“Sf. Siluan Athonitul – model de viata monastica”, realizat cu participarea vietuitorilor de la manastirea Saint Silouane à St-Mars-de-Locquenay, France – documentar in limba franceza

ORTHODOXIE (émission de l’Eglise Orthodoxe en Belgique) – Saint Silouane l’Athonite – modèle de la vie monastique. Visite au Monastère Orthodoxe Saint Silouane à St-Mars-de-Locquenay (Le Mans). Entretiens avec l’Archimandrite Syméon Cossec et Soeur Théodora.

Saint Silouane l’Athonite – modèle de la vie monastique – I

Saint Silouane l’Athonite – modèle de la vie monastique – II

Saint Silouane l’Athonite – modèle de la vie monastique – III


Parintele Rafail Noica – Conferinta sustinuta la Manastirea Ramet, in cadrul Sinodului Mitropolitan si primei sinaxe a exarhilor, staretilor si duhovnicilor de la manastirile de pe cuprinsul mitropoliei Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului – 9 Nov. 2006

Fisier audio:

noicasinaxa11

Parintele Rafail Noica – Monahismul, mirenismul si caile mantuirii, Sinaxa Mitropolitana Ramet, 9 nov. 2006

Pentru download click… click dreapta… save target as

Aceeasi conferinta in doua fisiere video:

Par. Rafail Noica – Sinaxa Mitropolitana – Partea I

Par Rafail Noica – Sinaxa Mitropolitana – Partea II

Un scurt fragment text din aceasta conferinta:

Sa stiti ca vadit sunt ultimele vremi. Si Apostulul Ioan spunea acum 2000 de ani ca erau. Erau, in samanta, numai ca astazi, ceea ce era de necrezut candva cand se citea Apocalipsa si alte prorocii, este tehnologic realizabil. (…) Infricosatoare sunt, dar daca Dumnezeul nostru se zice atotputernic, in zilele astea vom vedea ce inseamna atotputernic si cerem Tie, Doamne, sa ne arati lucrul asta, daca noi vom traversa acele perioade. Sunt infricosatoare, dar nu vom deznadajdui caci milostiv este Dumnezeu si mare este Dumnezeu. (…) Atacurile si navalele care vin asupra omului sunt inca de acum deja de necomparat cu cele ce erau inainte. Spunea cineva aseara, un Prea Sfintit parca, ca in viata noastra, in ultimii 30 de ani lumea a devenit de nerecunoscut. Asa e … si se schimba pe ceas ce trece!

O maica imbunatatita, Sebastiana, pe care Domnul a luat-o acum cativa ani, de prin regiunea Timisoarei, de pe undeva (…) spunea unui parinte pe care il cunosc eu: „Parinte, vremi ca astea n-am apucat. Am cunoscut razboiul, am cunoscut foamete, am cunoscut prigoane, dar vremi ca astea n-am mai vazut.Ieri – zice – mi-au trebuit patru ceasuri ca sa citesc un acatist.” Intelegeti putin de ce vi se duce mintea si nu ramane la rugaciune, in biserica sau in chilie? Da, suntem pacatosi, dar sa stiti ca nu e numai pacatul nostru. Sunt si alte lucruri pe care nu le putem dovedi, dar va spun asta ca marturie a unora mai batrani si care au cunoscut alte lumi. Deja si eu ma vad ca un martor al unei alte lumi pentru cei care astazi au 30 sau 20 de ani si mai putin. Iar parintele nostru a fost si martor al lumii inainte de primul razboi mondial (…) si mi-a spus ca dupa aceea n-a mai fost niciodata acea pace de care isi amintea in tineretile lui, acea asezare a lumii care se simtea. Dupa primul fratricid mondial s-a ridicat harul de pe pamant si n-a mai venit. Dupa al doilea fratricid mondial a fost si mai rau si prin anii ‘70 ne zicea: „Daca va mai veni un razboi mondial credinta pe pamant va deveni cu neputinta“ (…)

Observ ca ceea ce numeam credinta a falimentat de multe ori in viata mea pana cand am inceput sa o vad ca nu o am si asta este o caracteristica a epocii noastre nu numai a lui Stan Patitu‘ care va vorbeste, adica “crezi ca…” si te trezesti ca… “nu”; este ca si cum stai ferm cu picioarele pe ceva solid, pe scanduri solide si cineva-ti pune o cravata pe dupa gat, cade scandura de sub tine si te trezesti ca asta-i un streang… Iertati-ma, dar asta este ce vrea sa faca vicleanul cu noi. Insa asta e partea intai a cuvantului parintelui Siluan: TINE-TI MINTEA IN IAD! Nu-ti inchipui ca lumea asta e altceva. Sa fim seriosi si sa fim treji! Dar… NU DEZNADAJDUI e partea a doua. Dumnezeu, care m-aude acuma, puternic este sa ne crute de acel streang si de acel “chepeng” care cade de sub picioare.

Dar, Doamne, pazeste-ne, ca… asa cum mai multi au spus si aseara si azi: ispitele sunt mai cumplite azi. Nu numai mai cumplite, ci si mult mai subtiri, mai nebagate in seama. Crezi ca esti un credincios si te trezesti ca reactiile tale sunt reactiile necredinciosului. Credinta ta te falimenteaza, te tradeaza. (…) Nu e cazul de a deznadajdui… Cand observam lucrurile astea e cazul sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu; dar as zice mai mult: e cazul sa ne bucuram. (…) E vremea sa ne bucuram cu intristatoare bucurie, dar undeva o bucurie tainica poate exista daca avem mai multa credinta si mai multa intelegere incotro mergem: e Dumnezeu! E lumina nefacuta care e langa mine, in mine undeva si ma lumineaza si ma arata cat de pacatos sunt (…)


Cer Domnului sa va intareasca in zilele astea, zile de cernere, zile foarte dureroase, cumplite, infricosate – „tine-ti mintea in iad” – dar si… “nu deznadajdui” – zile de un deosebit har. (…) Intr-o lume care astazi, in bloc, masiv, aluneca permanent si tot mai mult catre tot ce este aparent indulcitor – oh, ce amar este pacatul, cu ‘dulceata’ lui cu tot, dar ne pacaleste cel viclean daca suntem prosti…! – catre pacatul care se afiseaza ca etica a societatii permisive, cum se spune in Apus (…) – nu are mai mare valoare faptul ca, de bine de rau, noi, prostii, ne lipsim de atatea lucruri „dulci” pe care ni le-au dat tov. Freud si altii, care ne-au invatat sa facem ce vrem… Merci, ‘tovarase’ Freud, eu fac ce vreau. Dar nu-i mai valoroasa alegerea noastra azi, decat odinioara? Dumnezeu stie cu cat mai valoroasa, dar sunt si prorocii care ne incurajeaza. Deci, sunt zile de un deosebit har si as vrea ca Domnul sa ne dea acea deosebita lumina, deosebita nadejde pe care ne-o da prin cuvantul Sf. Siluan, prin acel „si nu deznadajdui” (…)


Sa profitam de de aceste zile despre care proroceau parinti in trecut ca sunt cumplite si, in acelasi timp, ca multi ar fi dorit sa fie impreuna cu noi, sa se nevoiasca cu noi in zilele noastre. O, Doamne, da-ne lumina sa invatam cum sa ne nevoim, cum, in ce fel sa profitam de vremea asta cumplita si minunata in care suntem. Durere mare – durerile sunt legate de nastere. Toata durerea cred ca este o nastere. Deci, Doamne, ce nastere ne rezervi noua pentru zilele noastre? Invredniceasca-ne Domnul sa o vedem si pe aia“

Doua inregistrari video cu manastirea Sf. Ioan Botezatorul din Essex, unde a vietuit par. Rafail Noica

Un scurt filmulet cu zona de intrare la Manastirea Sf. Ioan Botezatorul, infiintata in 1958 de catre arhim. Sofronie Saharov in satul Tolleshunt Knights, districtul Maldon, regiunea Essex, Anglia.

O scurta inregistrare cu Paraclisul Sf. Siluan Athonitul cantat de monahiile de la aceeasi manastire.

Parintele Rafail Noica – “Teologie si monahism” 10 Nov., Buc., 2002

Fisier audio mp3: Parintele Rafail Noica – Teologie si monahism

Pentru download – clik dreapta, save target as…

Fisier video:

Titlul care mi s-a dat să vorbesc este „Teologia şi monahismul”. Titluri ca acestea: „teologia şi monahismul”, „teologia şi viaţa” sunt titluri care într-o primă mişcare mă descumpănesc. De unde acel „şi”? Socotesc că dacă viaţa este a-teologică, este un soi de autoavort, iar monahismul meu mi-l-am trăit cu precădere ca o teologie. Dar ce numim „teologie”? În zilele noastre cred că a venit vremea să redenumim toate cuvintele pe care le întrebuinţăm, în parte, fiindcă s-a schimbat sensul lor, a degradat graiul împreună cu înţelegerea omului.

Titlul denotă că teologia se înţelege ca o disciplină şi bineînţeles că este adevărat, teologia ca şi arheologia, ca şi psihologia are, poate deveni, şi este şi o disciplină, dar poate nu ar trebui să reducem noţiunea de teologie la o disciplină, adică la un studiu în institute de teologie care trebuie să culmine cu o diplomă. Dar hai să luăm teologia ca o disciplină, orice disciplină îmbogăţeşte conţinutul omului, cultura omului cu nişte concepte nişte noţiuni, un oarecare vocabular care neapărat îi va influenţa viaţa întreagă. Un arheolog vorbeşte un pic altfel decât un psiholog deşi vorbeşte aceeaşi limbă ş.a.m.d., şi un teolog este influenţat de ceea ce învaţă acolo. Dar Teologia, în măsura în care teologia este adevărată, adică a Bisericii, teologia are asta mai presus de alte discipline că introduce pe om în ceea ce este însăşi firea lui.

Ce este teologia? În graiul nostru românesc se zicea în vechime ”Cuvântare de Dumnezeu” sau „Cuvântare despre Dumnezeu” în greacă asta înseamnă „Cuvântare despre” sau „cu Dumnezeu” se poate traduce în ambele feluri. Cuvântarea asta despre Dumnezeu pe care într-o măsură oarecare ar trebui să o primim cu ce numim noi români cei 7 ani de acasă, adică din naştere până ajungem în şcolire. Dar din nefericire este aşa de rar ca cineva să primească din pruncia lui noţiuni teologice. Teologia într-adevăr a devenit ceva îndepărtat omului modern şi încă mai mult omului post modern, ne învitregim din ce în ce mai mult de la Dumnezeu. Dinamica, căderii Adamice continuă.

Să revenim deci la teologie ca disciplină, unde însuşim un anumit vocabular şi anumite concepte, dar care sunt în realitate însuşi viaţa. Ce este viaţa? Viaţa noastră de la naştere până la mormânt este o devenire ori teologia este acea devenire în realitatea ei aşa cum trebuie să o prezinte biserica şi cum trebuie noi să înţelegem Biserica. Îmbogăţindu-ne cu concepte şi cu un oarecare vocabular, începând să gândim cu Dumnezeu pe orizonturile noastre şi cu cele ale Lui Dumnezeu cele dumnezeieşti, aşa cum orice disciplină influenţează viaţa omului şi gândirea aşa şi teologia ne influenţează şi ne îndreaptă către Dumnezeu. În problemele noastre, mai ales cele mai acute cele mai dureroase, cele mai adânci ale fiinţei noastre, teologia ar trebui să fie cea care poate să înceapă ba chiar să sfârşească prin a ne aduce răspunsurile.

Când părintele nostru Sofronie distingea 3 trepte ale teologiei, dintre care disciplina ar fi fost prima treaptă, la care eu adaug cei 7 ani de acasă în care din nefericire majoritatea oamenilor nu au teologie dar ar trebui după fire aşa cum a rânduit Dumnezeu lucrurile. Atunci care este a doua? Cuvântarea despre Dumnezeu dă în cuvântare cu Dumnezeu. Şi părintele nostru Sofronie vorbea despre teologie ca şi conţinut al rugăciunii. Un teolog francez vorbeşte de îngânările noastre către Dumnezeu, de gângăviile noastre către Dumnezeu. Dacă începem a gângăvii cu Dumnezeu şi orice gângăveală omenească fie a pruncului, fie a omului mare, Dumnezeu o primeşte, fiindcă asta este firea Lui Dumnezeu. Dumnezeu – Iubire, Dragoste este şi în dragostea Lui nu leapădă pe om – deci, primeşte gângăvirile noastre dar când începem să ne îmbogăţim cu un conţinut teologic al gândirii, gângăvelile noastre încep să se preschimbe şi să vorbim cu Dumnezeu mai Dumnezeieşte adică mai în termenii Lui Dumnezeu şi de acuma teologia începe să devină conţinut al rugăciunii noastre şi nu vorbesc de rugăciune ca o disciplină ca ceva pe care îl faci cândva în ziua ta 1-2 ore sau 10 minute în general cu mintea aiurea, ci gândesc rugăciunea aşa cum o înţelegeam de la Părintele Sofronie ca un conţinut al vieţii ca un dialog continuu între făptură şi Făcător. Deci acum începem să gândim mai dumnezeieşte pentru că suntem îmbogăţiţi cu conţinutul şi cu conceptele pe care le-au trăit strămoşi ai noştri începând să zicem cu Apostolii, ba începând cu Adam, dar începând cu Apostoli adică de la Hristos încoace, Hristos fiind Theolog al Lui Dumnezeu – Cuvântul. Hristos este Însuşi Dumnezeu care vorbeşte cu Adam faţă către faţă, şi deci când m-am gândit să începem cu Apostolii, conceptele teologice pe care le-au trăit strămoşii noştri au început cu Apostolii. Cu gândul ăsta că de la Apostoli încoace avem de la Cuvântul Lui Dumnezeu Însuşi Cuvântul Lui Dumnezeu, al Lui Dumnezeu care Însuşi vorbeşte cu Adam nu ca-n vechiul Legământ prin proroci sau într-o măsură şi-n alte religii prin filozofi sau prin oameni mai luminaţi, dar acum vorbeşte El Însuşi.

Aş vrea să dau două exemple de teologie ca şi conţinut al rugăciunii: Unul este viaţa Mariei Egipteanca, Bănuiesc şi nădăjduiesc că toţi cunoaşteţi această viaţă. La noi în mânăstire şi cred în toate mânăstirile şi poate şi în parohii se citeşte această viaţă în săptămâna a cincia a marelui post. Maria Egipteanca o tânără destrăbălată care 17 ani a cutreierat în curvie străzile Alexandriei care îşi pierduse fecioria la 12 ani. Deci de la 12 ani, până la 29 de ani a trăit în destrăbălare. Ajunge tot pentru destrăbălări în biserica unde se înălţa Sfânta Cruce a Mântuitorului – aste este în veacul al 15-lea – şi vroia din curiozitate să intre în biserică să vadă Lemnul Crucii şi o putere nevăzută o oprea, până când a înţeles că era vorba de viaţa ei care o divorţa de Dumnezeu şi de cele Dumnezeieşti. Dacă vă uitaţi la rugăciunea ei simplă dar uimitor de teologică, pentru una care a trăit în curvie de la 12 ani timp de 17 ani; ce teologie a învăţat ea în cei 17 ani dar în cei 12 ani ce teologie putea avea? E uimitor în simplitatea ei ce conţinut teologic simplu, hai să zicem chiar primitiv, dar lucrător. Fiindcă aşa gândire teologică… Ea îşi amintea că deşi eu sunt păcătoasă, Fiul Tău (se ruga Maicii Domnului, la icoana Maicii Domnului) a venit pentru noi păcătoşii să ne mântuiască. Şi conţinutul teologic al rugăciunii ei a fost lucrător şi când a încercat din nou să intre în biserică, cum mărturiseşte povestirea, acea putere care o oprea acum parcă o ajuta. S-a închinat Lemnului Crucii, s-a dus înapoi la icoana Maicii Domnului unde făgădui-se înainte să-şi schimbe viaţa şi acum tot de la icoana Maicii Domnului cere călăuzire, ce să facă şi aude un glas să meargă în pustie. 40 de ani a rămas în pustie, şi ar fi rămas în pustie, şi ar fi murit necunoscută dacă pronia Lui Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe marele Zosima ca să o vadă la sfârşitul vieţii ei şi să primim şi să putem şi noi citi spovedania vieţii ei deosebit de ziditoare. Deci, copila asta trăind în destrăbălare toată viaţa, mă gândesc ce lume să fi fost aia în comparaţie cu a noastră, ce conţinut minunat de teologic fiind el şi simplu, încă, dar lucrător.

Al doilea exemplu de teologie ca şi conţinut al rugăciunii este însăşi viaţa noastră liturgică. Toată viaţa noastră liturgică este o teologie în rugăciune, în formă de rugăciune. Şi socotesc că adevărata teologie a Bisericii se învaţă şi se trăieşte între altar şi strană, şi tot restul este un ajutor sau o completare că nu ne putem trăi toate cele 24 de ore în slujbă din felul cum Dumnezeu a lăsat viaţa asta. Dar restul vieţii trebuie să fie o completare a ceea ce primim în slujbe. Trebuie să trăim slujbele cu multă luare aminte, fiecare cuvânt este un mărgăritar. Şi mai ales în marile praznice Domneşti şi ale Maicii Domnului şi ale marilor sfinţi. Sau să zicem Triodul; Triodul care este slujba postului care culmină cu Săptămâna Sfântă şi cu noaptea Luminată a Paştilor este culmea teologiei Bisericii. Dacă înţelegem drept aceasta şi slujbele înmormântării – îmi vie să zic că sunt culmea teologiei Bisericii -, dar trebuie înţeleasă în termenii ei proprii şi această înţelegere este parte din devenirea noastră.

Teologia, ca şi cuvântare cu Dumnezeu, ca şi conţinut al rugăciunii, al dialogului nostru cu Dumnezeu trebuie să ducă undeva şi acolo acel undeva unde trebuie să ducă este acolo unde teologia devine însăşi starea duhului nostru. Şi aici distingea părintele nostru Sofronie a treia treaptă a teologiei: teologia ca disciplină, unde primim poate primele noţiuni teologice; Teologia ca şi conţinut al rugăciunii noastre când teologia începe să înrădăcineze în viaţa noastră; Aici poate ne amintim de acel părinte care a zis: „dacă te rogi cum trebuie eşti teolog dacă eşti teolog te rogi cum trebuie„. Trebuie să înţelegem şi noi acel cum trebuie şi să ajungem la înălţimea asta. De acum teologia începe să se înrădăcineze în însuşi actul vieţii noastre, fiindcă rugăciunea noastră trebuie să se răsfrângă şi neapărat se răsfrânge în însăşi viaţa noastră. Tot ce este conţinut al gândirii omului se răsfrânge în viaţa omului ba şi în istoria omenirii. Aşa şi teologia de acum însuşită trebuie să se răsfrângă şi se răsfrânge într-o măsură sau alta în viaţa omului până unde ajungem la culmea acestei teologii care este însăşi starea duhului nostru. Ca stare a duhului nostru aş vrea să amintesc cuvântul Sf. Pavel care zice:”Iară noi avem mintea lui Hristos”. Păi Hristos este Cuvântul Lui Dumnezeu, Hristos este teologia (theologhia) al Lui Dumnezeu – Cuvântul (Cuvântul Lui Dumnezeu). Dacă avem mintea Lui Hristos şi părintele nostru Sofronie spunea că Hristos este expresia Dumnezeiască pe planul istoriei. În măsura în care noi devenim asemănători cu Hristos dea Domnul identici, cu Hristos pe planul acestei istorii o să fim asemănători sau identici cu El şi în planul veşniciei. Hristos este proiecţia Lui Dumnezeu în planul istoriei. Şi noi însuşindu-ne, asemănându-ne, identificându-ne cu această proiecţie în planul istoriei vom fi şi în planul veşniciei asemănători sau identici cu cel care s-a proiectat în acest fel în istorie. Cuvântul Sf. Pavel ca pildă a teologiei, ca stare a duhului care zice:”Iară noi avem mintea Lui Hristos”… şi multe altele… ştiţi sau dacă nu ştiţi, să ştiţi să vă educaţi şi cu citirea Noului Testament – Epistolele Sf. Apostol Pavel.

O a doua pilda a teologiei ca stare a duhului, aş vrea să o aduc pe Sfântul Siluan de la Athos. Sfântul Siluan despre care unul din troparele Lui îl numeşte Teolog, şi prin asta văd că Biserica, conştiinţa Bisericii acceptă un al patrulea în numărul teologilor ei. În troparul lui în care zice „Între cuvântătorii de Dumnezeu cel prea duios”(în greacă…). Acest Siluan era un ţăran cu două ierni de şcolire în Rusia ţaristă, dar din trăirile şi din citirile lui în viaţa monahicească, părintele Sofronie, spunea că era un om citit în sensul călugăresc al cuvântului. Iar un mare teolog al epocii noastre care era într-o zi cu noi la mânăstire la trapeză, când de praznicul Sf. Siluan se citea din cuvintele Sf. Siluan, cuvinte care le avem în română traduse de profesorul Ică sub titlul „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”. Cuvintele acestea auzindu-le acel eminent teolog şi arhiereu al Bisericii noastre, a şoptit după masă că pentru fiecare cuvânt al acestui ţăran cu două ierni de şcolire ca diplomă, s-ar putea scrie o carte. Şi asta dădea mărturie despre el însuşi, cu siguranţă, el ar fi putut scrie o carte despre fiecare cuvânt al Sfântului Siluan, fiindcă şi el ca erudit şi Siluan ca om simplu dar trăit trăiau într-o anumită măsură în acelaşi Duh şi se înţelegeau aş zice unul pe altul. Siluan era trecut demult trecut la Domnul dar cred că şi Siluan s-ar fi înţeles cu acest eminent teolog.

Pe Sf. Siluan vreau să-l dau ca pildă într-un moment al vieţii lui, criza cea mai mare în care primeşte uimitor de la Mântuitorul: „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. După 15 ani de nevoinţă extremă, limită, în fiecare noapte pentru a ajunge, a ieşi, din iadul… înstrăinarea de Dumnezeu, ăsta e iadul, nu mai importă că sunt draci sau că era împresurat de draci în fiecare noapte, dar vorba era de înstrăinarea de Dumnezeu, de Dumnezeul iubit pe care îl cunoscuse, îl văzuse pe Hristos cu 15 ani înainte. 15 ani de nevoinţă sterilă. Nopţile lui poate că le dormea vreo două ceasuri, majoritatea vieţii lui doar aşezat pe un scaun fără spetează şi somnul era crâmpeie de somn când adormea în nevoinţa rugăciunii şi nu ajunge nicăieri şi la un moment dat vrând să arate lui Hristos intenţia lui, vrea să se scoale de pe scaun să se închine icoanei, vede un drac în faţa lui, că nu se putea închina icoanei fără să aibă aerul că se închină dracului. Şade înapoi pe scaun zdrobit: şi cere Domnului „Doamne tu vezi că vreau să mă rog cu minte curată şi diavolii mă împiedică”. În 15 ani pentru prima oara primeşte răspuns şi aude în inima lui: cei mândri suferă de draci. În loc să deznădăjduiască că acuma îi mai trage şi una peste obraz şi-l face şi mândru, se umple de nădejde şi zice: „Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te-a cunoscut spune-mi ce să fac ca să mă smeresc” şi Domnul îi spune – altă palmă peste obraz am înţelege noi: ”Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Dacă îmi îngădui să parafrazez „ţine-ţi mintea în iad” aş zice: fi realist, unde vrei să ajungi?; vezi că nu poţi 15 ani te-ai luptat, asumă-ţi iadul să ştii că asta este veşnica ta moştenire pentru păcatul pe care îl ai, pe care l-ai moştenit de la Adam şi pe care îl trăieşti şi tu. ”Dar nu deznădăjdui” şi cuvântul important pentru Siluan a fost acest “nu deznădăjdui”. L-a trăit ca pe o făgăduinţă aş zice, apofatică a Lui Dumnezeu. „Ţine-ţi minte în iad” e foarte catafatic, foarte pozitiv, dar „nu deznădăjdui” nu explică de ce. Şi Siluan ştie ce să facă şi ceea ce face, face că mărturiseşte că: atunci am început să fac aşa precum m-a învăţat Domnul (sau m-am pus să fac…în rusă…). „Mintea mi s-a curăţit şi Duhul mărturisea în inima mea mântuirea”. De abia a început şi teologia care trăia în el l-a adus la luminare. Şi de atunci a devenit ceea ce putem numi Siluan cel Mare în sensul că acest cuvânt, este acelaşi cuvânt pe care l-a primit Antonie cel Mare de care Sisoe cel Mare zicea:”Cine poate purta astăzi cuvântul Marelui Antonie? Şi ştiu totuşi un bărbat care poate să-l poarte.” Acelaşi cuvânt pe care-l trăia Pimen cel Mare, care zicea:”Să ştiţi fraţilor că unde este satana acolo va fi aruncat şi Pimen.”şi nu deznădăjduiau. Însă forma în care a primit-o Siluan, teologic, este cea mai desăvârşită şi este o formă care ne este şi nouă tuturor de folos. Că cine poate gândi fără să deznădăjduiască ca Sf. Antonie: “Toţi se vor mântui numai eu voi pieri”. Dar sub forma pe care a primit-o Siluan: ţine-ţi minte în iad, fii realist, nu te mândri, nu te înălţa în ce crezi că eşti, dar tu nu deznădăjdui. Aş parafraza cuvântul Lui Dumnezeu: tu de mine, de dragostea mea să nu deznădăjduieşti. Părintele Siluan a început să-şi însuşească să-şi asume starea asta de iad cu nădejdea la Dumnezeu. Cântul lui preferat, „cântul lui cel iubit”, era că aici voi pieri, aici voi petrece veşnic în flacăra asta întunecoasă şi voi zice: „Unde eşti Doamne al meu, unde eşti Lumina mea, unde eşti Viaţa mea?”. Cu minte era în iad, cu inima era în Dumnezeu. Cine credeţi că a biruit? Iată că nu iadul este atotputernic. Teologul Siluan a înţeles ce însemna cuvântul acesta scurt şi apofatic al Domnului:”Ţine-ţi minte în iad şi nu deznădăjdui”. Nu deznădăjdui de dragostea Domnului. Ce vreau să subliniez este că dacă în criza lui cea mai mare, Siluan a putut să zică:”Doamne, Tu eşti milostiv” şi să-şi aducă aminte de mila Lui Dumnezeu, „sufletul meu Te-a cunoscut – spune-mi”ş.a.m.d. Noi toţi ştim într-o măsură sau alta, astăzi socotesc foarte mare – ce este o criză. Eu socotesc că terminologia aceasta: criză, depresie nervoasă, ş.a., terminologie clinică, ne dezorientează gândirea, ar trebui să ne reorientăm toată terminologia vieţii noastre, după terminologia părinţilor şi a Bisericii.

Ce este o criză? Sau o depresie nervoasă? Este o stare a duhului, este o stare duhovnicească. Dacă ne limităm la aspectul clinic este o stare prost înţeleasă şi prost tratată. Deci, de aceea zic că pentru Siluan era criza cea mai adâncă, o criză pe care, dacă am trăi ceva pe liniile acelea…iertaţi. Dacă oamenii au ajuns în ceva cât de puţin asemănător, de departe asemănător acelei crize, în general omul îşi ia viaţa în deznădejde şi se sinucide. Vreau să arăt ca să nu citim cu închipuire, momentul ăla este un moment de criză. Cine în criza lui îşi mai aminteşte de mila Lui Dumnezeu, cine în criza lui mai poate afla de la sine, în sine, în teologia lui un cuvânt de nădejde ca să iasă din criză şi să reajungă la viaţă? Iată că Siluan îşi amintea permanent de mila Lui Dumnezeu şi dacă Dumnezeu îi vorbeşte răspunsul lui Siluan este: „Doamne Tu eşti milostiv, sufletul meu te-a cunoscut”. Aş vrea să arăt că asta este un efect al teologiei ca stare a duhului. Starea duhului lui Siluan era neclintită până în criza cea ultimă pe care o poate cunoaşte omul în viaţa asta pământească.

Aş vrea să zic numai un cuvânt de Sfântul nostru părinte Stăniloae. Ce m-a uimit la părintele nostru Stăniloae, ca teolog, ca om al culturii, cărturar, un profesor, este că în el ce am văzut în părintele nostru Sofronie, şi ce văd în cartea Sfântului Siluan şi atâtor sfinţi este că e nu un teolog doar al disciplinei, este un trăitor. Din majoritatea notelor lui de subsol şi din cam toate articolele şi scrierile şi cărţile lui reiese că este un trăitor. Puţin l-am cunoscut pe părintele Stăniloae, în 1993, cu câteva luni înainte de trecerea lui la Domnul. Eram cu un părinte de la noi de la mânăstire şi în smerenia lui ne-a cerut sa-i vorbim ceva despre Dumnezeu. Părintele Simion care era cu mine îi spune păi părinte noi am venit ca să vă auzim pe dumneavoastră. Şi ne-a vorbit părintele Stăniloae, simplu, a început să ne vorbească. Şi-mi amintesc – nu-mi amintesc ce ne-a zis acuma –, dar îmi amintesc că am ieşit plini şi împliniţi şi că cuvântul lui purta exact aceeaşi mireasmă ca şi cuvântul părintelui nostru Sofronie. Părintele nostru Sofronie, îmi vine să zic ultimul filocalic, nu în sensul că era singurul, dar generaţia lui a fost generaţia cu care s-a încheiat perioada filocalică a Bisericii. Şi iată un filocalic, un trăitor , un monah, care şi-a trăit chilia care a trăit 7 ani de pustie la muntele Athos într-o peşteră. Evident şi el un erudit, nu un erudit, iertaţi-mă, dar un om al culturii din copilărie, din moştenirea lui şi din formaţia lui nu era străin nici filozofiei, nici artelor, fusese pictor în tinereţe, dar mai ales un trăitor al teologiei. Şi iată că părintele Stăniloae a cărui viaţă este foarte diferită de cea părintelui Sofronie şi cei doi parcă vorbeau în acelaşi duh în aceeaşi mireasmă. Şi socotesc că asta este rezultatul teologiei ca devenire. Teologia care începe să devină însăşi starea duhului nostru pentru că trăiau în acelaşi Theos, acelaşi Dumnezeu şi vorbeau în acelaşi duh şi cuvântul lor purta aceeaşi mireasmă.

Rafail Noica – Serile Filocalice, Buc. (10.11.2003)

Parintele Rafail Noica – Conferinta video “Pentru ce ne pregateste Filocalia”, Bucuresti, 19 nov.2002

Ediţia a opta a serilor filocalice “Dumitru Stăniloae” 1 / 249
2002, Bucureşti

In perioada 13 – 21 noiembrie 2002, la Bucureşti s-a desfăşurat ediţia a opta a Serilor Filocalice “Dumitru Stăniloae (1903-1993)”. Închinate unuia dintre cei mai mari teologi ortodocşi români, autor a peste o sută de lucrări originale şi traduceri, între acestea din urmă fiind şi “Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi” (12 volume), “Serile …” din acest an au fost subintitulate “Importanţa Filocaliei”.

Au conferenţiat Pr. Teofil Pârâianu, de la mânăstirea “Brâncoveanu” – Sâmbăta de Sus (jud. Braşov), Pr. prof. Constantin Coman, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, Pr. Arsenie Muscalu, Pr. Rafail Noica, care trăieşte ca pustnic în apropierea satului Câmpeni, judeţul Alba, Î.P.S. Serafim Joantă, Mitropolitul Germaniei şi Europei Centrale. În ordinea menţionată, temele conferinţelor au fost: “Filocalia şi viaţa spirituală”, “Filocalia în studiul teologic universitar”, “Îndrumarea duhovnicească”, “Pentru ce ne pregăteşte Filocalia” (Univ. Buc. Aula Magna) şi “Renaşterea filocalică în secolul al XVIII-lea şi influenţa ei în viaţa liturgică a Bisericii”. Cu excepţia ultimei conferinţe, ţinută în aula Palatului patriarhal, celelalte au avut ca spaţii de desfăşurare amfiteatre din instituţii de învăţământ laic şi religios, şi au fost urmărite în principal de tânăra generaţie studioasă.

“Pentru ce ne pregăteşte Filocalia” – Partea 1

Pentru ce ne pregăteşte Filocalia” – Partea 2

“Pentru ce ne pregăteşte Filocalia” – Partea 3

“Pentru ce ne pregăteşte Filocalia” – Partea 4

Vizionare placuta si cu folos duhovnicesc!

De asemenea, conferinta in format audio si cateva fragmente de text:

https://rafailnoica.wordpress.com/2008/12/09/parintele-rafail-noica-conferinta-cu-tema-pentru-ce-ne-pregateste-filocalia/

Parintele Rafail Noica – conf. Alba Iulia, Postul Mare, 2003: “Criza bisericii. Daca ea exista…”

Vodpod videos no longer available.

Doua fisiere audio:

Parintele Rafail Noica – “Criza” in Biserica, Postul Mare 2003, partea 1/2

Parintele Rafail Noica – “Criza” in Biserica, Postul Mare 2003, partea 2/2

Pentru download … click dreapta… save target as…


Sase fisiere video:

Primele trei contin conferinta propriu-zisa, ultimele trei contin sectiunea de intrebari si raspunsuri. Vizionare placuta si cu folos duhovnicesc!

Parintele Rafail Noica: Conferinta – Criza bisericii. Daca ea exista Partea 1

Parintele Rafail Noica: Conferinta – Criza bisericii. Daca ea exista Partea 2

Parintele Rafail Noica: Conferinta – Criza bisericii. Daca ea exista Partea 3

Parintele Rafail Noica: Conferinta – Criza bisericii. Daca ea exista Partea 4

Parintele Rafail Noica: Conferinta – Criza bisericii. Daca ea exista Partea 5

Parintele Rafail Noica: Conferinta – Criza bisericii. Daca ea exista Partea 6

Fragmente-text din conferinta “Criza in Biserica” sustinuta de parintele Rafail Noica la Alba-Iulia, in aprilie 2003:

“… Trebuie sa luam foarte in serios realitatea libertatii noastre, pe care Dumnezeu nu o va sili nici pentru mantuirea omului! Omul este cel care isi hotaraste soarta. Dumnezeu cand ne va judeca nu cred ca va fi o judecatorie ca in lumea aceasta – suparat ca i-am facut niste boroboate o sa ne traga la raspundere… Judecata intr-un fel este a omului: va putea omul sa traiasca in prezenta Acestui Dumnezeu, el fiind sau devenind altfel? (…) Pana la urma… nu stiu, va spun un cuvant, nu este absolut, dar cred ca este o realitate: oare Dumnezeu judeca? Sau pur si simplu eu o sa ma judec pe mine insumi? O sa pot trai cu asa un Dumnezeu sau nu? In realitate, Biserica este o judecata reciproca. Dumnezeu ma judeca stiind ce a facut cu mine si Se lasa judecat de mine.

Cand Hristos dupa Inviere ii spune lui Petru: “Simone, fiul lui Iona, ma iubesti mai mult decat acestia?“, Atotputernicul se lasa judecat de faptura Lui. Si daca Simon, fiul lui Iona a zis: “Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc“, asta a fost “judecata” care s-a terminat in impacare si armonie. Nu ca avea Hristos nevoie de ceva! Petru, cu boroboata lui, avea nevoie sa fie impacat cu Dumnezeu si tot Dumnezeu a lucrat impacarea ! Pe Petru nu-l vedem ca ar fi zis sau ca ar fi facut ceva, poate ca nici nu stia ce sa faca… Si inainte de Inaltare, Hristos gaseste un moment cand sa il puna pe Petru nu numai inapoi printre ucenici, dar sa il puna ca primul ucenic, zicand: “ma iubesti mai mult decat acestia?”. Ar fi putut, ar fi indraznit Petru, ar fi avut obraz el sa spuna: “Te iubesc mai mult decat acestia?” Doar spusese: “Daca toti Te vor lepada, dar nu eu!” (….) Era o realitate pe care o cunostea Hristos, numai ca Petru era inca naiv si nu stia niste legi duhovnicesti: ca nu trebuie prea mult sa te increzi in ce traiesti acum. Ca ne spun Sfintii Parinti filocalici: asteapta ispita pana in clipa mortii, fii treaz, vegheaza ca nu cumva sa te fure, asa cum l-a furat in noaptea aceea pe Petru! Dar Hristos, Dumnezeu fiind, stia si un alt adevar: acela ca desi Petru a cazut asa de rusinos, asa de cumplit, stia totusi si adevarul acela, ceea ce l-a facut pe Petru sa zica: “Daca toti acesti te vor lepada, dar nu eu!” Era un adevar acolo, de care Petru s-a rusinat, pe care nu-l mai putea pronunta acum. Dar Hristos, cunoscatorul inimilor l-a pronuntat pentru el: “Ma iubesti mai mult decat acestia?” Iarasi, ce putea sa zica Petru, poate nu cu prea mult curaj in cliupa aia? “Asa, Doamne, Tu stii (totusi) ca Te iubesc, desi am facut ce-am facut!” Si l-a luat Hristos de trei ori – asa cum de trei ori se lepadase de El – pana ce… l-a taiat la inima si prin aceasta taiere la inima s-a curatit Petru de ocara si de energiile intunecoase ale caderii lui.

Ce vreau sa subliniez este potentialul de diferenta dintre Dumnezeu si om care duce neaparat la o criza, la un tragic care se poate solda in tragedie, dar care este menit de Dumnezeu mai mult sa-l faca pe om sa constientizeze si, constientizat fiind, cu mai multa intelegere si cu mai multa putere, intelegand lucrurile cum trebuie, in toata libertatea sa se poata da Proniei lui Dumnezeu.

Asa cum, de exemplu, fiul risipitor a cerut mostenirea, tatal i-a dat-o, el s-a dus si a risipit-o, dar inteleptindu-se prin tragicul in care a intrat, a venit inapoi la tatal cu pocainta. Si tatal nici nu l-a lasat sa spuna pana la capat spovedania, ca l-a si imbratisat, ca a si poruncit sa i se aduca haina cea dintai s.a.m.d…. Nu stiu daca au existat multi ca acest Tata in istorie… Va inchipuiti ce s-ar zice despre acest Tata: “Mai, prostule, bine ti-a facut fiul tau! Nu stiai cine era ala micu’? Lui i-ai dat banii, lui i-ai dat mostenirea? Atatia ani l-ai crescut si nu stiai ce-avea sa faca?…” Acest Tata “prost” care nu stia cine era fiul, iertati-ma, … este Dumnezeu. Oare prostie este? Eu cred ca este dragostea unui Dumnezeu atotputernic, dragostea care isi interzice, fata de libertatea pe care El a pus-o in om, sa transgreseze aceasta libertate. Si aici este potentialul nostru de cadere, de iad si inca de iad vesnic! Pentru ca nu e gluma! Viata noastra nu e gluma, libertatea noastra nu e gluma, este o fapta dumnezeiasca.

Iar “criza“…. este cuvantul grecesc pentru judecata (”Krisis“). Am mai vorbit despre el. Pai Biserica este cu precadere locul de “criza”, de “judecata” reciproca. Si toata viata omeneasca pe pamant este o continua “criza”, “judecata” intre om si Dumnezeu, daca ne luam mantuirea in serios. Este o “judecata” in care trebuie sa ajungem – ideal si nu numai ideal, ci in mod firesc sa ajungem – sa “indreptatim” pe Dumnezeu, sa “justificam” pe Dumnezeu si sa spunem candva: “Da, ai dreptate, Doamne! Faca-se voia Ta!“.

Un alt aspect al judecatii de apoi va fi acesta: Vor fi la judecata doua tabere: cei care vor fi zis in viata lor lui Dumnezeu: “Faca-se voia Ta!” si cei carora Dumnezeu le va zice la judecata “Faca-se voia ta!” Si daca Dumnezeu imi spune mie “Faca-se voia ta!” si eu ma voi duce sa imi fac voia mea, asta este iadul! Cand vom intelege, frati si surori, ca singurul lucru de dorit, singurul Rai este sa putem trai “Faca-se voia Ta, Doamne!“? Cand vom intelege ca ceea ce numim noi “voia mea proprie” este Iadul? Iar pentru a intelege “voia proprie” – pentru o faptura libera – iarasi trebuie definitii… Este vorba de o voie patimasa. Ce-i o patima? Si aici e nevoie de definitii… Patima este o scalciere a realitatii pe care a creat-o Dumnezeu, nu este o realitate in sine, este ca un cancer, o buba peste un trup sanatos sau ceva sucit. Si voia patimasa este o voie nereala, este un irealism. Iar a intra in voia lui Dumnezeu este singura adevarata realitate pe care Dumnezeu a gandit-o si a facut-o si in care ne-a invitat. Si care este… tocmai ce vrea omul! (e vorba de “ce vrea omul” in adancul si in esenta sa, iar nu de voia sa patimasa, ci care este scopul ultim, adesea neconstientizat sau neinteles al aspiratiilor sale, nota noastra).

Va dau o pilda de acest “Faca-se Voia Ta!” (…) La slujba celor 12 Evanghelii din Joia Mare, fiti cu luare aminte la primul Antifon dupa prima lunga Evanghelie, sa vedeti in imnologia Bisericii cum ni se subliniaza prin cate miscari si cuvinte a vrut Hristos sa-l mantuiasca pe Iuda. Si fiecare tropar se termina: “Dar Iuda, nelegiuitul nu a voit sa inteleaga“.

Multi gandesc ca este scris despre Iuda ca “asa este scris” si asa trebuia sa se intample… Nu era un program al lui Dumnezeu ca un om sa piara in iad pentru ca Dumnezeu sa-si faca mantuirea! Atunci Mielul junghiat ar fi fost Iuda, si nu Hristos! Iuda “era scris” despre el ca avea sa-L vanda, in sensul ca Dumnezeu stia mai dinainte libertatea omului pe care nu avea sa o transgreseze El cu atotputerea Lui! S-o transgreseze nu! Dar uitati-va si voi in Evanghelii si vedeti prin cate mijloace a incercat Hristos sa il salveze pe Iuda, sa-i arate raul pe care il facea. Si cititi si Sinaxarul din Triod din ziua aceea, o sa va arate niste lucruri foarte importante! “… dar Iuda, nelegiuitul nu a voit sa inteleaga!” Ne poarta marturie Biserica ca este vorba de o vointa libera.

Apropo de cel pentru care “era scris” ca trebuia sa faca lucrul asta… Da, era scris pentru Iuda, dar Hristos este “Cel care rupe zapisul scris impotriva noastra” (asa cum cantam in Post, in Troparul de la ceasul al saselea). Deci rupatorul zapisului voia sa rupa zapisul lui Iuda. Hristos este Acelasi Care a rupt in zilele lui Iona zapisul ninivitenilor. A anuntat cetatea Ninive prin prorocul Iona ca daca nu se vor pocai, vor pieri in pacatele lor. Au primit ninivitenii, s-au pocait si Dumnezeu “S-a pocait” si El de “facerea” Lui, ca sa zicem asa, adica nu a mai distrus niciun suflet din Ninive! (Pana unde s-a smintit prorocul! Iona s-a smintit pentru ca inaintea paganilor nu putea sa se indreptateasca pentru ca nu s-a implinit cuvantul sau proorocesc! Dar stia ca Dumnezeu este milostiv si de aceea ar fi vrut sa fuga, pentru ca s-a gasit prins ca intre ciocan si nicovala si voia sa scape de toata “povestea” asta…) Deci Hristos voia sa faca la fel cu Iuda.

Ce este scris pentru om” nu este o predestinare de care omul nu poate fugi. Asta este conceptul paganismului, ca omul nu poate sa scape de ce ii este predestinat. Cu noi nu exista predestinare, exista Pronie, care este o gandire libera a unui Dumnezeu liber fata de un om liber! Si cata libertate nu are omul! Daca nu avem putere sa facem ceea ce voim sa facem, Dumnezeu, pentru rugaciune, ne da acea putere. Si Hristos i-ar fi dat putere lui Iuda sa nu cada in fagasul acela care l-a dus pana la sinucidere. Deci Hristos vroia sa stearga zapisul lui Iuda. Printr-o libera vointa – poate incapatanare sau cine stie ce a fost in inima lui Iuda? – Iuda a ramas incarcat cu prestiinta aceasta a lui Dumnezeu, cu faptul pe care avea sa-l faca, refuza pe undeva pe Dumnezeu care voia sa-l scape de la lucrul acesta. Si Hristos, ca Dumnezeu atotputernic este nevoit, intr-un sfarsit, sa zica, intingand putina paine in vin: “Ce ai de facut, fa mai degraba!”. Dumnezeu cel atotputernic a zis lui Iuda: “Faca-se voia ta!” Si daca n-ar fi zis-o Hristos (ca Iuda cauta prilej sa il vanda!), apoi sunt sigur ca pana astazi Iuda ar cauta prilej si n-ar gasi… Daca puterea cuvantului lui Dumnezeu nu ar fi dat ingaduinta, nu s-ar fi putut intampla asta! Dar uitati-va: un Dumnezeu care cauta prin toate mijloacele mantuirea omului, dar care nu transgreseaza libertatea pe care o are.

Mai este si cuvantul lui Hristos, din capitolul al cincilea din Evanghelia Sfantului Ioan, care zice: “Cei care asculta cuvantul Meu nu vor muri, nu vor trece prin Judecata, ci vor trece (direct) de la moarte la viata.” De ce vor trece de la moarte la viata? (Viata asta numindu-se moarte si cea in care trecem – ceea ce numim moartea noastra – va fi viata cu adevarat!) Fiindca toata viata noastra va fi fost o judecata cu Dumnezeu si daca in aceasta judecata ajungem candva deplin sa zicem lui Dumnezeu: “Faca-se voia Ta!“, Judecata de Apoi s-a facut acum. Si poate ca in sensul asta putem intelege Apocalipsa care zice de prima Inviere si de cei care iau parte la prima Inviere nu vor mai fi necajiti de moartea cea de-a doua“.

(…)

Despre pocainta si nevointa gresita

Cata vreme nevointa noastra nu dobandeste un rezultat, macar un rezultat oarecare, ne nevoim eretic. Si aici, ar trebui sa definesc erezie si ortodoxie, dar deocamdata ma tin la pocainta. Ce inseamna ca ne nevoim eretic? Nelucrator, poftim! Cati nu s-au spovedit [spunand] ca cer pocainta si lacrimi lui Dumnezeu si nu vin. „Am o inima impietrita!” Si, incep sa vad sau sa intrevad ca nevointa noastra e gresita. Dumnezeu ne cheama hăis si noi tragem cea si ne miram de ce nu ne putem nevoi, de ce nu primim vreun rezultat: suntem eretici. Noi, ortodocsii, astazi traim eretic. La nivel faptic de cele mai multe ori traim eretic fiindca si intelegem eretic! Cuvintele sunt corecte, formulele sunt corecte dar intelegerea este total aiurea.

Pocainta, frati si surori, esential, este nimic altceva decat dinamica catre vesnicie, este dinamica vietii vesnice. Ce vreau sa zic prin dinamica? Este acel <<zvîc>> launtric al unui suflet care intrevede ceva din realitatile duhovnicesti si tanjeste dupa ele mai mult sau mai putin. Pocainta mai deplina sau mai slaba, dar pocainta. Asta e pocainta.

Cum se exprima pocainta? Prin exapostilarul pe care o sa-l auziti in Saptamana Sfanta: „Camara Ta, Mantuitorule o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru întru dansa.” Daca nu o vad [Camara cereasca], in masura in care nu o vad, pocainta nu a inceput. Dar eu zic asa ca si acest „vad“ este un lucru pe care nu-l constientizam de multe ori. Eu nu cred ca nu este unul dintre cei care sunteti aici care nu ati „vazut” ceva din acea Camara si acea podoaba. Ceva in sufletul omului lucreaza, ca daca nu L-ati cauta (cine zice?, unde zice? – [Blaise Pascal, nota noastra) … Zice Hristos intr-o scriere: „nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit“. Deci, intr-o masura tot omul a gasit si poate am gasit, poate la Botez cand ne-am botezat ca prunci, cine stie cand, cine stie cum, cine stie in ce masura harul a lucrat in inima fapturii si ne-a trezit intr-o oarecare masura, mai mica sau mare.

Asta e pocainta! Asta cultivata – apropos de titlul „Cultura Duhului“- asta-i cultura… Sa cultivam aceasta dinamica pana cand va straluci in noi… asa pacatosi, cum ne vedem astazi (sau cum inca nu ne vedem) … Pentru ca incepe cu viziunea pacatului care este greu de intampinat, greu de purtat. De aia zice: tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui! Ca nu ne arata Dumnezeu pacatul ca sa ne zdrobeasca, ca sa ne deznadajduiasca, ca sa ne convinga de pacat si sa ne arunce in iad, ci ca sa ne convinga de pacat si ca sa spunem: „Doamne, fa ceva!“. Si va face! Ca Doamne este cel care face. Noi macar sa strigam. Poate cateodata nici duh, nici intelegere n-avem ce sa zicem. Macar „Doamne!” sa zicem. Si zice Sf. Pavel : „Duhul ne va ajuta cu suspinuri negraite“. Deci, pocainta este in masura in care ceva in noi vede sau intrevede, ochiul mintii intr-o masura vede sau intrevede si in care ceva tanjeste catre altceva decat cele de zi cu zi, bucuriile lumii asteia. O pocainta mai puternica te face sa nu mai poftesti ale vietii asteia. O pocainta si mai puternica poate te face sa te lepezi si mai mult de ale vietii asteia. Si asa mai departe… nu intru in amanunte acum. Dar e destula literatura crestina pe care nadajduiesc sa o intelegeti mai bine, asa cum, si eu intelegand cuvintele mai drept, am inceput si literatura crestina sa o inteleg mai bine”.

– Cum ne dam seama ca traim si ne nevoim eretic si cum ne putem indrepta?

– Cum ne putem indrepta? Incepand cu „Doamne!“. Cum ne putem da seama? Prin faptul ca nevointa noastra este nelucratoare. Printre momentele acestei nelucrari este cand, cateodata, simti ca ar trebui sa faci un efort mai mare, dar simti in tine ca o deznadejde, ca e asa de greu, ca covarseste dincolo de orice masura trandavia ta si nu poti iesi din asta. Dar <<e asa de greu, ca-i aproape imposibil>>. Am raspuns odata la intrebarea asta zicand: <<NU este aproape imposibil, este imposibil!>> ce simti tu acolo.

Sunt doua lucruri. Un motiv pozitiv pentru care este imposibil – si este firea ta care-ti poarta marturie ca lucrul catre care tanjesti este imposibil – este fiindca… este viata dumnezeiasca aceea catre care nazuim; o virtute crestina este Dumnezeu Insusi, viata Lui. Pai, cine dintre noi pamantenii, muritorii putem sa traim viata dumnezeiasca? Deci este imposibil! Dar aici zic: nimic mai putin decat imposibilul sa asteptam de la Dumnezeul nostru!

Partea negativa, care este [si] sensul intrebarii, este ca, [atunci] cand simti de multe ori ca nevoindu-te, [te intrebi] cum o sa ajungi vreodata la un capat. E probabil marturia ca esti pe o cale gresita, care intr-adevar nu va duce nicaieri. [Adica] e o erezie undeva. Tragi „cea” acolo unde Dumnezeu te cheama „hais“. As vrea sa va dau un exemplu concret, dar nu imi vine. Dar pilda este ca si cum ai trage de o caruta la deal si zici: „Bineinteles ca nu pot sa trag! Eu n-am multa putere si caruta e grea“. Da, dar cand tragi in contra mersului rotilor, apoi, bineinteles ca nu o misti. Dar, ia trage in sensul directiei rotilor si, fie ea grea, dar ceva misca. Cand incepi, cand gasesti, cand dibui o nevointa, un pic de miscare in efortul tau al nevointei inseamna ca ai inceput sa gasesti calea cea buna, lucratoare.

Si aici voiam sa definesc si nevointa. Nevointa sa nu o intelegem ca [pe cea] a muschilor sau a trupului. Nevointa este, cu precadere, efortul mintii omului de a intra in gandirea lui Dumnezeu. Este cu precadere un efort al mintii si, daca nu ma insel, este Sf. Simeon Noul Teolog care zice: „Da trupului pe masura lui, dar tot restul nevointei bune, mintii, duhului”. Adica, parafrazand, eu inteleg asa: nevointa este efortul mintii de a intelege – si a intelege drept – pe Dumnezeu, iar efortul trupesc – post, matanii, alte lucruri, insingurare sau ce-o mai fi – este doar suportul material al efortului duhului omului, al efortului mintii omului de a intra intr-ale lui Dumnezeu.

De fiecare data o sa fie alta iesire din erezia in care traiesti. As vrea doar sa va arat semnele prin care dibuiti erezia. Adica faptul ca e nelucratoare, ca oricat de multa bunavointa [ai avea], parca nu merge, ba chiar simti in tine un fel de stres, un fel de deznadejde ca niciodata u vei ajunge [la capat]. Probabil ca esti intr-o nevointa, intr-o gandire pe care o numesc eretica si pentru care trebuie sa gasesti echivalentul drept. Si asta, sa stiti, nu intotdeauna este opusul, adica [precum] pentru trandavie este harnicia. Da, dar uneori vadit, cum ziceam adineauri de lacomie, omul are dreptate cand cauta paine pentru a trai, pentru a vietui. Dar nu painea pantecelui, painea cea de toata zilele – aia intr-o masura limitata il ajuta – [este cea pe care o cauta omul]. Dar ce cauta el and painea nu l-a satisfacut? El cauta Cuvantul Lui Dumnezeu. Betivul[ului], alcoolul ii poate face bine, il poate alina intr-o masura, dar ce cauta el? El cauta ale Duhului. Deci cateodata trebuie sa cautam nu numai opusul a ce facem ci si [sa schimbi] directia.

Sunt multe pilde care as putea sa le dau, multe la care m-am gandit sa le spun. Poate cu timpul daca vrea Domnul sau poate Domnul va va spune. Deci nu e formula cum sa poti iesi, dar trebuie sa cerem de la Domnul si trebuie, in principiu, incercat cu duhovnicul. Dar, cateodata, raspunsul iti poate veni printr-o carte, printr-un om, printr-o intamplare, prin cine stie [ce]. Dumnezeu are multe, multe mijloace ca sa deschida ochii omului, ca sa intelegem [si] cand Dumnezeu ne-a raspuns, ca ne-a raspuns [pentru] ca de multe ori trece raspunsul pe sub nasul nostru si nu-l observam”.

(…)

“- Simtim si ne uimim de cata libertate si “obraznicie” ne ingaduie Dumnezeu in relatia noastra directa cu El, realitate afirmata si in invatatura Sfintiei Voastre. Va rugam sa ne vorbiti despre aceasta libertate si despre parasirea formalismelor obisnuite in practicarea rugaciunii.

Ar fi impotant sa luam aminte la cuvant, la forma cuvantului, la etimologia cuvantului. Vorbim de formalisme. E un cuvant care vine din „forma”. Prima miscare a formei este de a forma pe cel care nu este inca format. Noi sa nu uitam ca venim in existenta asta dintr-o totala nefiinta. Nu stiu daca teologic ma exprim corect sau nu, dar imi vine sa zic dintr-o vesnica nefiinta – vesnicia fiind indaratul nostru de-acuma… Deci, primul nostru contact cu viata este, trecand peste momentul gestatiei noastre in pantecele maicii, primul nostru contact adevarat cu viata e acum. Dumnezeu a facut pe om chip si asemanare dumnezeiasca. Chipul il avem: noi suntem singurul animal, din toata biologia pamantului, care avem chipul lui Dumnezeu, adica potentialul de a deveni un dumnezeu si cred ca, pana la urma, asta e singurul lucru care desparte pe om in mod real de restul biologiei pamantesti: chipul lui Dumnezeu – dar acest chip este un potential. Ce este asemanarea? Asemanarea este, in parte, lucrarea noastra: asemanarea se face dintr-o impreuna-lucrare a lui Dumnezeu cu fiecare om.

Asta [a fost] ca introducere. … Ideea formei este sa ne formeze si, daca forma este corecta – si in biserica avem formele corecte (corecte in sensul de adevarate) ne formam intr-un mod adevarat, dumnezeiesc. “Ismul” [trecerea de la forma la “formalism“] se adauga atunci cand forma, ca tot ce este pacat, isi intrece masura, atunci cand forma devine scop in sine, cand [de fapt] scopul este ajungerea la Dumnezeu.

Deci, noi in Biserica avem libertatea si trebuie sa avem libertatea de a intrebuinta toate formele, [iar] cu timpul si cu ajutorul duhovnicului sa descoperim acele forme de nevointa care ne convin noua, [sa descoperim] in ce consta si forma exterioara, si masura, si altele. Dar formalismul este atunci cand ramanem la forma. Or, noi trebuie sa stim ca mergem undeva si trebuie sa stim catre ce mergem. Si aici, in general, despre asta am vorbit in seara asta. In particular, fiecare suflet dintre voi trebuie, cu duhovnicul, cu citirile pe care le faceti, cu cautarile voastre sa descoperiti practic, pe viu, pe pielea voastra incotro mergem. Forma trebuie sa slujeasca acestui incotro. Daca studentul, fiindca este student, s-ar simti nevoit o viata intreaga sa fie inconjurat de carti si “sa zgarie” cu cerneala niste hartii fara sa ajunga nicaieri, ar fi echivalentul acestui formalism, de care am vorbit, in rugaciune. Studentul vrea sa-si ia un doctorat, sa zicem, si el stie incotro merge, si stie ce trebuie sa faca, de ce carti sa se inconjoare si ce sa zgarie pe acele hartii. Asa si noi trebuie sa inhamam forma la un scop.

Scopul rugaciunii, in primul rand, este – nici nu stiu pe unde s-o apuc si de-aia ezit cu cuvintele – as zice [ca] este un dialog intre om si Dumnezeu. Incep cu omul, pentru ca noi ne stim mai bine decat pe Dumnezeu, Care ni se pare ca e tare departe. Ar trebui sa incep cu Dumnezeu in toate, bineinteles. In acest dialog noi ar trebui sa avem permanent un contact cu Dumnezeu si am incercat sa insuflu gandul asta de mai multe ori cand am spus: sa trancanim cu Dumnezeu despre orisice. Sa nu gandim abstract. De exemplu: „Ce-o sa fac maine, ca trebuie sa ajung acolo si trebuie inainte sa merg dincolo si cum o sa ajung?” Pune un „Doamne” si gandul tau a devenit rugaciune: “Doamne, cum sa ajung acolo, ca trebuie inainte sa merg dincolo si nu stiu cum o sa fac. Ajuta-mi, Doamne!“ Si a devenit rugaciune si nu-i mai putin importanta, nici mai putin lucratoare decat ceea ce numim, in general, rugaciune.

Exista un moment, pe care ar trebui sa-l intelegem ca un moment privilegiat, cand rugaciunea trebuie sa fie lepadarea lucrurilor lumii ca sa fim in intimitate cu Dumnezeu. Pravila – ca sa vorbesc calugareste – si pravila, asa cum si-o poate trai si aplica ne-calugarul in lume (in general, mult mai putin). Un student in preajma examenului nu ma astept sa se roage doua ceasuri in fiecare noapte si doua in fiecare dimineata, sau mai stiu eu ce. Are si o nevoie de implinit, acolo. Dar ceva-ceva rugaciune si cat de cat in ale pocaintei, in dinamica vietii vesnice, vrea sa nu piarda contactul cu Dumnezeu total si dupa examen sa se trezeasca in nu stiu ce azimut, departe de Dumnezeu. Si atunci, in masura in care poate si in felul in care poate pravila s-ar reduce, poate, la putin – cinci minute sau nu stiu ce – dar un moment pe care eu il inteleg asa: fie ca-i mare, fie ca-i mic momentul, fie ca-i un ceas, fie ca-i cinci minute, sa te regasesti in intimitatea ta cu Dumnezeu.

Noi ar trebui, literal si practic, sa traim [cu Dumnezeu] asa cum traiesc doi indragostiti. Ei nu-si fac o pravila ca sa se intalneasca zilnic zece minute, de la … pana la … Dar daca se intalnesc, daca pot, dar… toata ziua tanjesc unul dupa altul. Le e dor unul de altul, daca nu se mai vad, daca unul pleaca la distanta parca se rupe ceva in el. Asa ar trebui sa simtim noi cu Dumnezeu. Avantajul cu Dumnezeu ar fi ca Dumnezeul asta – [aparent] asa de indepartat – niciodata nu-i departe. Zici „Doamne” si [chiar] inainte sa zici este cu noi, pentru ca este in noi, [chiar] daca nu mai putem sa Il descoperim acolo.

Deci, rugaciunea cred ca trebuie sa o intelegem… – dau doua momente. Este acel moment al pravilei cand, hai, in sfarsit, macar pentru… X minute sa scapam un pic de povara vietii asteia si sa fim cu Dumnezeu in intimitate. Asta e ce ar trebui sa descoperim, sub diferite forme. Ce forme? Uite ca Biserica ne-a dat multe forme. Cu duhovnicul vostru sa va gasiti o forma si voi insiva, cu initiativa voastra, vedeti ce-i bine. Cercati forme si vedeti cu duhovnicul, ce zice. Dar daca ce cautati este sa fiti cu Dumnezeu, fie in pravila, fie in celalalt moment al rugaciunii, in toata vremea, in tot locul, in multe, multe feluri… Care feluri? Ai nevoie de ceva: “Doamne, cum sa… ?”… asa si pe dincolo. Ai reusit ceva: „Doamne, slava Tie, multumesc!“. Ai un gand urat: „Doamne, uite ce este in mine“, spovedanie, imediat. Si in multe alte feluri. Tot ce trece prin tine, prin viata ta, prin mintea ta, prin sufletul tau, prin trupul tau: „Doamne!”, si a devenit rugaciune. In ambele cazuri cultivam un fel de a fi, de a ramane cu Dumnezeu. Atunci, cand gasim o forma care ne ajuta, forma este un ajutor practic, asa cum [este] bastonul pentru un om care nu poate sa mearga, sau carjele. Dar, daca ajungem la Dumnezeu, vine un moment cand te poti descotorosi de toate formele si vei simti…. Daca gleznele ti s-au intarit, mai vrei sa mergi cu carje? Cine ar mai vrea sa mearga cu baston, cu carje? Le arunci la o parte. Asa [e] si firescul vietii duhovnicesti.”