Aparitie editoriala in lb. greaca: “Omilii ale par. Rafail Noica si par. Symeon”

Colocviul international “Parintele Sofronie, Teologul Luminii Necreate” – Atena, octombrie, 2007

La Atena s-a desfasurat in perioada 19 – 21 octombrie 2007, un simpozion international dedicat personalitatii si teologiei Parintelui Sofronie Saharov (1896-1993), ucenicul direct al Sfantului Siluan Athonitul (1866 – 1938). Manifestarea a avut tema: “Parintele Sofronie, Teologul Luminii Necreate“ si s-a desfasurat in amfiteatrul Muzeului Militar din Atena. Organizatorii simpozionului au fost Manastirea Vatoped din Sfantul Munte Athos si Centrul Elen si de Cultura Ortodoxa din Atena. 

Lucrarile Simpozionului au fost deschise vineri, 19 octombrie 2007, de catre Parintele Efrem, staretul Manastirii Vatoped, dupa care timp de trei zile ierarhi, stareti, profesori de teologie sau ucenici directi ai Parintelui Sofronie au abordat cele mai importante teme ale teologiei si spiritualitatii acestui mare sfant al veacului trecut.

Duminica, 21 octombrie 2007, participantii la simpozion au savarsit Sfanta Liturghie in biserica “Sfantul Gheorghe cel Vechi” din Rizariou, in fata Muzeului Militar, iar raspunsurile au fost date de Corul psaltic “Tropos”, dirijat de catre Constantinos Anghelidis.

Programul Simpozionului
“Parintele Sofronie, Teologul Luminii Necreate”.

Vineri, 19 octombrie 2007: 
– Cuvant de deschidere al Staretului Efrem Vatopedinul si al domnului Fivos Hristodulidis, presedintele centrului elen si de Cultura Ortodoxa

– Arhimandritului Zaharia Zacharou: “Introducere in teologia parintelui Sofronie”;

– Ieromonah Nicolae Saharov: “Monahismul ca viata dupa icoana si asemanarea lui Dumnezeu”;

– Episcopul Atanasie al Hertegovinei: “Monahul in har, dupa Parintele Sofronie”;

– Profesor universitar Gheorghios Galitzis: “Vechiul si Noul Adam in teologia Parintelui Sofronie”;

– Episcopul Ilarion Alfeev: “Parintele Sofronie ca teolog al Dumnezeiescului Nume”;

– Staretul Manastirii Vatopedu, Arhimandritul Efrem: “Parasirea de catre Dumnezeu dupa Parintele Sofronie”;

– Profesorul universitar Constantin Scuteris: “Invatatura despre Sfanta Treime dupa Parintele Sofronie”;

– Parintele profesor universitar Andrew Louth: “Traditie si innoire in teologia Parintelui Sofronie”;

– Mitropolitul Macarie al Kenyei: “Timp si vesnicie dupa invatatura Parintelui Sofronie”.

Sambata, 20 octombrie 2007:
– Ora 7.00 dimineata: Utrenia si Sfanta Liturghie.

– Profesorul onorific Gheorghios Mantzaridis: “Participarea la energia lui Dumnezeu ca fapt al realizarii principiului ipostatic in om”;

– Mitropolitul Ioannis Zizioulas al Pergamului: “Conceptia despre persoana la Parintele Sofronie in legatura cu curentele teologice contemporane”;

– Mitropolitul Ierotei de Nafpaktos: “Persoana ca adevar in invatatura Parintelui Sofronie”;

– Arhimandritul Zaharia: “Lumina necreata in viata si invatatura Parintelui Sofronie”;

– Mitropolitul Atanasie de Lemesou: “Preotia dupa Parintele Sofronie”;

– Staretul Manastirii Simonos Petras, Arhimandritul Elisei: “Paternitatea duhovniceasca dupa Parintele Sofronie”;

– Protoprezbiterul George Zavershinsky: “Existenta teologica la Parintele Sofronie”;

– Profesorul universitar Dimitrios Tselenghidis: “Lucrarea sinergica a vointei dumnezeiesti si omenesti”;

– Profesorul Jean-Claude Larchet: “Locul durerii in viata duhovniceasca dupa experienta si invatatura Parintelui Sofronie”;

Duminica, 21 octombrie 2007: 
– Ora 7.00: Utrenia si Liturghia Arhiereasca

– Arhimandritul Nicodim Scretas: “Invatatura Parintelui Sofronie despre rugaciunea lui Iisus”;

– Protoprezbiterul Dimitrios Tzerpos: “Rugaciunile liturgice ale Parintelui Sofronie”;

– Jean-Claude Polet: “Depasirea constiintei etnice dupa Parintele Sofronie”;

– Ieromonah Nicolae Saharov: “Despre epistolele Parintelui Sofronie”;

– Arhimandritul Alipios, staretul Manastirii “Sfantul Serghie”: “Influenta Parintelui Sofronie in Rusia”;

– Mitropolitul Nicolae de Mesoghea: “Ascultare si libertate dupa Parintele Sofronie”;

– Ieromonahul Nicolae Saharov: “Rugaciunea pentru lume. Puncte de vedere ale Parintelui Sofronie despre Eshatologia crestina“;

– Ieromonahul Rafail Noica: “Cuvantul proorocesc si experienta harului dupa Parintele Sofronie“.

 

Personalitatea duhovniceasca a Parintelui Sofronie, numit de mai multi teologi un nou Grigorie Palama al Ortodoxiei, a marcat decisiv orizontul spiritual al veacului XX, atat prin experienta personala de viata duhovniceasca, cat si prin scrierile sale. In Romania, Parintele Sofronie a fost facut cunoscut prin publicarea mai multor carti tiparite la editurile Deisis, Reintregirea, Sophia sau Schitul Lacu – Athos si de asemenea prin marturia vie a ucenicului sau, Parintele Rafail Noica. 

Din partea Arhiepiscopie Ortodoxe de Alba Iulia va participa la acest simpozion Parintele Arhim. Andrei Barbu, exarhul manastirilor.

Traducerea programului acestui simpozion a fost facuta din limba greaca de catre Parintele Ilie Trif, slujitor la Catedrala Reintregiri din Alba Iulia si cadrul didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Alba Iulia, in prezent doctorand la Atena in Patrologie.

Parintele Rafai Noica – Cuvânt înainte la cartea Arhimandritului Sofronie: “Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe”

Cuvânt înainte

la cartea Arhimandritului Sofronie

“Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe”

Domnul a zis: “Tot cel ce este din adevăr ascultă glasul Meu”. (Ioan 18, 37)

Mulţi sunt astăzi care caută glasul adevărului şi Cuvânt de întemeiere în Duh şi în Adevăr. Poate nu din întâmplare şi înnoirea soartei neamului nostru a început cu strigătul: “Nu mai vrem minciună!”

Lumea adesea a năzuit în istorie către înnoire, într-un “viitor mai fericit”, mai “promiţător”, vrând să lepede, sau chiar să dărâme, cele din trecut care i s-au părut învechite; astăzi, poate mai mult ca oricând, omenirea încearcă să-şi “croiască o nouă soartă”, anunţându-se până şi o “Nouă Eră”, un “Nou Veac” (New Age).

Duhul, însă, “unde voieşte suflă, şi glasul lui auzi, dar nu ştii de unde vine şi unde merge” (Ioan 3, 8). Iar în Duh, lucrarea tainică a înnoirii este prin întoarcere, cum ar fi, “înapoi”. Şi, într-adevăr, unde vom găsi apă proaspătă în curgerea istoriei noastre pământeşti: la vale, sau la revărsarea râului în mare, sau în marea sărată din care nimeni nu se poate adăpa; sau “înapoi” la izvoare, unde pururea izvorăşte apă nouă, curată, limpede? Iar Izvorul, pentru cei ce “au iubit arătarea” lui Hristos (2 Tim. 4, 8 ), este acolo unde Domnul, pentru veşnicie a înnoit omul, împărţind apostolilor şi celor ce erau împreună cu ei, ca nişte limbi de foc, Duhul Adevărului, Duh pe care până astăzi îl cerem spre înnoire în Sfintele Liturghii şi în slujbele noastre bisericeşti.

Şi iată că, astăzi, în toate bisericile, atât în Apus, cât şi în Răsărit, se face simţită, şi din ce în ce mai puternică, o căutare “către izvoare”. Şi ar putea părea lucru de mirare că unul din “înnoitorii” veacului nostru a fost Arhimandritul Sofronie, cel prin care Sfântul Siluan Athonitul s-a făcut cunoscut lumii. De mirare, fiindcă s-ar putea spune că nu a fost om mai “clasic”, prin viaţa şi formaţia lui, decât Părintele Sofronie. Născut într-o Rusie încă ţaristă, educat în spiritul culturii celei mai tradiţionale, într-o Biserică Ortodoxă încă neclătinată de valurile urgiilor veacului nostru, Părintele se refugiază de la începuturile acestor urgii, ca tânăr pictor, la Paris, pentru o vreme, de unde chemarea rugăciunii îl duce la Muntele Athos, unde are să rămână, călugăr, douăzecişidoi de ani, formându-se la şcoală, poate cea mai tradiţională a Bisericii Ortodoxe.

Înnoirea Omului, însă, nu constă în forme noi, ci este lucrarea mântuitoare a Duhului, aş cum şi învechirea nu este alta decât lucrarea păcatului, a “stricăciunii”, care roade, care putrezeşte conţinutul, apoi formele, “stricând” viaţa. Duhul însă, ca Dumnezeu Făcător, poate nu numai înfăptui, ci şi înnoi viaţa; iar El o înnoieşte întâi lăuntric, esenţial, apoi, la nevoie, şi formele, pe care le adaptează pentru ca viaţa nouă, proaspătă, adevărată, să îşi poată găsi loc în condiţiile exterioare, istorice (Mt. 9, 17; Marcu 2, 22; Luca 5, 37-38 ).

Părintele Arhimandrit Sofronie a fost un om al esenţei. Nelegat, neimpresionat peste măsură de forme exterioare, căutarea lui a fost totdeauna către sensul adânc al vieţii, care, odată înţeles, şi-a pus toată străduinţa spre a-i atinge ţelul: unirea cu Dumnezeu pentru veşnicie, încă de pe pământ; ţel către care a îndreptat, ca duhovnic, şi pe toţi cei care au venit către el.

Unirea cu Dumnezeu, sau – aşa cum el însuşi o spune: “năzuinţa de a face aceste porunci (ale lui Hristos) să devină singura şi veşnica lege a întregii noastre fiinţe”, atât cea vremelnică, cât şi cea veşnică, este adevărata chemare şi singura îndreptăţire a stării monahale în istorie. Dar ea este, în acelaşi timp, menirea şi chemarea a tot creştinul botezat – ba chiar a tot omul făcut în “chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu – şi în aceasta constă şi o posibilă slujire, sau “rol” istoric al călugăriei. Mântuirea călugărului nu este alta decât mântuirea a tot omul, deoarece, zicea Părintele, aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie au fost date de către Domnul – şi Maicii Domnului, şi sfinţilor, şi mirenilor, şi monahilor şi tuturor celor născuţi din Adam. Una este firea omenească, una, deci, şi mântuirea Omului; şi în virtutea acestui fapt, un călugăr poate, din experienţă proprie, dacă a cunoscut în rugăciunea sa esenţial, toate stările căderii şi tragediei Omului, dar şi ceva din rugăciunea cea răscumpărătoare din Gheţimani, poate, deci, îndruma sau ajuta pe orice om în calea mântuirii, ba chiar deveni un luminător al întregii Biserici, cum istoria nu o dată a dovedit. Dar toate acestea numai cu condiţia, şi în măsura propriei sale împliniri, din proprie nevoinţă şi experienţă trăită, şi trăită în Duh şi în Adevăr.

Ceea ce ne aduce la întrebarea: Care este această împlinire a nevoinţei? Ce este esenţial un călugăr?

Cuviosul Avva Siluan zice: “Călugărul este un rugător pentru lumea întreagă; şi în aceasta stă lucrarea sa de căpătâi …Şi de aceea, nici păstorii Bisericii, nici călugării nu trebuie să se grijească de lucruri lumeşti, ci să urmeze Maicii Domnului, Carea, în biserică, în Sfintele Sfintelor, zi şi noapte se învăţa întru legea Domnului şi petrecea în rugăciune pentru lume”. Toată lipsa, toată lepădarea, toată nevoinţa călugărească, dacă nu duce către această stare a rugăciunii, devine lipsită de sens.

Dar ce este un “rugător pentru lumea întreagă”? Ce este acea rugăciune pentru lumea întreagă, atât de iubită Cuviosului Siluan?

În cartea Facerii ne este dezvăluit gândul cel dintâi al lui Dumnezeu pentru Om. Dumnezeu, Care a înfăptuit şi cerurile, şi pământul, şi tot ce este, printr-un singur cuvânt – “Să fie…” – când ajunge la om altfel purcede: Se opreşte, cum ar fi, şi se sfătuieşte “sfatul cel mai înainte de veci”: “Să facem om după chipul Nostru şi după asemănare…” (Facerea 1, 28 ) – şi a făcut pe Adam. Şi Adam era unul, stând înaintea Feţei Dumnezeului său, purtând în trupul său toată omenirea ce avea să fie.

Dar Dumnezeu, în al cărui Chip l-a făcut pe om, nu este o Persoană singură (“…chipul Nostru…”); şi găseşte că: “nu este bine a fi omul singur; să-i facem ajutor…” (Facerea 2, 19 ), şi în cele din urmă, din trupul său, o scoate şi pe Eva, prin care avem să ne naştem toţi cei ce am umplut pământul în cursul istoriei. …Şi totuşi: “Să facem om…” – nu “oameni”, nu “omenire”, ci “om”. Deci toată această omenire, toţi aceşti oameni, bărbaţi şi femei (ca să nu mai vorbim de “mase”, de “gloate” şi alte asemena lor, concepte care nicidecum nu-şi au locul în viaţa adevărată a rugăciunii), fie ei “ca nisipul mării şi ca iarba pământului” în număr, şi “ca stelele cerului” – toţi aceştia, suntem un om, în chipul Dumnezeului nostru, Care în trei persoane este un Dumnezeu; aceasta, totuşi, nu se va putea plini decât atunci când se va desăvârşi în noi, în cele din urmă, în veşnicie, acea asemănare la care nu vom putea ajunge până nu se va naşte şi mântui cel din urmă ce mai are a se naşte din femeie (cf. Ev. 11, 40).

Această asemănare, însă, trebuie desăvârşită mai întâi la nivel personal, sau cum îi plăcea Părintelui Sofronie să întărească, ipostatic, asemănându-ne, fiecare dintre noi, cu Persoana, cu ipostasul Hristos –Omul; şi în aceasta şi stă lucrarea, nevoinţa mântuirii fiecăruia. Iar asemănarea, după cuvântul lui Hristos: “Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din Ceruri, desăvârşit este” (Mt. 5, 48 ) trebuie dusă la desăvârşire, la “măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Această măsură, Părintele o vedea în rugăciunea din Gheţimani, rugăciune la care mult cugeta, şi pe care mult o pomenea, îndeosebi în ultima vreme a vieţii sale pe pământ.

Cuprinsul acestei rugăciuni mântuitoare nu ne este dezvăluit în Sfintele Evanghelii; numai Sfântul Luca pomeneşte ceva din cele ce au urmat rugăminţii “să treacă paharul acesta”; dar ştim că, în acea rugăciune, Hristos-Omul se ruga pentru păcatele, pentru pierzania, pentru iadul cel veşnic al fiecărui suflet ce se născuse, sau ce avea să se nască din Adam, ca pentru Sine Însuşi. În acea Rugăciune, Hristos-Omul, părăsit de toţi, singur, era Unul, stând înaintea Feţei Dumnezeului Său, purtând în Duhul Său toată omenirea ce fusese de la primul Adam, şi ce avea să fie, până la cel din urmă ce are încă a se naşte din femeie. Căci “făcutu’s-a Omul, Adam cel dintâi, întru suflet viu, iar Adam cel de pre urmă, Duh făcător de viaţă” (1 Cor. 15, 45).

Aceasta este “rugăciunea pentru lumea întreagă”, sau, iarăşi, cum îi plăcea Părintelui Sofronie să spună – pentru “întreg Adamul”; rugăciune în care omul îşi atinge culmea asemănării sale cu Hristos-Omul; unde trece de la nivelul de “individ” la cel de persoană, de ipostas; adică, unde, şi el devine un Adam, purtând în sinea sa, în rugăciune, întreaga omenire – întreg Adamul, rugăciune pe care Părintele Sofronie, în ultimele sale zile, o numise “Rugăciunea Ipostatică”.

Dar mântuirea omului nu se sfârşeşte la asemănarea cu Hristos-Omul, fiindcă Hristos, în acelaşi timp, este Însuşi Dumnezeu; iar omul, în măsura asemănării sale cu acel Om, cu Dumnezeu se aseamănă. Şi aceasta nu ar trebui să fie de mirare, deoarece, atunci când Dumnezeu hotăra “să facem om după chipul Nostru, şi după asemănare”, El nu era întrupat în alt chip, ci se afla în starea Sa dumnezeiască, cea de mai înainte de veci. De aceea, Biserica Ortodoxă şi înţelege mântuirea ca fiind nimic mai puţin sau mai prejos decât îndumnezeirea omului; şi Ea singură are înţelegerea adâncului acestei “taine…ascunse din veci întru Dumnezeu” (Ef. 3, 9), şi, smerita îndrăznire a o crede.

Am vorbit de “înnoire”, şi de arhimandritul Sofronie ca fiind unul dintre “înnoitorii” veacului nostru. Dar, precum se va vedea în lucrarea de faţă, deaprte de a pretinde la a înnoi, să zicem, chipul nevoinţei pentru “omul modern” (expresie mult întrebuinţată astăzi), Părintele Sofronie repune vechile, anticele temelii duhovniceşti ale nevoinţei în general, şi, deci, în special ale călugăriei, la locul lor, arătându-se, precum spunea despre el un stareţ din Muntele Athos, ca “un cărturar învăţat întru Împărăţia Cerurilor” care ştie să “scoată din vistieria sa noi şi vechi” (Mt. 13, 52); şi aceasta, într-o epocă unde omul mult prea uşor judecă şi trăieşte numai după efecte exterioare. Şi această judecată şi trăire se observă nu numai în nevoinţă, în monahism, în biserică, ci în toate domeniile vieţii şi ale culturii sale, omul modern apărând neputincios de a pătrunde duhul şi sensul lucrurilor. Ori “Duhul este Carele face viu; trupul nimic nu foloseşte” (Ioan 6, 63). “Trupul”, sau, în general, forma exterioară, trăieşte numai din duhul care îi dă viaţă. Iar dacă duhul lipseşte, atunci şi forma sa supune stricăciunii, se dezintegrează – de unde şi aceste forme noi, “moderne”, în arte sau în arhitectură, de pildă, care nu sunt decât chipul dezintegrării celor tradiţionale, sau “fireşti”, uneori până la a nu le mai putea recunoaşte. Dacă, însă, forma se păstrează, este de notat că motivul, în general, nu este unul esenţial, de trăire în duh, ci tot “exterior”: o inerţie istorică de “a păstra”, spre exemplu; sau o oarecare nostalgie a trecutului, sau o consideraţie estetică arbitrară prin care se imită cu mai multă sau cu mai puţină reuşită cele ale trecutului. În ambele aceste cazuri ne vine să parafrazăm vechea zicală românească: “Duhul trece, formele rămân”.

Mult se vorbeşte astăzi despre “evoluţie”, ba chiar de “progres”; iarăşi, însă, fără a se observa nici duhul acestora, nici sensul lor, nici către ce evoluăm sau progresăm. Teamă ne este că vremea a venit, ori să ne întoarcem la Duh şi la Adevăr, ori…

Învechitu-s’a lumea, “ca o haină”; îmbătrânit-a Adam în păcatul său a cărui curgere îşi atinge astăzi străfundurile. “Încă puţin”, şi ajungem acolo unde stihiile “ca un veşmânt se vor înveli şi se vor schimba” (cf. Ev. 1, 12) de către mâna cea blândă, dar atotputernică a Domnului. Vremea este creştinului cu adevărat a se înnoi, a’şi umple candela cu untdelemnul Duhului, căci “iată vine Mirele în miezul nopţii” – întunericului acestui Veac; căci “trece chipul lumii acesteia” (1 Cor. 7, 31). Iar “untdelemnul” Duhului este – a face a se sălăşlui în om Cuvântul lui Dumnezeu – iar acel Cuvânt este Hristos – Adevărul (Ioan 14, 6).

Traducătorul (Ieromonah Rafail Noica)

Mostenirea duhovniceasca a Parintelui Sofronie Saharov – “Cuvantari duhovnicesti, vol. II”

Mostenirea duhovniceasca a Parintelui Sofronie Saharov – Cuvantari duhovnicesti II

 

 

 

La Editura Reintregirea din Alba Iulia a aparut volumul al doilea din “Cuvantarile duhovnicesti” ale Parintelui Sofronie de la Essex, in traducerea Parintelui Rafail Noica.

Iata si marturia Parintelui Rafail Noica despre aceste scrieri: “Astea sunt cuvantari pe care ni le-a tinut Parintele Sofronie in fiecare luni dimineata, vreo patru ani inaintea mortii lui. A vrut sa ne lase cu o mostenire duhovniceasca, sa ne impartaseasca ceva din viziunea lui. Si in fiecare luni, cu exceptii cand erau praznice si asa mai departe, dar cam in fiecare luni ne adunam si un ceas Parintele Sofronie ne vorbea cuvantari duhovnicesti.”

Arhimandritul Sofronie Saharov (1896-1993) este astazi unul dintre cei mai cunoscuti si cititi scriitori-asceti ai veacului trecut. Cartile lui – Cuviosul Siluan Athonitul, Despre rugaciune si celelalte, au intrat deja statornic in vistieria predaniei dreptslavitoare.

In volumul de fata sunt cuprinse cuvantarile Staretului Sofronie pe care le-a tinut fratiei si inchinatorilor Manastirii Sfantului Ioan Botezatorul, intre anii 1989-1992 si ele reprezinta o continuare a primului volum aparut tot la editura Reintregirea in anul 2004. Ele rasfrang experienta duhovniceasca a Staretului, castigata in cei peste cincizeci de ani de nevointa monahala, pe care nazuia sa o transmita tinerilor sai frati-monahi.

Parintele Sofronie avea un mare simt al raspunderii pentru fiecare cuvant rostit sau scris.

Venind in Europa Apuseana a simtit diferenta zbrobitoare intre ascultarea si rabdarea monahilor athoniti si slabanogeala duhovniceasca si neascultarea oamenilor din lume.

Cuvantarile tinute timp de 4 ani obstii de la Essex au fost adevarate “liturghii de dupa Liturghii”.

Cuvantul rostit de el devenea un har povatuitor in cele ale tainelor, un fel de prelungire a starii liturgice inaintea Fetei Domnului. In aceste cuvantari se poate simti cu deosebita putere cat de strans era legata viziunea lui dogmatica cu intregul proces al vietii duhovnicesti launtrice. (Cuvantari I, p.11)

Intr’o astfel de atmosfera, prin cuvantul Staretului viata chinoviei se sfintea, si orice lucrare cat de mica dobandea o insemnatate de dimensiuni cosmice. Astfel, in viata de obste Staretul vedea mai presus de toate chipul fiintarii Dumnezeiesti – dupa asemanarea Sfintei Treimi (Cuvantari I, p.11)

Cuvantarile ce urmeaza sant de o deosebita importanta, prin faptul ca ele cuprind perioada ultimilor patru ani din viata Staretului. In pragul mortii, Dumnezeu i-a dat indraznire sa vorbeasca despre sine lucruri ce pana atunci ramasesera taina sufletului sau inaintea lui Dumnezeu. (Cuvantari I, p.12)

Staretul incepea cu rugaciuni, cerand lui Dumnezeu sa dea lui cuvant mantuitor sufletului tuturor celor de fata. In cantarea rugaciunii toti chemau pe Cel ce “pretutindenea este, si toate plineste.” Apoi Staretul de obicei se ruga Maicii Domnului, Sfantului Ioan Botezatorul si Cuviosului Siluan, dupa care urma o lunga pauza cand se aduna launtric cu toata fiinta sa, si incordat, cauta cuvant prin rugaciune.

Dorinta Parintelui pentru obstea lui si pentru tot omul era de a intelege taina nasterii cuvantului lui Dumnezeu in inima omului prin rugaciune. Dorirea lui era cum sa impartaseasca generatiilor tinere experienta sa launtrica dobandita alaturi de Staretul Siluan in atmosfera de nevointa a Muntelui Athos.

Cuvantarile sale sunt un “testament” duhovnicesc” pentru obstea de la Essex si o incurajare de a urma calea aratata de el, cu increderea in ajutorul primit de la el prin rugaciune si dupa moarte.

Volumul acesta – Cuvantari duhovnicesti II – cuprinde alte 30 de cuvantari rostite de Parintele Sofronie in biserica Sfantul Siluan de la Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul din Essex, Anglia, in perioada 14 august 1989 – 2 iulie 1992. Si aici apar temele esentiale atinse de Parintele Sofronie in aproape toate cartile sale: chemarea la asemanarea cu Dumnezeu, cunoasterea lui Dumnezeu, cum sa devii persoana si sa traiesti ca Dumnezeu, despre cele trei rastimpuri ale varstei duhovnicesti – harul chemarii de catre Dumnezeu, ridicarea harului si simtamantul parasirii de catre Dumnezeu si, in fine, redobandirea harului dupa ce nevoitorul a trecut prin cele doua etape si a dobandit rugaciunea pentru intregul Adam.

Lupta cu gandurile, ratacirea mintii si lupta mintii cu patimile sunt alte teme cuprinse in cadrul acestor cuvantari. Toate acestea sunt, nimic altceva, decat mostenirea duhovniceasca transmisa de Parintele Sofronie de la Staretul Siluan. Alte teme cuprinse in acest volum sunt: despre smerenia lui Hristos, despre inmultirea ravnei duhovnicesti, despre pocainta si despre Liturghie si impartasirea cu trupul si sangele Domnului ca mijloc de indumnezeire.

In cuvantarea a 11-a Parintele Sofronie marturiseste ca a avut de implinit mai multe “datorii” de constiinta:

1. sa dea marturie lumii despre Sfantul Siluan – ceea ce a si facut prin cartea despre viata si scrierile lui
2. sa de-a marturie despre proprie sa experienta – ceea ce a si facut in special in cartea Vom vedea pe Dumnezeu precum este
3. iar ultima sarcina a fost aceea de ai insarcina pe ucenicii sai sa popularizeze – dupa moartea sa – “miezul” invataturii Sfantului Siluan.(Cuvantari II, p. 104 – 105)

In convorbirea a 26 Parintele Sofronie spune ca doua izvoade au stat la temelia tuturor acestor convorbiri cu ucenicii: Sfanta Scriptura si convorbirea Sfantului Siluan cu monahul Stratonic despre cum vorbesc cei desavarsiti: la aceasta intrebare Sfantul Siluan a raspuns: “ei nu vorbesc de la sine, din mintea lor, ci numai ceea ce le da Duhul”.

Aceasta “cultura a Duhului” dorea Parintele Sofronie s-o invete ucenicii sai.

Va recomandam asadar cartea. Cuvantari duhovnicesti, volumul al II-lea a Parintelui Arhimandrit Sofronie Saharov, in traducerea Parintelui Rafail Noica, ucenicul sau.

 

 

Pr. Sabin Voda

Traducerea parintelui Rafail Noica: Naşterea întru Împărăţia cea neclătită

Naşterea întru Împărăţia cea neclătită

Arhimandritul Sofronie (Saharov)

Recenzie de Octavian Dărmănescu

În 1925, răsfăţatul galeriilor de artă ale Parisului interbelic, pictorul Serghei Saharov, se călugăreşte la Athos şi devine ucenicul Sfântului Siluan Athonitul. De acum Sofronie, se va strădui să devină un înger în trup, ctitorind mânăstirea ortodoxă „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia. Aici îl va găsi ieromonahul Rafail Noica, fiul lui duhovnicesc, îngrijindu-se de traducerea din rusă a cărţii de faţă. Fiind promotorul unui curat isihasm al ortodoxiei apusene,
Părintele Sofronie învaţă: „Nici cuvântarea de Dumnezeu, intelectuală, fără rugăciunea pocăinţei, nici rugăciunea, fie ea fierbinte, dar fără viziunea cuvântării de Dumnezeu a minţii, nu se dovedesc a fi desăvârşirea. Singura cunoaştere care include în sine cele două aspecte de mai sus, ca o singură viaţă, se apropie de deplinătate”. Totodată, pledează pentru un optimism creştinesc regăsit: „dacă te socoteşti a fi doar o jalnică fiinţă, uşor îţi vei îngădui şi ierta o mulţime de fărădelegi, şi prin faptul că se socotesc mai prejos decât Hristos, oamenii în realitate (să nu vă pară o exagerare) refuză a Îi urma pe Golgota”, iar „pentru a fi creştin, neapărat trebuie o îndrăzneaţă bărbăţie înaintea căreia pălesc toate celelalte îndrăzneli pământeşti”.

În viziunea arhimandritului din Essex, ontologia creştină are ca temei descoperirea „Eu sunt cel ce sunt”, de aici autorul desfăşurând pe zeci de pagini o teologie a textelui de la Ieşire 3, 14. Dacă personalismul creştin reprezintă exclusiva desăvârşire, totalitatarismul este tocmai negarea lui, pentru el „generalul precumpănind asupra persoanei – de fiecare dată osândele se pronunţă după principiul arhiereului Caiafa”; şi, mai mult, „antropologia comunismului este zoologie”. Comentând Renaşterea, Părintele Sofronie explică: „Umaniştii au dreptate a socoti omul ca fiind cununa făpturii, dar ei s-au înşelat, neînţelegând că nu le-a fost dat a-şi făuri propria lume refuzând pe Făcătorul lor. Calea lor îi aruncă chiar în nimicul din care au fost scoşi”. Poruncile dumnezeieşti date omului sunt spre libertatea lui, iar „celui ce se comportă creştineşte aproape că nu i se poate face nici un rău”. Dinamismul lumii contemporane, de altfel, provine din acea „dinamică a păcatului”.

Cartea rezervă minunate file dedicate frumuseţii şi înălţimii călugăriei, comparată cu nunta mirenească în biruinţa asupra egoismului, căci „fără cultura adevăratei ascultări creştine, omul neapărat va rămâne un cerc închis, pururi un nepricopsit înaintea Feţei Dumnezeieşti. Oricât de cult ar fi omul, fără experienţa ascultării evanghelice uşa către lumea cea lăuntrică rămâne puternic trântită şi dragostea lui Hristos nu poate pătrunde”. Om al rugăciunii lui Iisus, Părintele Sofronie mărturiseşte: „Ştiu acum că dacă nu m-aş fi ţinut agăţându-mă cu tărie cu amândouă mâinile de marginea veşmântului lui Hristos, de mult aş fi pierit”. Responsabilitatea l-a caracterizat constant pe acest rus sfânt al exilului, care învăţa luminos în ceaţa mlaştinilor din Essex: „Cea mai înaltă sarcină a Bisericii lui Hristos în istorie constă în aducerea fiilor ei credincioşi” la măsura vârstei plinirii lui Hristos”. În 1979 proorocea: „Procesul creştin nu cucereşte decât cea mai neînsemnată parte a omenirii. Dar poate că anume această aleasă parte de năpăstuiţi ai iubirii se va arăta ca sensul istoriei. Fiecare dintre cei mântuiţi de Hristos este o valoare netrecătoare. Toţi cei ce nu au voit să primească în chip înţelegător, din lăuntru, în chip duhovnicesc, că omenirea e una în esenţa ei, ci continuă să năzuiască la dominarea asupra fraţilor, vor fi nevoiţi să recunoască siliţi de evenimentele istorice şi eshatologice”.

O carte valoroasă a bibliotecii creştine, scrisă într-un viu duh patristic, mostră a faptului că Părinţii trăiesc încă printre noi…

Lansarea cartii – “Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu”

Lansarea cartii “Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu” – Editura “Reintregirea la Targul “Gaudeamus” de la Bucuresti (dec. 2006)

 Printre prioritatile Editurii “Reintregirea” a Arhiepiscopiei Ortodoxe de la Alba Iulia se afla si publicarea scrierilor Parintelui Sofronie de la Essex, in talmacirea romaneasca a parintelui Rafail Noica. Luna trecuta parintele Rafail a sustinut in cadrul unei seri duhovnicesti de la Alba Iulia cuvantul: “Ce este omul?”, la numai o saptamana de la lansarea cartii “Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu” (in traducerea sa). Este practic un epistolar, un schimb de scrisori intre parintele Sofronie de la Essex si un ucenic al sau, un convertit la ortodoxie, pe nume David Balfour. Aceasta este cea mai recenta carte tradusa de parintele Rafail Noica.

Editura “Reintregriea” a prezentat aceasta carte si la Targul “Gaudeamus” de la Bucuresti din luna noiembrie. Cu acel prilej parintele profesor Jean Nicolae de la Facultatea de Teologie din Alba Iulia sublinia:

“Cartea “Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu” reproduce scrisorile Parintelui Sofronie cand avea 36 de ani adresate englezului David Balfour in vremea cand acesta incerca sa cunoasca ortodoxia dupa ce, mai intai, avusese o experienta spirituala legata de ritul bizantin la manastirea belgiana de la Chevetogne. Prin anii ’30 David Balfour a facut o vizita la Muntele Athos si, culmea, primul calugar care i-a iesit inainte a fost Cuviosul Siluan Athonitul. Cuviosul Siluan avand bineinteles o viata mai retrasa i-a dat parintelui Sofronie, deci ucenicului sau, porunca de dascalie duhovniceasca in privinta lui Balfour. Toate aceste scrisori le regasiti in traducerea parintelui Rafail Noica in aceasta carte din seria “Parintele Sofronie Saharov”. Esenta acestei carti se regaseste intr-un cuvant duhovnicesc extraordinar de adanc care pe mine m-a uluit: De pe cruce nu te dai jos singur ci altii te vor lua”. Este extraordinar acest cuvant.”

Editura “Reintregirea” ne-a pus la dispozitie si o inregistrare cu parintele Rafail Noica, de la seara duhovniceasca organizata la Alba Iulia. Parintele Rafail a vorbit despre datoria pe care simte ca o are fata de Parintele Sofronie, talmacind cu migala scrierile acestuia, pentru a ne bucura si noi romanii de aceste minunate invataturi.

Parintele Rafail Noica spunea:

“Desi vin rar aici si sunt multe pricini legate de pacatosenia mea pentru care nu pot sa tin cuvantari mai des, ma bucur si sa tin cuvantari si, mai ales, sa pot da, in sfarsit, in traducere cuvantul Parintelui insusi. Simt ca am o deosebita datorie fata de Parintele meu si fata de poporul din care ma trag, sa dau cuvantul asa cum l-am primit de la Parintele si, vorbind de grai, intr-un grai asa cum l-am trait cu Parintele Sofronie. Mi-a dat Domnul sa traduc aceste carti si cu ajutorul unei surori fara de care n-as fi putut s-o fac fiindca am fost prea indelung despartit, intre altele, de limba mea de nastere. Si acum am inca oarecari greutati cu ea.

 

Prima carte tradusa a fost “Nasterea intru imparatia cea neclatita”, cuprinzand o serie de articole din care unele au aparut numai dupa moartea Parintelui Sofronie. Cartea e mai teologica. Inceputul ei, pentru multi, poate o sa fie mai greu de patruns dar cei care aveti cartea nu va deznadajduiti, sariti peste cele dintai si cititi ultimele capitole care sunt mai usoare si mai scurte.

  A doua carte a fost “Cuvantari duhovnicesti” (Vol.I). Acestea sunt cuvantari pe care ni le-a tinut Parintele Sofronie in fiecare luni dimineata, timp de vreo patru ani inaintea mortii lui. A vrut sa ne lase cu o mostenire duhovniceasca, sa ne impartaseasca ceva din viziunea lui si, in fiecare luni, cu putine exceptii (cand erau praznice), ne adunam si, timp de un ceas, Parintele Sofronie ne vorbea. Deci “Cuvantari duhovnicesti” sunt cuvantarile Parintelui catre obstea noastra.

Cu ajutorul lui Dumnezeu ar trebui candva sa urmeze si volumul II. Acesta a aparut in limba rusa dar inca n-a fost finalizat si nu l-am primit.

A urmat cartea “Vom vedea pe Dumnezeu precum este”. Aceasta reprezinta un fel de autobiografie duhovniceasca a Parintelui Sofronie, o autobiografie esentiala, calatoria lui duhovniceasca si intelegerea la care a ajuns. E o carte pe care Parintele n-ar fi vrut s-o dea in timpul vietii lui fiindca prea era o spovedanie a vietii lui, o spovedanie minunata. Dar marii nevoitori de multe ori vor sa tina tainic, pana la moarte, experientele lor. Au fost insa circumstante care l-au silit pe Parintele Sofronie sa dea cartea asta inainte sa moara. Dar cartea care o inlocuia a fost o carte pe care parintele Ioan Nica jr. a tradus-o cu titlul “Rugaciunea – experienta vietii vesnice” care este oarecum aceeasi carte ca “Vom vedea pe Dumnezeu asa cum este” dar la nivel teoretic si mai pe scurt. Insa, esential, aceleasi probleme sunt atinse.

Cartea pe care am tradus-o de curand “Nevointa in cunoasterea lui Dumnezeu” este o corespondenta intre Parintele Sofronie si un englez David Balfour, pe care l-am cunoscut (venea la noi in manastire adesea) si care fusese calugar catolic din familie catolica. Nu stim, n-am auzit ce l-a dus la Muntele Athos dar, ajuns acolo, primul cu care s-a intalnit a fost Sfantul Siluan. A fost foarte impresionat de Siluan si s-a hotarat sa treaca la ortodoxie (nu stiu daca hotararea a luat-o atunci sau o luase mai inainte). Si toata corespondenta arata o viata si un zbucium al unuia care venea la ortodoxie dar si al Parintelui Sofronie care exprima ortodoxia, pe de o parte in sensul ei adevarat, esential, patristic, traditional, in sensul cel mai plin al cuvantului iar pe de alta parte o minunata dascalie prin care ne putem folosi si noi pentru ca l-a luat pe Balfour, pas cu pas, catre desavarsiri pe care bietul Balfour nu le-a ajuns insa, ba chiar a avut o criza si o cadere din credinta dar si-a revenit prin rugaciunea Parintelui si a reusit sa se intoarca inapoi la credinta. Dar vedem, intrezarim mai mult decat am putut chiar si noi, apropiatii lui, sa intrezarim din viata si nevointa unui tanar Parinte Sofronie si, mai ales, dascalia asta care ne este de mare, mare folos. De aici aflam toata viziunea teologica si dogmatica a Parintelui Sofronie, din adevarata patristica si filocalismul Bisericii puse in practica, si cum zicea cineva astazi, modul in care vedea Parintele Sofronie problema din toate punctele de vedere, si dogmatic si teologic si istoric si psihologic si trupeste. Si cartea esentiala pe care o pomenea IPS Andrei este cartea Sfantului Siluan pe care ma bucur ca o aveti deja in limba romana dar iarasi zic, ca simtindu-ma dator Parintelui Sofronie, nadajduiesc intr-o zi (am binecuvantarea IPS) s-o traduc. Cartea Sfantului Siluan o aveti in romana in doua fascicule traduse de parintii Nica sr. si jr. E vorba de “Scrierile Sfantului Siluan: “Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei” si de “Viata si invatatura Sfantului Siluan Athonitul”. Amandoua sunt de fapt o singura carte. Parintele Sofronie nu se gandea sa scrie prima parte dar vazand ca graiul simplu si gandirea aparent simplista, taraneasca a Sfantului Siluan nu era patrunsa de gandirea teologiei moderne si ca risca sa fie vazuta doar, ca o privire pioasa a unui taran binecredincios, s-a vazut nevoit sa scrie prima carte care cred ca este o pronie de la Dumnezeu pentru ca si acolo ne dezvaluie multe (cum zicea un rus: “Parinte Sofronie, zeci de ani am incercat sa rontai la Filocalie si n-am inteles nimic dar acum incep s-o inteleg”), adica ne dezvaluie mai pe graiul nostru, al modernilor, multe lucruri care in graiul Sfintilor Parinti sunt de nepatruns pentru ca, de fapt, gandirea noastra e ca si cum ar fi “divortat” de gandirea trecutului si nu mai intelegem expresiile Sfintilor Parinti. Si Parintele Sofronie, contemporan al nostru, ni le dezvaluie mai in amanunt. Daca ma miluieste Dumnezeu sa traduc si cartea asta (am binecuvantarea IPS si a parintelui staret si a parintelui Sofronie cu limba de moarte) socotesc ca aproape mi-am platit datoriile vietii asteia. Si as dori sa se faca aceasta fara sa supar pe nimeni dar eu ca ucenic ma simt indatorat Parintelui.

Ar urma si Cuvantari duhovnicesti, vol II, ca sa nu ramana dupa moartea mea doar “Cuvantari…” vol I. Si poate va rugati, sa miluiasca Dumnezeu sa pot da si al 2-lea volum.

Pot sa va spun ca nici una dintre aceste carti n-a fost data usor, nici mie, nici traducatorilor la manastire. Este ceva in lumea asta care, in mod vadit, se rascoleste si ultima carte pe care am tradus-o mi-a fost data cu deosebit de multe greutati dar multumesc Domnului c-a fost data si nadajduiesc sa pot sa va impartasesc si celelalte, a mai spus parintele Rafail Noica.

Parintele Rafail Noica este fiul lui Constantin Noica, cel mai mare filozof roman din secolul al XX-lea, cel care a creat acea scoala de intelepciune de la Paltinis. Parintele profesor Jean Nicolae de la Facultatea de Teologie din Alba Iulia spune ca, citind “Jurnalul de la Paltinis”, scris de Gabriel Liiceanu, si “Epistolar”-ul, a aflat prima data despre o figura enigmatica, despre fiul marelui filozof, care era calugar ortodox intr-o manastire din Anglia. Parintele profesor Jean Nicolae povesteste:

“Mi-a fost dat pentru prima oara sa-l vad, fara sa stiu cine este, sub streasina Manastirii Ramet, punand mana la inima asa cum saluta calugarii din Muntele Athos si m-am gandit: “Cine sa fie omul acesta?” Peste cateva clipe, Sorin Dumitrescu a venit langa mine si mi-a spus: “Este parintele Rafail Noica.” Nu mi-am dat seama atunci ca, in jurul parintelui Rafail, se va dezvolta un adevarat fenomen duhovnicesc de regasire a ortodoxiei mistice si patristice. Acest lucru se petrece nu departe de Alba Iulia, acolo unde parintele se roaga si traieste, intr-o sihastrie in Muntii Apuseni, iar ecourile rugaciunii sale, ale inimii sale care bate ca un clopot, le regasiti in aceasta colectie pe care parintele Rafail o realizeaza la Editura “Reintregirea”.”

 Dorina Zdroba – realizator Radio Romania Actualitati

Cuvant la lansarea cartii “Cultura Duhului”

Parintele Rafail Noica – Cuvant la lansarea cartii “Cultura Duhului”

Rafail Noica – Cuvant la lansarea cartii Cultura Duhului

Inalt Preasfintite, frati si surori, intai va cer iertare: nu sunt un om al culturii, nu sunt – la urma – nici obisnuit prea mult cu conferinte. Ma consider un om ca toti oamenii, iar chemarea mea este monahismul.

Problema vietii mele a fost ce socotesc pana astazi problema esentiala a fiecarui suflet care se naste in lumea asta. Si m-a uimit de-a lungul vietii mele, si m-a mahnit din ce in ce mai mult sa vad cat de putin intra ca (si) component al gandirii omului in general, sensul insusi al vietii – pentru ce m-am nascut, de unde vin si unde mergem cu totii? Las linia asta, v-o las gandirii fratiilor voastre.

As vrea sa iau o alta linie. Ma iertati, propriu-zis nu ma gandesc sa prezint cartea. Poate ca ea se va prezenta singura. Dar va prezint oarecum fundalul ei. Deci a doua tema pe care vreau sa o abordez, este aceasta: ca mult ma bucura sa vad dorinta de a apara Ortodoxia, insa ma intreb cati inteleg ce este Ortodoxia.

Prima mea mahnire in legatura cu tema asta este ca nu ne-am invrednicit sa traducem acest titlu in graiul nostru. Este cuvant grec, Ortodoxia, si, ca (si) cuvant strain limbii noastre, noi nu il simtim ca altceva decat un titlu. Un titlu oarecum abstract. Ce este Ortodoxia? Pentru multi, Ortodoxia este a nu fi budist, a nu fi evreu de religie, a nu fi catolic, a nu fi protestant! Or, nu asa trebuie inteleasa Ortodoxia! Iata ca slavii au tradus in limba lor: pravoslovie -dreapta slavire. Ce inseamna dreapta slavire?

Revin la tema, adica revin la tema: pentru ce ne-am nascut in lumea asta? Intr-una din conferintele inregistrate si care fac parte din cartea care se lanseaza astazi, explic mai in amanunt. Esential, eu nu stiu cum sa zic si de unde sa iau problema, – da’ omule, crezi sau nu crezi, vrei sau nu vrei, este un fapt duhovnicesc si istoric ca Dumnezeu a facut pe om! Noi nu venim, asa cum pretinde stiinta, de nicaieri si mergem incontinuu nu stim unde, nicaieri.

Venirea noastra in lume are un sens! Dumnezeu a facut pe om in istorie si l-a impodobit cu chipul si potentiala asemanare cu Insusi Facatorul. Omul, cazand de la menirea lui – precum cei care cunoasteti Scriptura si religia noastra, stiti – deci cazand de la Dumnezeu si de la menirea lui, de-a lungul istoriei, omul vrand-nevrand cauta pe Dumnezeu, isi cauta identitatea lui. Si aceasta cautare s-a tradus intr-o sumedenie de religii – niciuna din carele n-au gasit pe adevaratul Dumnezeu. Sunt multe – daca va uitati fara prejudecata in orice religie – o sa vedeti multe aspecte ale intelepciunii omului, ba chiar ale chipului dumnezeiesc pe care il poarta neaparat omul. Dar nici una n-a ajuns la a arata omului adevarata sa provenienta si adevaratul sau sens!

Intre toate religiile astea, Dumnezeu Insusi a nascut – sa zicem asa, in istorie incepand cu Avraam si poporul evreu – Dumnezeu Insusi a inceput sa ia contact cu omul si sa insufle prin Proroci ceva mai adevarat decat ce se credea in lumea intreaga. Dar pana cand Insusi Dumnezeu nu a putut sa vina in conditiile noastre, luand asupra-Si forma pe care El Insusi a facut-o dintru-nceput, forma adamica, trupul nostru si conditiile noastre istorice, pana cand nu a putut sa vorbeasca cu gura trupeasca si in conditiile noastre cu omul, Dumnezeu nu a putut deplin sa impartaseasca ce este El, ca sa arate omului de unde vine si unde este menit sa mearga! Pana cand nu a vorbit Dumnezeu Insusi cu omul, nu putem vorbi in deplin sens de dreapta slavire ca nume de religie.

Dreapta slavire este – iata cuvantul grec, doxa, inseamna nu numai slava, dar vine din cuvantul opinie – dreapta opinie; l-as traduce si ca dreapta intelegere, si ca dreapta cugetare – daca vreti – ca extensiuni ale radacinii originale. Drept a intelege gandul lui Dumnezeu. Neaparat este drept a slavi pe adevaratul Dumnezeu. Si fara dreapta intelegere, nici dreapta slavire, nici dreapta viata, nici dreapta cugetare nu poate fi – si va spun: nici un sens al istoriei omului. Cand zic istorie, nu vorbesc de istorie, vorbesc de suflete: de tine, si de tine, si de tine, si de cei dinaintea noastra, si de cei care vin, care ca mine nastem in lumea asta si, constient sau neconstientizat de noi, totusi pe Dumnezeu cel adevarat Il cautam. Si ca sa stim de unde venim si unde mergem, este lucrul cel mai important.

Am aratat intr-unele din cuvantari, am incercat sa arat si lucrul asta: ca pana si in starea lui pacatoasa, omul tot cele drepte tradeaza, cautari drepte tradeaza. Omul neaparat vrea ce este drept. Ce cauta omul? Viata! Implinire! Pacatul este numai o ratacire a caii. Pacatul, patimile si toate lucrurile impotriva carora ne luptam in Biserica, nu sunt altceva decat un cancer pe trupul sanatos. O patima nu este un fel de a fi – este un fel scalciat de a fi! Patima isi are nu numai virtutea opusa, isi are si virtutea asemanatoare! Nu exista patima care sa nu fie la origine, o energie de Dumnezeu facuta, prost intrebuintata, prost canalizata, scalciata pe undeva.

Deci ziceam ca omul, si in pacatul lui, daca il intelegem drept si esential, tot cele drepte cauta, tot pe Dumnezeu Il cauta! Si ma gandesc, aicea poate sa fie parte din cele pe care nu le putem intelege ale lui Dumnezeu. Intr-un fel, Dumnezeu, candva in istorie sau dupa, va putea birui in sensul ca pana la urma, numai El este adevarat si numai El este ceea ce cauta tot omul!

Cand va vedea tot omul pe adevaratul Dumnezeu la Judecata de Apoi, cine stie cati vor spune: “O, dac-as fi stiut ca esti Acesta, decat sa fi stiut tot ce se propovaduieste stramb in istorie…”

Dar pentru aceasta revin la tema pe care o lasasem: Ortodoxia ca dreapta slavire. Inainte de Hristos au fost multe religii, intre care una singura era mai adevarata, mai integral adevarata, dar inca incompleta – religia ale carei carti le avem pana astazi, a Vechiului Legamant, Vechiului Testament, religia evreilor – fiindca Dumnezeu a cultivat aceasta religie, incercand pe cat a putut, sa vorbeasca omului pe cat putea omul sa inteleaga in acele vremuri. Cu venirea lui Dumnezeu Insusi intrupat incepe o alta era si aceasta era este un crestinism. Dar ce s-a dovedit intre oameni – cum aveau sa spuna Apostolii – “Dupa noi vor veni lupi rapitori in turma lui Hristos”. Omul, si dupa Hristos… aicea e o taina pe care Apostolul o numeste “taina nelegiuirii”. E o taina cum omul, care cauta si in pacat pe Dumnezeu cel adevarat, totusi in istorie pe Dumnezeu cel adevarat nu L-a primit! “Intre ai Sai a venit, zice inceputul Evangheliei, a lui Ioan, si ai Sai nu L-au primit!”. Si acest “ai Sai” poate sa insemneze multe lucruri: Toti suntem ai Sai si niciunul din noi nu-L primim intr-o masura deplina.

Si atunci ce se intampla? Ai dreapta intelegere si dreapta viziune care este cuvantul lui Hristos, fie inainte de Hristosul intrupat – zic intrupat, fiindca Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu Insusi, El este Cel care vorbea cu Adam in Rai, El e Cel prin care s-au facut cerurile si pamintul – deci cuvantul lui Hristos, fie inainte de intruparea lui Hristos, fie dupa, este Adevarul mai mult sau mai putin deplin inteles de oameni! Este putinta dupa Hristos sa-l intelegem. Nevointa, iertati-ma, nevointa noastra in Biserica trebuie sa se concentreze mai ales pe dreapta intelegere a acelui cuvant! Nevointa este mai ales efortul mintii de a intra in mintea lui Dumnezeu.

Deci dupa intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, Hristos, acelasi Cuvant deplin dat in masura in care istoria poate purta deplinatatea Cuvantului dumnezeiesc, omul deplin informat fiind – si intrebuintez cuvantul “informatie” in sensul in care genetica il foloseste, informatie nu in sensul mass-media, ci in sensul geneticii – deci deplin informati fiind de Cuvantul lui Dumnezeu, putem prin pocainta ajunge la deplina asemanare cu Dumnezeu, precum o dovedesc 2000 de ani de istorie a crestinismului in nenumarate forme! Si nu exista conditie a omului, pe care Cuvantul lui Dumnezeu sa nu o poata vindeca, regenera, indumnezei!

Si ce se intampla dupa Hristos? Insusi omul se dezbina de Cuvantul lui Dumnezeu si apar ceea ce se numesc ereziile cu multe titluri, cu multe denumiri.

Eu zic asa: noi, daca vrem sa aparam Ortodoxia, sa stim ce aparam! Am zis de multe ori un lucru pe care l-am trait pe viu: Ortodoxia nu este altceva decat firea omului! Nu este o denominatie cum se zice in Apus, nu este o confesiune intre altele, nu este o filosofie intre altele. Ortodoxia nu se defineste prin separare de alte filosofii, Ortodoxia este insusi acel lucru pe care il cauta omul dintru inceput si-l va cauta pana in sfarsit. Asta este ce nu trebuie sa pierdem! Daca Cuvantul care s-a dat, Cuvantul mantuirii, a trebuit sa fie dat de Dumnezeu Insusi intrupat in conditiile noastre, prin jertfa pe care a suferit-o acest Cuvant al lui Dumnezeu, apai se cade, din nepasare sau din nestiinta, sa pierdem insusi intelesul acestui Cuvant, care este mantuirea?

Si mantuirea ce este? Mantuirea astazi, cat suntem noi in trupul asta, in sangele asta, e devenirea noastra adevarata. Daca devenirea noastra este adevarata, trebuie sa o simtim concret in trupul, in sangele, in oasele noastre, iar mantuirea la sfarsit este sa vedem, cum zice Sfantul Ioan in prima Epistola: Il vom vedea precum este, pentru ca vom fi asemenea Lui! Daca astazi vom deveni asemenea Lui, Il vom vedea cum este. Daca nu Il vom vedea, este vorba despre intunericul cel mai din afara. De asta este vorba, de vesnicie! Asta este ce aparam noi!

Mult am fost mahnit, de-a lungul vietii mele, sa aud lucruri dintr-astea, ca uite – in termenii nostri romani, dar am auzit si de la greci, si de la rusi -, ca noi sa fim buni romani, trebuie sa fim ortodocsi, ca asta e religie stramoseasca! Stiti unde este erezia? Intr-o expresie engleza: este coada care da din caine! Daca avem nevoie de identitatea nostra nationala pentru a pastra dreapta slavire, pentru asta ne-o pazim si identitate nationala. Sfantul Cosma al Etoliei a propovaduit in nordul Greciei (ucis de turci in 1733), in Epir, intr-un moment al istoriei in care toti deveneau turci! Grecii aproape ca nu mai stiau greaca, toti invatau numai turca, deveneau musulmani. El a propovaduit si elenismul! De ce? Pentru ca prin mijlocul elenismului aveau sa-si pastreze dreapta credinta, dreapta slavire. Dreapta si adevarata mantuire. Asta e lucrul cel important si sensul vietii noastre!

Ca om precum fiecare dintre noi si, ca sa zic asa, ca monah care m-am balacit in aceste ganduri toata viata mea, asta este ce-as vrea sa impartasesc dintru bun inceput poporului meu. Pe mine ma intereseaza toate. Ortodoxia nu ma interesa in nimic altceva decat in cele specific religioase. Toate sunt importante in istoria aceasta si m-au interesat putin, cat am auzit din simpozionul de astazi – ca am venit cu intarziere – ma intereseaza toate zbuciumurile prin care a trecut lumea asta. Si vad importanta, relativa, dar mare de cele mai multe ori a acestor zbuciumuri, cand zbuciumul duce in directia adevarata; importanta negativa a tot ce se face pentru a distruge aceasta cale a omului.

Pana la urma stiti ce se intampla in viziunea pe care va propun a ceea ce este dreapta slavire? Sa stiti ca este, istoria este impartita in doua: istoria este devenirea intru fiinta a omului sub indrumarea lui Dumnezeu, Care este Cel ce este. Dumnezeu este Fiinta si devenirea noastra este intru fiinta si Fiinta este a lui Dumnezeu. Asta este istoria. Dar in istorie s-a nascut si taina nelegiuirii, unde omul este in libertatea lui capabil si ingaduit de Dumnezeu sa-si faca libera alegere si lupta impotriva acestei faceri a lui Dumnezeu, nasterea si indumnezeirea omului scos din nefiinta.

Si istoria este impartita in doua din ziua in care Cain si-a omorat pe fratele sau Abel – si continua pana astazi si pana la clipa cea mai de pe urma a istoriei, asa cat o putem intelege din prorocíi. Asta este lupta si sensul luptei pe care o ducem si asta este ce as vrea nu numai sa nu pierdeti voi din vedere – o, cum as dori lumea intreaga sa inteleaga!

Ortodoxia nu este o eticheta. Ortodoxia nu este a fi vrajmas cuiva, fiindca legea lui Hristos este dragostea! Si infratirea. Legea lui Hristos ne porunceste a iubi si pe vrajmas. Un ortodox, in masura in care este ortodox, nu poate fi vrajmas nimanui. Insa in acelasi timp, daca… Ortodoxia este infratire cu tot omul, dar in acelasi timp – atentie! – constiinta dogmatica pe care trebuie sa o avem si trebuie sa o cultivam, este ca in afara a ceea ce se numeste cu adevarat Ortodoxie, nu este altceva decat ratacire de diferite feluri si, in urma urmelor, intunericul cel mai din afara!

Si atuncea: pe de o parte vrem sa ne infratim cu tot omul, pe de alta parte, daca omul nu vrea sa se infrateasca cu noi, caci omul este liber si libertatea trebuie respectata, uitati cum Dumnezeu o respecta: Dumnezeu nu numai n-a facut un pom interzis – pom oprit -, ca atunci cand Adam a vrut sa manance din el, a mancat din el; dar uitati-va in lumea in care suntem, lumea unui pacat crescand pana la dimensiuni de neinchipuit: unde e Dumnezeu in lumea asta? se intreaba multi. Este! Si cine vrea si cine Il cheama, Il va afla! Si am experiente concrete despre aceasta. Si totusi lumea merge hai-hui in prapastia pierzaniei fiindca omul este liber. Si trebuie! Istoria este acolo unde trebuie sa ne manifestam libertatea totala si a venit mmentul in istorie cand aceasta libertate sa se arate la nivel mondial!

Dar noi sa stim de unde venim si sa stim unde mergem si daca mai este cineva care doreste inca, care se trezeste inca la aceste realitati, cu acel cineva vom putea impartasi infratirea pe care o aflam din Hristos! Ecumenismul nu este a face o salata, un talmes-balmes din toate viziunile care au existat. Universalismul adevarat este Hristos, fiindca El este Dumnezeu. In tot restul se amesteca cate ceva strain si tot restul duce catre intunericul cel mai din afara!

Deci Inalt Preasfintite si Parinti si frati – si frati, am in gand si surori, ca pentru mine, cum zice, in Hristos nu mai este barbat si femeie, ci toti suntem una – asta este ceea ce as vrea sa impartasesc cu voi, asta este ce am vrut sa impartasesc prin cuvantarile care s-au strans in prima carte care imi poarta numele si carte pe care vreau s-o impartasesc cu voi astazi. Nadajduiesc ca, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, sa intelegeti cat mai drept, cat mai adanc. Eu sunt in ultima faza a vietii acuma si imi e mai firesc sa vad importanta si desertaciunea vietii de pe pamant. Importanta alegerii fiindca este vesnica! Desertaciunea in masura in care ne lasam prinsi prea exclusiv in ale istoriei, in ale Martei: Marto, Marto, te grijesti si te tulburi pentru multe, dar una este de folos. Asta nu inseamna, Marto, sa nu mai invarti la mamaliga ta! Asta inseamna: Marto, nu uita pentru ce invarti la mamaliga! Si asa, fiecaruia as vrea sa zic: Sa nu uitam pentru ce suntem in viata asta. Si cu asta as incheia.