – o, ce întuneric împovărător ideea acesta că n-am nevoie! Dar, să ne dea Dumnezeu înţelegerea care este, cu precădere, puterea de a purta viziunea păcatului meu propriu şi înţelegerea de a spovedi. A spovedi – ca şi rugăciunea – nu este numai a mă duce şi a face ceva şi gata. A spovedi este o stare a duhului în care să trăim permanent, o conştientizare permanentă, un realism duhovnicesc permanent în care trăim. Şi, dacă ne învredniceşte Dumnezeu să vedem mai mult întuneric în viaţa noastră, să ne bucurăm că măcar vedem. Nu ne putem bucura de ce vedem, dar putem să ne nevoim. La început ne bucurăm că măcar vedem. Ce se întâmplă cu „vedem”? Se întâmplă că ni se dezvoltă văzul duhovnicesc. Părintele Sofronie are o carte: „Naşterea în Împărăţia cea neclătită” a cărei primă parte e mai grea pentru majoritatea pentru că e mai teologică, dar la sfârşit sunt nişte capitole scurte care sunt accesibile  tuturor.  Într-unul  din  ele  zice  că „începutul  contemplării  celei  adevărate  este  viziunea propriului său păcat”. În acest sens trebuie să înţelegem cuvântul că a-ţi vedea păcatul (iadul) este deja o lumină pe care ne-o arată, îmi arată că sunt păcătos, deci lumina lucrează în mine. Părintele Sofronie zicea că acesta este începutul contemplării în sensul că acea lumină care acum îmi arată întunericul (iadul) meu – încă un motiv pentru „a nu deznădăjdui” – este lumina pe care o voi contempla în sfârşit ca lumină, în sfârşitul procedeului pocăinţei. Pocăinţa nu este doar o tânguire pentru boacănele pe care le-am făcut, nu este numai părere de rău. Este ceva mult mai intens decât o părere de rău, este o căinţă, este o mişcare  duhovnicească,  un  avânt  către  cele  veşnice,  care  trece,  la  început,  prin  contemplarea întunericului. Părerea de rău este un bun început pentru că de undeva trebuie să porneşti şi nu cred că poţi porni decât de acolo de unde te afli real. Aţi recunoaşte starea reală unde eşti este realism, este deja un fel de „a ţine mintea în iad”.

Calea spre mântuire şi spre vederea lui Dumnezeu

Dacă mă gândesc la viziunea întunericului în care mă aflu, întuneric de nestrăbătut, poate că o să înţelegem că îmi este cu neputinţă să ies din el. Dar dacă îmi aduc aminte şi de cealaltă realitate a cuvântului lui Dumnezeu, acel „şi nu deznădăjdui” îmi este ca o mângâiere. Sfântul Isac Sirul îi spune cuiva care, pesemne, era în nevoinţa aceasta dură: „Când încep gândurile hulei să te împresoare – era un moment care-i venea acelui nevoitor când nu mai avea putere să lupte cu gândurile – înfăşoară-te în mantie şi dormi”. Părintele Sofronie a zis un cuvânt asemănător: un pustnic, Vladimir, venise la el în ziua de Paşti sau în lunea după Paşti şi l-a rugat pe Părintele să-i spună un cuvânt de mântuire. Părintele Sofronie i-a împărtăşit ceea ce trăia el încă de mulţi ani de zile la mănăstire. L-a primit cum se primeşte la Muntele Athos, fiind în tradiţia rusă i-a făcut un ceai, i-a dat nişte dulciuri. Venind cu ceaiul Părintele Sofronie i-a spus: „Părinte, trăieşte în deznădejdea în care trăieşte tot nevoitorul până ajungi la margine şi, când simţi că începi să cazi în hău, ia o ceaşcă cu ceai”. E acelaşi cuvânt ca al Sfântului Isac Sirul: „Înfăşoară-te în mantie şi trage un pui de somn”. Dar e acelaşi cuvânt esenţial şi ca al lui Siluan („Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”). Acesta este cuvântul care l-a câştigat pe Părintele Siluan ca duhovnic Părintelui Sofronie. A doua zi – povestea Părintele Sofronie -cobora de la etajul trei al Mănăstirii Pantelimon (unde era) şi trecea prin curtea mănăstirii, între biserica principală şi trapeză. Pe după biserică vede, venind de la poarta principală, pe Părintele Siluan. Părintele Sofronie avea o aşa mare cinstire pentru omul acesta – eu am bănuit mulţi ani că l-a văzut în lumină pe Siluan,  ca  Sfântul  Simeon  Noul  teolog  pe  duhovnicul  lui,  Sfântul  Simeon  Evlaviosul (din  cartea „Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu” se vede ca aşa a şi fost, îl văzuse în lumină. Dacă l-a văzut aşa, avea o sfântă frică faţă de omul acesta: nu am zic frică de…, ci am zis frică faţă de… înţelegeţi puţin diferenţa). Şi întotdeauna ceda mult mai mult loc de trecere decât era nevoie. Astfel, văzându-l pe Siluan se dă către trapeză ca să-i lase locul să treacă, aşa avea o frică, o cinstire deosebită. De această dată, Siluan vine drept spre el şi zice: Părinte Sofronie, a venit la tine ieri Părintele Vladimir? Reacţia Părintelui Sofronie a fost: „Am greşit!”. În viaţa mea nu am văzut un om mai atent la cuvânt decât Părintele Sofronie. Ar trebui, mai ales noi, neamul nostru, să băgăm de seamă, că prea e ieftin cuvântul în trăirea noastră, a românilor. O zic ca un român, nu ca un judecător al românilor. Însă, să luăm aminte! În reacţia lui, Părintele Sofronie zice: „Am greşit!”. Siluan zice: „Nu, cuvântul a fost drept, dar era peste măsura părintelui. Vino la noi în chilie”. Aceea a fost ziua când Siluan i-a prezentat Părintelui Sofronie scrierile lui, pe fiţuici, pe orice hârtie găsea el acolo şi scria aşa cum îi venea în duh în acele seri. I-a arătat cu precădere acest cuvânt: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Asta a fost pentru Părintele Sofronie o revelaţie, în sensul că a fost o confirmare a fenomenului pe care el îl trăia, în care credea că a putut să spună cuvântul şi lui Vladimir, adică trăia în deznădejdea asta faţă de păcătoşenia lui, faţă de îndepărtarea lui de Dumnezeu şi nu înţelegea de ce, când deznădejdea asta se împuţina, parcă era mai mort decât când era în adâncul acela al deznădejdii, în clocotul acela. Acum a înţeles de la Siluan că asta era calea nevoinţei. Dar cuvântul acesta era calea desăvârşiţilor şi nu era vreo aberaţie pe care o trăia el; pe de o parte zic aberaţie, pe de altă parte, totuşi, nu credea că era aberaţie că nu i-ar fi zis lui Vladimir cuvântul acela. Dar acum acest cuvânt l-a câştigat pe Siluan ca duhovnic şi pe Părintele Sofronie ca singurul om cu care acum putea să împărtăşească experienţa lui mai deplin şi avea să călăuzească şi după moartea sfântului pe Părintele Sofronie. Cât ne mărturiseşte el, atât putem şti, dar vedem destulă analogie între viaţa lui şi a lui Siluan ca să înţelegem că a ajuns undeva pe aceleaşi culmi; cine mai departe, cine mai aproape – asta Dumnezeu ştie. Părintele Sofronie spunea: nu încercaţi să faceţi ca Siluan. Dar a zis: totuşi, cuvântul acesta reprezintă structura vieţii duhovniceşti, structura călătoriei noastre duhovniceşti dintru nefiinţa noastră până la, ceea ce mărturiseşte Părintele Sofronie, că trebuie să ajungem toţi la vederea lui Dumnezeu. De multe ori zicea: şi cum să-L vedem pe Dumnezeu? Aşa cum este sau aşa cum nu este? Titlul cărţii (pe care nu Părintele Sofronie l-a dat): „Vom vedea pe Dumnezeu precum este” Părintele Sofronie nici nu a îndrăznit să lase titlul acesta. Era un titlu pe care l-a dat cel care l-a tradus în franceză, Părintele Simion. Părintele Sofronie nu îndrăznea să-i îngăduie. O lună de zile s-a luptat şi ne-a rugat şi pe noi să găsim un titlu pentru cartea asta şi până la urmă a cedat şi a zis că se îndreptăţeşte: cum să-L vedem pe Dumnezeu? Cum este sau cum nu este? Şi cum să-L vedem pe Dumnezeu? În închipuirile noastre? Nu. Să Îl vedem în Duh şi în adevăr, prin calea pocăinţei. Deci, nu prin închipuire, nu încercând să-l imităm pe Siluan. Dacă înţelegem drept, cuvântul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” este însăşi structura vieţii duhovniceşti. Drept înţeles partea întâi a cuvântului înseamnă şi reprezintă realismul cu care să trăim, iar realismul  duhovnicesc  este  încă  un  nume  pentru  virtutea  smereniei.  Tot  Părintele  Sofronie  zice: „Mândria încearcă să-şi închipuie o lume şi să trăiască în ea. Smerenia primeşte lumea aşa cum a zidito Dumnezeu”. Pot adăuga că primeşte şi realitatea păcatului aşa cum o vede, începând cu mine însumi. Mândria încearcă să-şi iasă din viziunea asta, smerenia primeşte că asta sunt, Doamne! Însă, smerenia cuprinde şi cealaltă latură („nu deznădăjdui”) a cuvântului şi a realităţii, încrederea în cuvântul lui Dumnezeu şi tot Părintele Sofronie defineşte smerenia ca fiind „acea calitate a iubirii dumnezeieşti care se dăruieşte celui iubit fără întoarcere asupră-şi”. Deocamdată subliniez că deci smerenia este o calitate a iubirii, ţine de dragoste. Şi dacă ţine de dragoste, smerenia are încredere în Dumnezeu, încredere, poate la început, intuitivă, mai pe urmă întărită şi de experienţă şi de primirea cuvintelor dumnezeieşti. Tot smerenia este cea care înţelege ce înseamnă:  „..şi nu deznădăjdui” şi o înţelege nu ca o interdicţie în plus – de altfel, nu există interdicţii în Dumnezeu. Nu există interdicţie în Dumnezeu, dar noi, păcătoşii, proiectând asupra lui Dumnezeu starea noastră, mentalitatea noastră, vedem tot felul de lucruri interzise. Vedem şi în acest: „Nu deznădăjdui!” încă o interdicţie în plus. „Ţine-ţi mintea în iad…” este, pur şi simplu, realismul pe care-l trăim fiecare la nivelul nostru, acum. „Nu deznădăjdui” este dumnezeiasca mângâiere prin care înţelegem că orice se întâmplă în viaţa omului, în gândul lui Dumnezeu şi în atotputerea lui Dumnezeu nu este decât o cale spre mântuire. Am văzut câţiva oameni murind de cancer, cu o credinţă aşa de minunată încât îmi venea să cânt, cu canonul Sfântului Teodor Tiron, că „mari sunt lucrările credinţei!”. Am văzut cum Dumnezeu, pe acei oameni care s-au dat în mâinile Lui, i-a răsfăţat până la moarte, în unul sau două cazuri nici nu au murit, ci şi-au revenit; se pot vindeca. Două lucruri se pot întâmpla: se pot vindeca fără urmă sau poate muri întru mai mare slavă decât bucuria de a reveni la viaţa aceasta trecătoare. Un suflet care se spovedea la mine întrezărea, prin credinţa pe care o avea, că m-aş putea trezi cu ea la uşa mănăstirii, bătând şi zicând: „Părinte, m-a vindecat Dumnezeu”. Simţeam în mine că aş fi făcut o nevoinţă să mă arăt vesel ca să nu-i stric pofta. Dar, în sinea mea, aveam şi o întristare că ar fi pierdut ceva mai măreţ şi i-aş fi zis: „Bine ai venit înapoi în lumea celor care mor!”. A fost, aşa, o trăire pe care am avut-o cândva, mai mult decât doar un gând trecător. Simţeam că, pe de o parte, nu poţi să doreşti omului moarte, dar, parcă nu aş fi dorit să văd slava asta în ea, ci slava cealaltă şi asta a fost să fie. A murit, într-adevăr, într-un mod minunat! Cuvântul  „Ţine-ţi mintea în iad” exprimă realitatea, realismul duhovnicesc reprezintă virtutea smereniei,  virtutea  smereniei  este  şi  o  calitate  a  dragostei,  iar „nu  deznădăjdui”  este  mângâierea dumnezeiască. Ce mângâiere? Mângâierea că nu există păcat, nu există adânc al iadului, nu există şi nu poate exista o stare limită de unde Dumnezeu să nu poată scoate pe om. Hristos a trăit toate urmările păcatului şi un iad mai adânc decât a cunoscut Hristos sunt sigur că nimeni nu a cunoscut.  „Talpa iadului”, cum zice popularistica noastră, nu este mai prejos decât ce a cunoscut Hristos. Şi dacă ar fi existat, n-ar fi fost atotputernic. Părintele Sofronie spunea: „Pe Hristos nici un om nu-l poate ajunge în slava Lui, dar nici în smerenia Lui”. Şi ajungând până acolo, nu există om, nu există situaţie din care Dumnezeu să nu poată mântui. Ce aş zice unuia care deznădăjduieşte? Nu ştiu. Şi am întâlnit mulţi şi de multe ori n-am ştiut. Depinde şi de om şi de ceea ce poate primi omul, de cât grai comun am împreună cu omul, de câtă înţelegere. De mine depinde dacă eu pot să-l înţeleg destul de bine sau nu. Spun asta şi pentru duhovnici: trebuie să ne îmbogăţim rugăciunea şi experienţa ca să putem ajuta pe cei care vin la noi. Există o calitate a deznădejdii care este ucigaşă: de ea nu este nevoie. Poţi până şi trăi o oarecare deznădejde şi a contempla efectele deznădejdii, ţinând cuvântul lui Hristos, fără ca deznădejdea să te mai afecteze. Când zic „deznădejde” am în vedere două lucruri: pe de o parte trăirea omului, pe de altă parte realitatea. Un om –   revin la cei bolnavi de cancer, de care vă spuneam, care de acum nu mai vede decât o perioadă relativ scurtă de viaţă şi sfârşitul acestei vieţi, putem să zicem că este o deznădejde la nivel faptic, obiectiv. Dacă omul nu trăieşte cu deznădejde – aşa cum a fost cazul celei de care vă vorbeam – aceasta este lucrarea minunată a lui Dumnezeu şi marile faceri ale credinţei.

***

De mult am vrut să vorbesc mai mult despre cuvântul acesta al lui Siluan. De acum 14 ani cineva mi-a scris o scrisoare, cerându-mi să-i spun mai mult despre cuvântul acesta dat Sfântului Siluan şi prin el nouă. În toţi aceşti ani mi-a fost în gândul şi în vederea mea, în căutările mele şi acum mi-a venit sub forma aceasta. Cred că nu greşesc, zicând că acest cuvânt al lui Siluan este cuvântul cu precădere proorocesc. Este cuvântul prin care, dacă-l înţelegem drept, la nivelul nostru (şi nu pot intra în multe amănunte, dar Domnul să vă dea fiecăruia şi fiecărui duhovnic înţelegerea pentru fiecare caz aparte), cuvântul  acesta  ne  dă  nouă,  la  nivelul  nostru,  adevărata  linie  a  călătoriei  spre  mântuire.  Iar,  în desăvârşirea lui, este cuvântul pe care, trăindu-l, încetăm a trăi doar momente de har ca experienţă, ci harul începe să devină (din ce în ce mai statornic) firea noastră şi sfârşitul esenţial al călătoriei noastre pământeşti. Asta în esenţă, fiindcă e nevoie de ani. Şi Sfântului Pavel i s-a dat vreme încă. El zicea: „Pentru mine mai de folos este să mă duc şi să fiu cu Hristos, dar pentru voi mai de folos este să rămân încă, pentru a întări Biserica”. Deci, sunt mai multe pronii în viaţa omului, şi pentru el însuşi şi pentru semenii lui. Şi aşa au fost, cred (pentru semeni), şi cei 20 de ani de chin al Părintelui Sofronie în viaţa aceasta din ce în ce mai vitregă, pentru unul care deja îşi făcuse „paşaportul” şi cumpărase „biletul” pentru ultima călătorie. Dar pentru noi a trebuit să-l mai ţină Dumnezeu în viaţa asta.  Cuvântul lui Siluan este cuvântul sfârşitului acestui veac, săvârşitului sau desăvârşitului acestui veac prin care, deja, avem un picior în veacul celălalt. Sau – ca să luăm din nou pilda geneticii trupeşti -desăvârşirea  pruncului  în  pântecele  maicii,  care,  de  acum  născându-se,  poate  să  vieţuiască,  să supravieţuiască în noul mediu în care este menit să vieţuiască.