Parintele Rafail Noica – Conferinta despre “Cuvantul lui Dumnezeu – Cultura Duhului” – Alba Iulia, Postul Mare, 1994

Trei fisiere audio:

Parintele Rafail Noica – Cultura Duhului 1/3

Parintele Rafail Noica – Cultura Duhului 2/3

Parintele Rafail Noica – Cultura Duhului 3/3

Instructiuni pentru download: click dreapta pe fisier, save (link) target as…

 

 

 

 

 

Cuvantul lui Dumnezeu – Cultura Duhului

Mi-am propus sa incep cuvantul meu apeland la cuvantul Mantuitorului: “Cerul si pamantul vor trece, dar cuvantul Meu nu va trece.” Ce este cuvantul? Noi suntem obisnuiti sa-l intelegem ca un mod de a face contact unii cu altii, de a face un schimb de informatii. Dar vedem in Scriptura altfel de lucruri spuse despre cuvant. “Intru inceput era Cuvantul si Cuvantul era catre Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul.” “Si Cuvantul trup S-a facut.” “Zis-a Dumnezeu: Sa fie lumina, si a fost lumina.” Si orice a spus Dumnezeu prin cuvant, s-a facut. Iarasi revin la cuvintele Mantuitorului, cand a spus: “Cuvintele Mele sunt duh si ele sunt viata.”

Ce este cuvantul ?

Ce este cuvantul? Cum sa intelegem? Si as vrea sa leg acest cuvant, cu ajutorul Domnului, si de notiunea de cultura, cultura Duhului, cum am spus. Scriptura ne arata ca Dumnezeu, cand a facut pe om – daca ma iertati, ma duc un pas mai indarat: cand a facut tot ce-a facut inaintea omului – printr-un singur cuvant a infaptuit: Sa fie! Cand a fost vorba de om, altfel a facut Dumnezeu pe om. S-a sfatuit: “Sa facem om in chipul nostru si-n asemanarea noastra.” Si intelegem ca omul nu este o faptura ca toate celelalte fapturi. Si intelegem aceasta nu din mandria noastra, ci prin cuvantul pe care Dumnezeu ni l-a dat. Si vedem cum, prin cuvant, Dumnezeu continua sa cheme, sa ia legatura cu omul. Dumnezeu prin cuvant il sfatuieste pe Adam. Cand Adam cade, dupa ce nelegiuirea cuprinde toata istoria pamantului pana la distrugerea lui sub Potopul lui Noe, vine un moment in istorie cand Dumnezeu iarasi vorbeste omului, dand prin Prorocul Moisi o lege.

Legea aceasta avea doua meniri: S-aduca pe om din nelegiuire la o lege – asta o putem intelege toti, legea morala – dar sa dea si niste indicatii in acea lege despre ce avea sa faca Dumnezeu la “sfarsitul vremii”, la plinirea vremii mai bine zis. “Plinirea vremii” avea sa fie nu un lucru cronologic in primul rand, ci intruparea acelui Cuvant. Spune Sfantul Pavel in Epistola sa catre Evrei: “Dumnezeu, Care in multe feluri a vorbit parintilor nostri, in sfarsitul vremii ne-a vorbit prin insusi Fiul Sau.” Or acest insusi Fiul Sau se numeste si Cuvant al lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu revine acuma sa-Si continue lucrarea de infaptuire prin “dialogul” pe care il incheaga cu Omul, mai bine zis il “reincheaga,” dupa despartirea ce se produsese in Rai prin caderea lui Adam. Cuvantul il putem intelege ca energie – energie creatoare.

Dar cuvantul omului ce este? Daca omul este chipul lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu care poate sa ajunga pana la asemanarea lui Dumnezeu, si cuvantul omului este o energie. Cuvantul lui Dumnezeu ne invata ca prin cuvant de rugaciune sa ne apropiem de Dumnezeu. Omul in rugaciune ajunge la starea cuvantului cea mai inalta, unde cuvantul lui prinde puteri, in Duhul lui Dumnezeu, sa infaptuiasca, oarecum asa cum si Dumnezeu a infaptuit Omul nu este menit sa faca si el, sa creeze o lume; omul este menit sa dezvolte acest chip al lui Dumnezeu din el intru asemanarea deplina. Asa intelegem noi mantuirea.

Cum intelegem noi mantuirea? In Biserica noi intelegem mantuirea ca impartasire a vietii dumnezeiesti. Dumnezeu impartaseste omului viata Sa. Cand omul ajunge la aceasta asemanare deplina cu Dumnezeu, de pilda daca omul ajunge sa traiasca si in slava, si in ocara, si in rusine cu aceeasi neclintita dragoste dumnezeiasca, stam la inaltime. De ce? Fiindca aceasta neclintire a iubirii nu este parte din alcatuirea psihologica a omului, ci o caracteristica dumnezeiasca: Dumnezeu nu poate avea vrajmas. Cine poate ceva impotriva lui Dumnezeu? Nu se clinteste, pentru ca nu este nici marit de slava pe care I-o dam noi, nu este nici micsorat de hula pe care I-o aducem noi. Fiindca El este, si viata Lui este vecinica. Dumnezeu este, si ne cheama la acest “a fi” si la aceasta asemenea-vecinicie pe care o are El. Stam la inaltime, intr-adevar, cand ajungem la trairea oricarei virtuti crestine, intelese nu intr-un sens etic, moral, ci intelese ca insusirea energiei care traieste in insusi Dumnezeu.

Si-aici ma apropii putin de tema pe care voiam s-o iau: Care este aceasta energiei? Este Cuvantul lui Dumnezeu salasluind si petrecand in om. Dumnezeu prin energia cuvantului incearca sa contacteze pe om. Omul prin cuvantul rugaciunii incearca sa raspunda lui Dumnezeu. Omul isi arata libertatea lui si libera lui alegere cand raspunde lui Dumnezeu prin rugaciune, cand poate sa spuna “Amin” lui Dumnezeu, chemarii lui Dumnezeu. Dar ceea ce mantuieste pe om este, iarasi, nu ceea ce face omul, in neputinta lui, ci ceea ce face cuvantul lui Dumnezeu salasluind in noi.

As rezuma ceea ce am incercat sa spun pana acuma, ca noi intelegem cuvantul in sensul lui cel mai adanc, ca o energie; si as vrea sa intelegem cu totii lucrul asta, sa nu ramanem la nivelul de informatie a cuvantului. Cuvantul in trairea duhovniceasca este impartasire, cand Dumnezeu vorbeste cu omul – cum spune Scriptura – prin insusi Fiul Sau. Daca bagati de seama diferentele dintre Vechiul si Noul Testament, sunt mari diferente de cuvant.

Legea “etica” a Vechiului Testament este sa faci asta sau sa nu faci asta. Vei face, sau nu vei face, si ramanem doar la o oarecare “facere” relativa. Cand Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu incepe sa povatuiasca omenirea, invatatura Lui incepe cu “Fericiti cei curati cu inima, ca a lor este Imparatia Cerurilor,” “Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia”, si asa mai departe. Nu vedem nicaieri pe Mantuitorul poruncind ca de la inaltime, ca unor robi, ci preia si poruncile Vechiului Testament, zicand: “Ati auzit ca este scris asa si asa, dar Eu spun voua..” – si da dimensiunea adevarata a poruncii Vechiului Testament.

De ce zic adevarata? In Legea Vechiului Legamant ne-a vorbit prin proroc; in Noul – El insusi. Vechiul a fost o pregatire a omului spre a intelege putin pe Dumnezeu. Adica cum putem sa intelegem noi pe Dumnezeu? Cum putem, intr-adevar, fiindca scrie si Scriptura ca mintea omului nu poate sa cuprinda pe Dumnezeu, ca gandurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gandurile omului, precum cerul mai presus de pamant. Si atuncea i-a dat omului, prin trairea ascultarii, sa inteleaga pe Dumnezeu. I-a dat omului la inceput, sa zicem, un cod etic prin Moisi, prin cele Zece Porunci. Si prin aceasta omul invata sa nu minta, sa nu fiare si altele, adica invata ca Dumnezeu nu ne vrea mincinosi, ucigasi si altele, fiindca Dumnezeu insusi nu este mincinos, Dumnezeu nu este hot, Dumnezeu nu este ucigas.

Dar nu in aceasta etica gasim viata, fiindca ceea ce omul cauta, lucrul pentru care insetoseaza omul este viata, pana la urma. Si de cate ori auzim in zilele noastre: “Da, dar si eu vreau sa traiesc” – si asta in general ca sa ne scuzam o viata libertina. Si sper sa nu va smintesc spunand ca, intr-un oarecare sens, omul are dreptate cand zice asa, fiindca – iau cuvantul Mantuitorului: Omul nu-i facut pentru Sambata, ci Sambata e facuta pentru om. Sambata – adica “odihna,” adica implinirea.

Adica in ce sens are dreptate omul? Omul cauta viata. Ceva in noi cauta, nu ce isi inchipuie omul a fi binele, ci, pana la urma, viata o cautam. Or Scriptura nu vorbeste de un mai bine sau mai rau, ci peste tot vorbeste de viata.1 Iar Hristos ne graieste cuvinte, nu ale unei etici superioare ci, ca Dumnezeu, “ale vietii vecinice;” adica, pana la urma, aceea ce voia sa ne insufle si prin Legea Vechiului Legamant, unde se “poticnea,” pe de-o parte, de desavarsirea mai mica sau mai mare a prorocului, pe de alta, de incapacitatea gandului omenesc de a se ridica la o intelegere duhovniceasca mai “subtire,” mai “inalta,” si, in acest sens, mai adevarata.

Chiar si in Vechiul Testament, in cele Zece Porunci, Dumnezeu spune omului: “Sa fiti sfinti, fiindca Eu sunt Sfant!” Nu zice: Sa fiti sfinti fiindca asa e bine, asa e frumos. “Fiindca Eu sunt Sfant!” Or Dumnezeu este Care vorbeste prin Moisi cuvantul asta. Lui Moisi i-a dezvaluit ca “Eu sunt.” Dumnezeu este Cel Care Este. Si vrea sa-l aduca pe om in aceeasi fiinta. Ii impartaseste ceva la inceput; si in masura in care omul se lasa impartasit de cuvantul lui Dumnezeu, gaseste in acest cuvant pe Dumnezeu, energie de viata.

Pana si in Vechiul Testament vedem in Proroci si in altii ca au “gasit”. Sfintii Vechiului Testament deci au gasit o energie de viata. Nu erau pur si simplu oameni morali; erau oameni in care, si carora putea Duhul sa graiasca, oameni prin care Dumnezeu a dezvaluit omenirii diferite, sa le zicem, etape ale apropierii omului inapoi catre Dumnezeu, inapoi zic, fiindca Adam, in Rai, cazuse de la Dumnezeu.

Dar apropierea cea mai mare este in Hristosul Sau, in Unsul Sau, in Fiul Sau, in Cuvantul Sau. in Hristos avem nu Dumnezeu vorbind prin putinta si neputinta unui Proroc, care este om ca noi, cu oarecari greseli, cum vedem in Vechiul Testament, ci insusi vorbeste, si cuvantul iese altfel. Cuvantul este pe de-o parte mai mangaietor decat al Legii Vechiului Legamant, fiindca este cuvantul de viata, cuvantul harului, cuvantul energiei creatoare, daca omul primeste ca acest cuvant sa salasluiasca in el.

Adica cum? Incepem la un nivel tot ca in Vechiul Testament, moral, daca nu intelegem altceva. Incepem sa nu facem asta, sa nu facem ailalta, care se zice ca sunt rele. Si incepe o oarecare intelegere noua. Incepem, poate, sa dam putinta Duhului sa produca in noi un moment de viata si sa intelegem atunci in trairea noastra care este viata, unde este viata – acest “care” si “unde” fiind o calitate. Sa ne indulcim in cele cerute de viata dumnezeiasca, si prin aceasta indulcire sa deslusim amaraciunea in chiar ceea ce parea sa fie atragator, in ce se numeste pacat.

Taina mantuirii este in aceasta impartasire a omului intru cuvantul lui Dumnezeu, cand omul lasa si pe Dumnezeu sa se impartaseasca cu el. Este o deschidere reciproca. Iarasi zic, nu este la nivel de informatie sau la un nivel de moralitate, care este numai un prim plan, un nivel primitiv al apropierii de Dumnezeu, dar de unde dam o dezlegare, ca sa zicem asa, a Duhului lui Dumnezeu prin acest cuvant sa ne impartaseasca cu ceva, carea impartasire duce pe om mai departe, si acest “mai departe” nu are limita, pana la identitatea totala a omului cu Dumnezeu.

Am vrut prin toate astea – cam intortocheate – sa dau totusi cateva ganduri despre cuvant. Deci cuvantul ca impartasire, nu cuvantul ca informatie. Este alt nivel, cuvant cu alta energie.

Cultura duhului

Iar acum – Cultura. Cum am putea defini noi cultura? Am auzit si in Apus si aici, in Romania, multi oameni care, vrand sa traiasca bine, sa traiasca o viata dreapta sa zicem, au fost socati ca sub numele de cultura astazi, in veacul nostru, se includ tot felul de perversiuni, pana la desfranari si altele, tot ce-si poate inchipui omul. As zice ca are dreptate acest cuvant: pana la urma cultura este ceva ce cultivam. Dar atentie, fiindca ce cultivam, asta si devenim.

Cultura este orisice cultivam. Si cultivarea pamantului este cultura. Si cultivarea pacatului este o cultura, smintita, dar cultura. Dumnezeu acuma ne cheama sa cultivam in noi cele ce sunt ale vietii; Dumnezeu Care L-a facut pe om, Care stie din ce este facut omul, Care singur stie unde este nazuinta adevarata a omului; Dumnezeu Care vede pe om deznadajduit, cautand viata acolo unde se vede ingropat in tot felul de morti – si pana la urma Moartea – si cautand viata smintit, in orice i se pare lui a fi implinire sau placere. Dar Dumnezeu, tainic, stie unde nazuieste inima omului, si la acea nazuinta raspunde prin cuvantul Lui. Si, Cuvantul lui Dumnezeu – Dumnezeu ne invita sa-L facem cultura noastra.

Dar Dumnezeu nu este unul care lucreaza cu informatie. Multi ganditori, filosofi, oameni de stiinta pun intrebari multor oameni de-ai Bisericii, sa zicem: “De ce n-aveti o doctrina pentru..,” nu stiu ce sa spun, sa zicem: “Ce se intampla cu copiii care mor nebotezati..” sau mai stiu eu ce.

Biserica – si as zice cultura Bisericii – nu tine a ne informa pentru orisice. Dumnezeu, prin Biserica, tine a impartasi omului. Impartasind omului ceva din viata Lui, daca omul primeste, poate sa mearga mai departe, fiindca, cum scrie in Psalmi, “Adanc cheama catre adanc.” Omul adancindu-se, descoperind adancurile tainelor lui Dumnezeu, cauta mai departe, si merge mai departe; merge nu “studiind,” ci traind merge pana unde, intr-o buna zi, va si sti toate cate stie Dumnezeu.

Cred ca mai toti cunoasteti inceputul Bibliei, dezvaluirea inceputului omului, povestea lui Adam in Rai, pe care multi astazi au primit-o ca un fel de mit. (Daca ma iertati, fac o paranteza: As da aceasta provocare tuturor celor care cred ca este un mit: studiati miturile si studiati povestea lui Adam, sa vedem daca nu gasiti niste diferente esentiale intre ce este mit si ce este aceasta povestire. Dar va las cu aceasta provocare.) Intre altele, vedem in povestirea aceasta intr-adevar esenta noastra. Adam-ul acela sunt eu, Adam-ul acela este orisicine. Adancind trairea noastre bisericeasca, ne regasim in el si pe el in noi.

Dumnezeu L-a facut pe Adam si L-a pus in acest Rai si I-a spus: “Iata, toate acestea vor fi tie pentru mancare, dar din pomul cunostintei binelui si raului, dintru acela sa nu mananci, ca in ziua in care vei manca, vei muri.” Noi intelegem acest “Sa nu mananci” ca porunca lui Dumnezeu, si pe drept cuvant. Dar: ce numim noi porunca? Porunca de multe ori este de la unul mai mare la unul mai mic: cu degetul ridicat zice: “Sa nu faci asta!” Dar cu Dumnezeu nu este asa, si nici nu are forma aceea, ca Dumnezeu ii si explica imediat lui Adam, “Pentru ca in ziua sau in clipa in care vei manca din el, vei muri.” Adica Dumnezeu impartaseste lui Adam un lucru mic, dar un inceput. “Daca pui piciorul pe calea asta, te pot duce mai departe; daca nu, e un risc.”

Dar Dumnezeu l-a lasat liber pe Adam, fiindca Adam trebuia sa isi arate libera vointa in trairile lui. Si Adam s-a vazut cu un alt cuvant in fata: sarpele a venit si i-a spus lui Adam – sarpele cred ca era simbolul intelepciunii, ca se zice ca era cel mai intelept dintre animale – si i-a spus lui Adam: “Nu vei muri daca vei maneai din acest pom.” Si Adam, crezand, nu pe Dumnezeu, ci crezand sarpelui, a facut ce i s-a parut ca este bine. Si s-a trezit, cum spune sarpele, ca: “Ti se vor deschide ochii si vei cunoaste binele si raul, ca Dumnezeu cunoaste binele si raul, si vei deveni ca Dumnezeu.” Si lui Adam intr-adevar i s-au deschis ochii, dar: ce taine dumnezeiesti s-au dezvaluit lui Adam cand i s-au deschis ochii prin aceasta fapta? Cum a devenit el nemuritor si atotstiutor ca Dumnezeu?

Adam, cand, chipurile, i s-au deschis ochii – si intr-adevar, intr-un fel i s-au deschis – s-a vazut rusinat, s-a vazut gol, s-a vazut dezbracat si s-a rusinat de goliciunea lui. S-a rusinat Adam de Eva si Eva de Adam, si s-au ascuns sub imbracaminte de frunze, si cand au auzit venirea lui Dumnezeu inapoi in Rai, s-au rusinat de Dumnezeu. Dar ce, rusinea este starea lui Dumnezeu? Vedeti ca au primit un cuvant smintit, si energia acestui cuvant a smintit pe om, si smintire duce catre smintire. S-a dezbracat de firea cu care era imbracat, si s-a gasit gol si rusinat si de Eva si de Dumnezeu, si s-a gasit in tendinta de a se desparti tot mai mult de Dumnezeu; ca atunci cand a venit Dumnezeu, Adam s-a ascuns dupa copacii Raiului. Dar daca Adam ar fi ascultat si crezut in Dumnezeu mai mult decat in glasul strainului…

Si asta este menirea omului. Ascultarea glasului lui Dumnezeu. Mantuitorul zice: Oile Mele aud glasul Meu si urmeaza Mie. Glasul strainului nu il aud, si se infricoseaza de al strainilor, ca nu-l cunosc. Deci Oile lui Hristos, si in masura in care suntem Oile lui Hristos, ne invatam increderea in Dumnezeu. invatam sa deslusim glasul lui Dumnezeu (glas tainic, precum si cuvantul este o taina a energiilor lui Dumnezeu), incepand dintr-o traire morala prin care ni se dezvolta niste simturi. Pornim cu oarecare frica – aceasta fiind o energie care pazeste – frica aceasta dezvolta o perceptie: deslusirea glasului strain de glasul Tatalui, atunci cand deslusim un glas de strain – acolo unde este strain – si glasul Tatalui – glasul celui ce ne naste intru viata vecinica – in cuvintele lui Dumnezeu; omul, fiind atras catre viata, desluseste moartea acolo unde nu este glasul lui Dumnezeu.

De aceea spune Mantuitorul ca oile Mele se tem de straini, fiindca nu cunosc glasul strainului! Adica, nu recunoastem in strain glasul chemarii catre viata. Dar acesta-i un simt care este in om din fire, mai mult sau mai putin – in masura caderii fiecarui om – simt care se dezvolta prin trairea cuvantului dumnezeiesc. Se dezvolta: si in aceasta dezvoltare consta ceva din ceea ce putem numi cultura duhului.

Astfel incep sa se induhovniceasca cele cinci simturi care, induhovnicite initial printr-o prima traire, ne conduc putin cate putin la o mai adevarata cunoastere in cele ale lui Dumnezeu, pana ajungem la o familiaritate cu Dumnezeu. in masura in care aceste simturi nu sunt mduhovnicite, ele devin prin cultura cultivare – adica cultivam cuvantul lui Dumnezeu.

Ma gandesc la alta chemare a glasului lui Dumnezeu: “Auzi, Israel!” – Israel insemnand poporul lui Dumnezeu. Auzul este un lucru pe care-l numim in Biserica ascultare. Ascultarea este in primul rand auzul cuvantului, ceva ce ascultam. Noi intelegem ascultarea ca o disciplina: sa “asculti de cineva.” Este un adevar si in asta, dar nu aceasta este esenta ascultarii. Efectul de disciplina vine din ce numim duhovniceste ascultare, dar este numai un efect, un efect secundar.

Fac o comparatie: Precum pruncul in pantecele maicii: am auzit din cunostintele stiintifice ca in el, dintre cele cinci simturi, auzul este primul care se dezvolta, si ca pruncul poate auzi glasul tatalui sau prin tesuturile pantecelui maicii. Ceva analogic se intampla in trairea noastra duhovniceasca. Prin tesuturile lumii asteia, materiei asteia, invatam in Duh sa auzim si sa deslusim glasul Tatalui. Deci ascultarea, inainte sau dincolo de a fi o disciplina, este o auzire si un discernamant. Discernem deci glasul cunoscut al Bunului Pastor de glasul strainului, pe care il recunoastem ca strain.

Bineinteles ca ascultarea, auzirea, daca vreti, duce si la o infaptuire oarecare. Auzim ceva si facem dupa ce auzim – asta numim ascultare ca, as zice, cultura. Deci omul, umbland dupa povatuirile pe care le aude, cultiva in el trairea acelor povatuiri; precum Adam, ascultand povatuirea sarpelui mai mult decat pe a lui Dumnezeu, fara sa-si dea seama, la inceput, a cultivat moartea – si a picat in ea; tot asa, cultivand cuvantul lui Dumnezeu, cultivam in noi samanta vietii si, caisa zicem asa, “picam” in viata (dar nu picam, ca este, nu o cadere, ci un urcus). Cultivand samanta vietii, samanta e va incolti, samanta va rodi, si asta este o intreaga cultura. Ziceam ca si cultura pamantului este o cultura: dar si asta este o cultura a “pamantului,” a pamantului care sunt eu.

Am zis la inceput ca tot ce cultiva omul este cultura. Cultura smintita sau buna, dar este cultura. Am zis si lucrul acesta: sa-i dam omului o cautare, si am numit-o cautarea vietii, cautare smintita sau dreapta, dar asta este cautarea omului, ca Dumnezeu Care a facut pe om, Care stie ce este in om, din ce este facut si pentru ce este facut, Care stie slabiciunea omului, dar si potentialul omului, Dumnezeu este Cel Care ne cunoaste si Care ne poate da implinirea pe care o cautam.

As vrea sa aduc aicea un cuvant al Sfantului Dorothei al Gazei, care spunea: Cel ce traieste in ascultare, cel ce-si leapada vointa ca sa traiasca in ascultare, se trezeste facand voia sa intotdeauna. La inceputurile trairii mele calugaresti ceva din cuvantul asta am inteles, dar foarte smintit, si as vrea sa vadesc aceasta smintire in caz ca si altii se smintesc in acelasi fel. intelegeam oarecum ca, bineinteles, daca te-ai lepadat de voia ta si faci cu placere ce-ti spune altcineva, asta este voia ta, si deci te gasesti ca tot mereu faci voia ta facand voia celuilalt. Un graunte de adevar este si acolo, dar intelesul este mult mai adanc, mult mai tainic si mai mangaietor.

Adevarul este ca Dumnezeu stie mai bine decat mine ce vreau. Eu caut viata, dar o pot cauta smintit. Facand ascultare in Duh, ma trezesc dintr-o data: “Pai, Doamne, asta-i ce voiam!” Pana la urma acesta este lucrul catre care nazuiam Recunosc, paradoxal, ce n-am cunoscut niciodata. Atuncea cand harul Vine, cand cuvantul lui Dumnezeu traind si petrecand in noi incolteste si incepe sa dea viata; cand harul incepe sa traiasca in om, sa-1 umple, sa-1 plineasca si sa-l indumnezeiasca, marturia tuturor Sfintilor din Vechiul Legamant incoace a fost ca aceasta este ceea ce plineste pe om. Bineinteles ca aceasta este! Dar ce, Dumnezeu o sa stie mai putin decat mine, faptura Lui, ce vreau si ce caut eu? Omul poate cauta smintit, si pana la urma pacatul este o minciuna, este o smintire – o smintire a firii, precum zice cuvantul romanesc: “Si-a iesit din fire,” este o iesire din fire.

Si precum am mai zis, sa nu ne lasam amagiti de multe filosofii si gandiri care, mai ales in zilele noastre, se amesteca in toate si smintesc pe om. Firea omului este ceea ce Dumnezeu ne dezvaluie a fi firea omului. Acuma nu intelegem de ce. Cele pamantesti, cele materiale le intelegem, ca fiind viata noastra primitiva, fara nici un sens peiorativ al cuvantului “primitiv,” as zice viata noastra animala, fara nimic peiorativ notiunii de animal, decat ca este neindestulator pentru om. Dar firea aceasta materiala ne este mai la indemana: daca ti-e foame, si ai ce manca, orisicand poti sa iei si sa mananci; dar cuvantul Mantuitorului, “Nu numai cu paine va trai omul, ci cu fiecare cuvant care purcede din gura lui Dumnezeu,” unde gasim cuvantul acesta?

Cuvinte in carti gasim. Dar intelegem cuvantul acesta, ca sa incolteasca si sa-i simtim viata? Gasim energia acestui cuvant, ca in clipa cand, sa zicem, ne mananca lacomia, sa gasim indulcire in cuvintele lui Dumnezeu, astfel incat sa simtim: “Pai asta poftea, nu pantecele meu, ci altceva in mine.” Atunci cand pantecele s-a umplut si nu mai are nevoie de mancare, daca mai mananci e lacomie. M-am umplut de mancare, dar ceva mai poftesc, si m-arunc spre mai multa mancare, cu dezamagirea de a vedea ca mancarea nu-mi face decat rau si ajung pana la greata. Ca tot ce este material este stricqcios, are un termen, dar pofta omului nu are termen. De ce? Fiindca omul nu este numai un animal, cand ceva in om pofteste, vecinicia pofteste, infinitul. Ceva in om nu se satisface, nu odihneste decat in nemarginirea lui Dumnezeu.

Daca in mine poate incolti acel cuvant, si il gasesc ca fiind lucrul catre care nazuieste pofta mea, atunci numai e pofta in sens peiorativ, ci din lacom ma vad virtuos, cum am zice noi, moralmente. Dar nu-i vorba de virtute asa cum intelegem in morala, ci de viata, ca Dumnezeu la viata primeste pe om. Si in asta consta faptul ca Sfintii au trait cu bucurie in cuvantul lui Dumnezeu, s-au nevoit cu bucurie, s-au indulcit de posturi si de vieti aspre. Dar nu viata aspra ii indulcea, ci puterea harului.

Asta nu este un lucru al intelectului, este o traire care a dat putere. Ce inseamna martir? Cuvantul este acelasi ca “martor,” etimologic Martirul este un martor, pentru ca viata care traieste in el – in Hristos – este mai puternica decat viata pe care o avem in madularele noastre pamantesti stricacioase. Mai puternica energetic, nemaisimtind nici chinurile, pentru indulcirea pe care i-o pricinuieste dragostea lui Dumnezeu, care-l face mai bine sa moara cu Dumnezeu in chinurile cele mai cumplite, decat sa se indulceasca de indulciri stricacioase, trecatoare, despartindu-se de Dumnezeu. Dar stricacios si trecator nu este numai ca azi traiesc si maine mor; stricacios si trecator este o calitate a indulcirii.

Se zice ca Dumnezeu este Dragoste, Dumnezeu este Iubire. Atunci omul ce este, daca-i chipul lui Dumnezeu? Si omul este dragoste, si omul este iubire. Vedem ca pana si pacatele cele mai mari au de-a face cu dragoste si cu iubire. Omul, fiind facut in chipul lui Dumnezeu, isi cauta identitatea, cum zicem noi astazi.

Dumnezeu mai bine decat mine stie unde-mi este identitatea. Si cand omul urmeaza cuvantul lui Dumnezeu, cand omul continua cuvantul lui Dumnezeu, se trezeste dintr-o data ca asta si voia. Si voia asa de inversunat, asa de inflacarat, ca este gata si sa moara ca sa ramana cu dragostea, cu firea sa in dragoste, decat sa cada in smintirea dragostei pe care acuma o resimte ca smintire.

Deci cuvantul lui Dumnezeu este cultura duhului. M-amintesc cand am venit in Romania dupa multi ani, cineva mi-a vorbit de Parintele Paisie Olaru si mi-a spus ca i-a cerut inainte de moarte un cuvant pentru tineretul roman. Si asa cum am auzit eu si cum retin, cuvantul ar fi fost cam acesta: “sa pazeasca cuvantul lui Dumnezeu” Am auzit doua-trei cuvinte frumoase despre Parintele Paisie Olaru, dar cand am auzit cuvantul lui, nu stiu de ce l-am indragit foarte mult in inima mea. Si m-am gandit ca asta este poate un cuvant mai mare decat ne dam seama: “Sa pazeasca cuvantul lui Dumnezeu.” Incepem a pazi cuvantul lui Dumnezeu, a-l cultiva la nivelul la care ne gasim. Etic il intelegem? Pai etic incercam sa-l pazim, dar as vrea sa atrag atentia la asta: Nu acolo sa ramana mintea noastra, nu acolo sa caute, sa nu formalizam – viata sa cautam.

Exista o cercetare duhovniceasca pe care trebuie s-o faca omul. Exista un “de ce”, o intrebare pe care trebuie s-o puna omul. Trebuie sa intelegem sensul si esenta lucrurilor. Nu este numai paza unui “Fa asta, nu te gandi de ce, doar sa fie asa, ca asa-i bine!” Dumnezeu nu a spus lui Adam “Sa nu mananci din pomul acela, ca asta-i rau!” A explicat lui Adam: “Sa nu mananci din pomul acela, ca in ziua in care vei manca, vei muri.” Si vedem ca de o anume moarte a si murit, desi trupul mai avea sa-si traiasca un termen pana la moarte, dar in duh a murit, s-a despartit de Dumnezeu, s-a invrajbit cu Dumnezeu. In loc sa se bucure de venirea lui Dumnezeu, s-a infricosat, s-a rusinat si s-a ascuns. Notiunile astea de frica, de rusine, de ascundere sunt foarte mari.

Asadar, sa pazeasca cuvantul lui Dumnezeu. Noi incepem prin a pazi cuvantul asa cum ne taie capul. Dar as vrea sa indemn pe fratii si pe surorile mele sa inteleaga, sa nazuiasca, sa caute in rugaciune mai departe decat ce ne taie capul astazi. Ca nu este numai o pazire a unui cuvant – etica; cuvantul nu este o porunca morala, desi are si efectu asta, dar e numai un efect, si efect secundar. Este Cuvant de Viata. Pazind cuvantul lui Dumnezeu, dam posibilitatea acestui cuvant sa salaslniasca in noi si sa petreaca in noi. Si descoperim ca acesta este cuvantul care pe noi ne pazeste.

Pana la urma cine pazeste pe cine? Omul pazeste cuvantul lui Dumnezeu? Mai adevarat, cuvantul pe care-l pazesc, pe mine ma pazeste. Si nu numai ma pazeste, ci ma duce mai departe. Cat de departe? Spune Scriptura ca trupul si sangele nu pot mosteni Imparatia Cerurilor, Imparatia Cerurilor nu este in trup si sange, in mancari si in infranari: este Imparatia Duhului. Scris este – tot de Apostolul Pavel, caruia i s-au dezvaluit taine adanci – caci: “Ochi n-au vazut si urechi n-au auzit, si nu s-a suit la inima omului ce a pregatit Dumnezeu celor care-L iubesc pe El.” Daca ochi n-au vazut si urechi n-au auzit, daca n-a intrat in inima omului, cum putem noi sa mergem catre acestea pe care nu le vedem si nu le auzim? Sunt asa departe de noi, ca nimica omenesc nu le poate intelege.

Cultura Cuvantului tocmai catre acest nevazut, neauzit, neinchipuit de om conduce. Cuvantul lui Dumnezeu vine din imparatia Cerurilor, si nu numai ca ne pazeste, dar ne si duce in imparatia Cerurilor.

Ce este Imparatia Cerurilor ?

Ce este imparatia Cerurilor? Mantuitorul zice: “Sa nu cautati la dreapta si la stanga. imparatia este in voi.” Imparatia este in om, si cuvantul lui Dumnezeu cauta sa salasluiasca in om. Omul este la inceput ca un animal, fara nimica peiorativ; adica traind in viata materiei, in viata animalica, dar spre deosebire de alte animale care vietuiesc ca noi pe pamant, care se nasc ca noi pe pamant, care cresc ica noi si aparent mor ca noi (adica noi ca ele), spre deosebire de aceste animale vedem in nazuinta aceasta a omului, in poftele acestea, de neimplinit prin nimica material in om, vedem cautarea aceasta, care tradeaza chipul dumnezeiesc in om.

Omul niciodata nu se va putea satisface pe pamantul acesta, nici cu cele mai mari placeri, nici cu cele mai groaznice pacate, nici cu cele mai mari infaptuiri ale istoriei, ci poate sa moara deznadajduit, chiar fiind implinit in toate; fiindca alta nazuieste omul, dar nu poate atinge. Trup si sange nu pot mosteni lucrurile acestea, pe care trupul si sangele nu le pot vedea, nu le pot auzi, nu le pot percepe, nu le pot intui, decat un firicel vag Dar cultivand in noi acest cuvant, insusi cuvantul lui Dumnezeu, Cuvantul descopera ceea ce este El.

Revin la ceea ce numim poruncile lui Hristos, ce spuneam la inceput, ca nu sunt ca cele a ale Vechiului Legamant, desi am aratat ca si Vechiul Legamant indica ceva mai departe decat doar o lege, un Rai. Cuvantul lui Hristos este trecerea de la disciplina la viata. Spune Evanghelia Sfantului Ioan: “Legea prin Moisi Sra dat, dar harul si adevarul prin Iisus Hristos a venit.”

As vrea sa revin la un nivel mai concret acuma, pazind cuvantul lui Dumnezeu. Dar Cuvantul trup S-a facut si cuvantul se impartaseste omului prin toate simturile, prin cuvant, asa Cum intelegem noi, oarecum informativ, daca vreti, dar fiindca este vorba de viata, cuvantul se impartaseste numai in vietuire. Nu este destul omului sa studieze Scriptura, ca un studiu abstract, nu este destul omului sa traiasca o viata imbisericita, sa-si impodobeasca casa cu icoane, sa, asculte muzica duhovniceasca, bisericeasca, sa inloanasca o cultura omeneasca cu o cultura imbisericita.

Dumnezeu, Care ne-a facut si Care stie din ce suntem facuti, stie ca suntem trup si sange. Cuvantul trup s-a facut, in mai multe sensuri. Cuvantul cel mai inainte de veci. Care se numeste si Fiul lui Dumnezeu, Care este insusi Dumnezeu, S-a intrupat in istoria aceasta, S-a nascut asa cum m-am nascut si eu, a copilarit asa cum am copilarit si eu, a trait si a suferit asa ca mine, a murit asa cum voi muri si eu, a inviat asa cum eu nu pot invia, S-a inaltat la Ceruri si sade de-a dreapta Tatalui, si a creat prin aceasta o cale catre dreapta Tatalui pentru mine.

Si cand vorbesc de “mine” nu vorbesc de cel care va vorbeste. Vorbesc de tine. Ca si tu esti un “eu,” orisicine vei fi. Deci Cuvantul trup S-a facut, spre impartasire, si ca trup ni se impartaseste. Unul din cuvintele mantuitoare ale Domnului a fost ca Painea Vietii avea sa fie El insusi. In Evanghelia de la Ioan avem cuvintele: “Cine mananca trupul Fiului Omului si bea sangele Lui are viata vecinica.”

Si chiar spune mai departe: “Cine mananca trupul Fiului Omului si bea sangele Lui, petrece intru Mine si Eu intru el.” Si zice: “Cine nu mananca trupul Fiului Omului si nu bea sangele Lui, nu are viata in sine.” Acest Trup si Sange este poate esenta cea mai concentrata a Bisericii. Nu stiu cum sa o exprim. Doresc, si ma rog Domnului ca sa puna in inimile voastre sa se inteleaga cuvantul pe care vreau sa-l spun. Acolo unde ma poticnesc eu, intelegerea voastra sa mearga mai departe si sa intregeasca ce nu ajung eu sa exprim.

In Sfanta Impartasanie mancam ce vede mintea a fi o bucatica de paine si un strop de vin, ce vad ochii nostri pamantesti, ce miroase mirosul nostru pamantesc, ce simt cele cinci simturi: este paine si vin. Dar, intr-un chip tainic, acestor simturi li se dezvaluie din ce in ce mai puternic si mai clar, mai limpede si mai concret, atunci cand simturile duhovnicesti se dezvolta; si incepem sa intelegem cuvantul Mantuitorului Care zice ca este nu numai paine si vin, ci insusi Trupul si Sangele Lui. Spune sfantul Pavel ca deoarece copiii sunt partasi trupului si sangelui, si El – Hristos – Cuvantul lui Dumnezeu, S-a facut partas trupului si sangelui, S-a facut asemenea noua. Dar, intr-un chip de neinchipuit omului, Se da spre mancare.

Pentru omul modern, care este obisnuit cu cercetare intelectuala, amintesc cuvantul unui filosof (am uitat care – un filosof german): “Mcm ist was man ifit”. Este un joc de cuvinte. Ist inseamna “a fi;” scris un pic altfel, inseamna “a manca:” esti ceea ce mananci. Adica mancam materie, suntem materie. Va sa zica, ce sa gandim lucruri prea inalte: vedem ca ne luam viata din cele materiale, din zarzavaturi, din trup de animal, din alte lucruri, deci si noi suntem ce-i zarzavatul si ce este trupul de animal, si noi suntem un fel de “varza,” cateodata in mai multe sensuri. Si noi suntem un trup de animal. Ca animalul ne nastem, ca animalul pierim. Dar eu pretind ca Cel Care a facut pe om stia mai bine decat filosoful german ca omul este trup si sange, si de aceea ne-a dat, intr-un chip tainic, Trup si Sange, ca sa ne hranim, in duh, prin aceasta hrana pe care o primim trupeste.

Este un plan cu multe nivele acolo, fiindca mai este un alt nivel. Mancam Trup si Sange, dar vedem si simtim paine si vin. Iarasi, Dumnezeu Care a facut pe om stie firea omului. Nu l-a facut pe om sa fie canibal. Omul, daca nu se indraceste – indepartandu-se de Dumnezeu -nu rabda nici macar gandul de a manca trup crud si sange, si deci ne-a dat acest trup si sange in felul cel mai frumos, cel mai nobil, hrana cea mai nobila pe care o cunoaste omul, pentru ca este si o anume asemanare cu trupul si cu sangele in paine si in vinul rosu.

Ma gandesc la toate expresiile Vechiului Testament care vorbesc de “sangele strugurelui”, si acolo era o intuitie nemaipomenita! Mancand deci intr-o forma, nu canibalica, dar totusi intr-o forma trupeasca, mancam duh, fiindca omul teste jsi duh.: A spusi Hristos Samarinencii: “Duh este Dumnezeu, si cei ce se inchina lui Dumnezeu, in Duh si in adevar sa se inchine.” Si aicea, in mancarea aceasta, mancam Duh, in mancarea Trupului acestuia.

Aicea nu pot sa nu ma impleticesc nitel in cuvinte, si iarasi nadajduiesc ca Dumnezeu o sa desluseasca in voi ce e nevoie pentru mantuirea fiecaruia. Zic ca mancam Duh; dar mancam Trupul si Sangele Mantuitorului, si intr-o forma chiar materiala, acceptabil gustului omului, dar este altceva decat ce ni se pare a fi.

Merg mai departe. Mancam un Trup si bem un Sange care au cunoscut moartea, dar si invierea, dar si inaltarea, dar si sederea de-a dreapta Tatalui; dar, intr-un chip tainic, si Venirea Cea de-a Doua, si Slava cea vecinica, cea din urma – ne impartasim cu insusi Dumnezeu.

Unde duce cultura cuvantului lui Dumnezeu, credinta in cuvintele lui Dumnezeu? Cuvintele lui Dumnezeu, omului pot parea, si par de multe ori sminteala cea mai mare, si insusi Apostolul Pavel nu se sfieste a vorbi de “nebunia lui Dumnezeu,” dar adauga ca nebunia lui Dumnezeu se arata mai inteleapta decat intelepciunea omului. Intelepciunea omului e neputincioasa, precum si omul; este stricacioasa, precum si omul; dar ceea ce ne pare noua a fi o nebunie, daca este dumnezeiasca, sa ne impartasim cu aceasta nebunie, si vom vedea ca asta era intelepciunea.

Deci ajungem la impartasirea concreta, fizica, la impartasirea cu lucrul care vine de dincolo, lucrul care vine de unde mintea omului “nu se poate duce.” Ochiul nu poate vedea, urechea nu poate auzi. Ei, asta-i energia care ne duce intru acel “dincolo.” Cuvantul lui Dumnezeu impartaseste pe om la toate nivelele: la nivel de cuvant, la nivel de simt, la nivelul cel mai concret al mancarii. Si cand Mantuitorul a raspuns ispititorului ca nu din singura paine va trai omul, ci din fiecare cuvant care purcede din gura lui Dumnezeu, daca am fi auzit atunci in pustie cuvantul acesta, cine si-ar fi putut inchipui ca acel cuvant care purcede din gura lui Dumnezeu” – tocmai ca paine ni se va da, drept impartasanie?

Daca omul material se sminteste? Apai sigur ca se sminteste! Acestea sunt taine dumnezeiesti. Ori crezi, ori nu crezi.. Daca nu crezi, intri intr-un domeniu care se cheama “iad,” care se cheama “pedeapsa;” intri in tot felul de incurcaturi, sminteli, amaraciuni, ca fiul risipitor.

Smintirile astea in care cadem, pedeapsa asta.. ce este cuvantul pedeapsa? Etimologic vine de la cuvantul grec pedevsis, care da pe romaneste si alte cuvinte. Radacina greceasca ped- da pediatrie, pedagogie; “pedeapsa,” este o povatuire de copil, o formare de copil, o educatie de copil, formezi copilul. Pedeapsa nu este un “Na, sa mananci asta, c-ai fost rau!” Pedeapsateste un lucru care ne revine; sa zicem, daca arunci praf in sus, praful o sa-ti cada in cap. Ne revin anumite lucruri, si traind smintirile, amaraciunile astea care ne vin, ceea ce numim ispite, ele au menirea sa ne trezeasca, sa vina omul ca fiul risipitor intr-o zi si sa-si zica: “Dar asta-i ce vroiam? Eu, care cautam fericirea – si-am ajuns la amaraciune! Asta-i ce vroiam?”

V-amintesc de cuvantul pe care l-am spus mai sus ca cel ce-si leapada voia sa si face voia lui Dumnezeu, adica ascultarea, se trezeste ca asta era ce vroia el; fiindca Dumnezeu a stiut mai bine ce “vroiam eu” si unde-o sa-l gasesc. Asa si omul care se desprinde de Dumnezeu si cade in acest domeniu pe care-l numesc “pedeapsa,” pana la urma iadul Dar si el, iadul, are menirea sa povatuiasca pe om, macar ca intr-un fel negativ: “Dar asta-i ce voiam? Pai, daca-i vorba de suferinta, nu-i mai bine sa iau suferinta pe care nu ne-o ascunde Dumnezeu ca va fi urmarea cuvantului lui Dumnezeu? Ca, daca tot e vorba de suferinta, atunci ce am de pierdut saAirmez lui Hristos, suferind? Acolo macar este fagaduinta de viata vecinica.”

Si iarasi, prin “pedeapsa,” prin aceasta educatie de copii, daca are trezvia aceasta sufletul si lumina aceasta, ca fiul risipitor, sa inteleaga ca prin aceasta poate sa vina inapoi la Dumnezeu, si-atuncea are si un avantaj: ca nu va mai fi ademenit de ceea ce acuma recunoaste a fi sminteala.

Si as zice atunci: De ce Dumnezeu nu ne porunceste, ca si sarpele, sa avem experienta binelui si raului prin impartasirea cu raul, prin gustarea din rodul acesta care a zis Dumnezeu ca ne va da moartea? “Cunoasteti moartea, si dupa aceea cunoasteti viata!” Dumnezeu nu se amesteca cu ce-i rau. Dumnezeu, in intelepciunea Lui, in dragostea Lui pentru om intrebuinteaza toate, pana la sminteli, ca sa mantuiasca pe om. Dar calea smintelii este o cale periculoasa, ca poate omul sa nu mai stie cum sa se intoarca de acolo. Vedem in Iuda, care nu a stiut, nu a inteles pana in clipa cea din urma care este mila Mantuitorului, ca sa poata face si el ce-a facut si Sfantul Petru – adica sa se pocaiasca.

Petru s-a lepadat de Dumnezeu, de trei ori s-a lepadat de Hristos, de Iisus, invatatorul lui pe Care pretindea ca-L iubea, de invatatorul pe Care-L vazuse schimbat la fata in Muntele Tabor si L-a vazut in lumina Lui dumnezeiasca. Nu mai era de-acum inainte un invatator sau un profet; Petru a vazut ca intr-adevar era Fiul lui Dumnezeu, deci Dumnezeu insusi. Si de Acesta s-a lepadat Petru. Si pacatul lui Petru era nesfarsit mai mare decat tradarea lui Iuda.

Ce stia Iuda? “Am tradat sange nevinovat.” Si-acum vedea ca tradarea lui ducea sangele acela pana la moarte. Dar Petru, desi pacatuise si el rau, a ramas in lumina lui Hristos, care lumina i-a dezvaluit ca Dumnezeu este milostiv, i-a dezvaluit ceea ce invatam si noi in Biserica: Dumnezeu nu vrea moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu.

Si s-a intors Petru si a iesit si a plans amar, dar a ramas cu ceilalti apostoli, pana cand a venit Mantuitorul, si nu ca l-a vadit pe Petru in fata celorlalti – toti stiau ca s-a lepadat Petru de lisus. Dar cand,gdupa inviere, Hristos a spus lui Petru: “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?”, si Petru a marturisit: “Te iubesc,” si-a ispasit prima lepadare: “Nu-l cunosc pe acest om!” La al doilea “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?”, cand a spus “Te iubesc, Doamne!” a ispasit a doua lepadare. Cand a spus a treia oara: “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti tu pe Mine?”, s-a mahnit pana la inima Petru si a spus: “Doamne, Tu toate le cunosti; nu se poate sa nu cunosti, sa nu stii ca Te iubesc.” Si a fortat Mantuitorul din inima lui Petru, a stors din inima lui cu durere a treia ispasire, ca a treia oara cu blesteme si cu juraminte s-a lepadat de Hristos: “Nu cunosc pe acest om!”

Calea lui Iuda – putea sa-l mantuiasca pe Iuda. Si daca citim Scriptura cu intelegere vom vedea ca asta bauta si Mantuitorul. Dar, cum cantam in Joia Mare, “Iuda nelegiuitul nu a voit sa inteleaga.” Calea pacatului este o cale periculoasa. Calea intunericului poate sa-l faca pe om sa ramana in intuneric. Deci cuvantul lui Dumnezeu impartaseste omului viata, si viata vecinica. Daca invatam calea ascultarii, daca invatam sa cultivam in inimile si in vietuirile noastre cuvantul lui Dumnezeu, il vom gasi.

Ce ne-a fagaduit Hristos? Pe de-o parte ne fagaduieste Crucea, dar pe de alta parte pretinde Mantuitorul ca jugul Lui este usor, bun, si ca povara Lui este usoara. Si gasim intr-adevar ca jugul Lui este bun si povara Lui este usoara, cum au dat marturie martorii care pana la moarte s-au indulcit de cuvantul lui Hristos, ca moartea le-a fost mai dulce decat vietuirea smintita, intr-adevar, nemincinos a spus aceste cuvinte Mantuitorul, ca jugul Lui intr-adevar a fost bun celor ce au gustat din el, si povara Lui a fost usoara. De ce sa luam asupra noastra jug neplacut si povara grea, cercetarea in pacat? Si totusi, daca omul vrea, Dumnezeu il lasa. Si este foarte important sa intelegem, in aceasta lasare, ceva din calitatea dragostei lui Dumnezeu.

Noi, cand iubim pe cineva, vrem ceva de la el. Ori vreau sa ma iubeasca si el, sa-mi intoarca dragostea, si este un adevar si in asta; ori, mai ales daca am oarecare autoritate asupra lui, daca-mi este copil, vreau sa ia calea dreapta, si pot sa impun omului, fratelui meu, copilului meu, parintelui sau orisicui; pana a-i distruge libertatea, viata, ii vreau binele. Asta este dragostea pe care Dumnezeu nu o are pentru om. Dumnezeu este Iubire, dar Dumnezeu este Smerenie: si aceste doua virtuti pana la urma sunt o singura virtute.

Cuvintele pe care Preasfintitul Andrei ni le-a spus la inceput sunt cuvintele cheie Si nadajduiesc sa-l bucur si pe Preasfintitul spunand ce am auzit de la Parintele meu duhovnic Sofronie, o definire – daca vreti – a smereniei, pe care n-am gasit-o la altcineva. Spunea ca smerenia (inteleasa adevarat, in duh si in adevar), smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu, care se da, fara intoarcere asupra sa. Smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu care se poate impartasi si a nu se imputina. Smerenia are aspect de micsorare, de injosire, adica smeritul poate aparea ca un rob. Ca si Hristos, spune Sfantul Pavel, a luat chip de rob si S-a supus mortii, mortii rusinoase de pe Cruce; dar, inteles in duh si in adevar, ce a facut Hristos acolo arata ca nu avea fiica de moarte, nu avea frica de injosire. Puterea Lui dumnezeiasca nu putea fi biruita de nimic. Si care este puterea asta neclintita de nimic in toate cosmosurile care exista, si dincolo? Paradoxal, smerenia. Si cand omul, ca Hristos, s-a smerit pana la moarte, s-a gasit neclintit, neclintit in dragoste, neclintit in trairea harului. Cu harul acesta sa ne dea Dumnezeu sa murim, si din moarte nu vom gusta.

Si cuvantul pe care as fi vrut sa vi-l citez mai sus din Evanghelia Sfantului Ioan, dar nu era vremea, era: “Cel care crede in Mine nu va trece prin judecata, nu va cunoaste judecata, ci va trece de la moarte la viata.” Ca tocmai si Judecata care, ca toate lucrarile lui Dumnezeu, este lucrare spre mantuire, chiar si Judecata de Apoi, as indrazni sa spun ca este poate ultima chemare a lui Dumnezeu catre mantuire, dar risca sa fie prea tarziu. Dar omul care a trait dupa cuvantul lui Dumnezeu, cum spune Psalmul, “Pentru cuvintele gurii Tale eu am aspre,” si-a trecut judecata.

In viata asta, viata ne-a judecat si ne-am judecat. Ne-am lasat judecati de Dumnezeu si am ales cuvantul lui Dumnezeii, pana la moarte – da-ne Doamne! – vorbesc de mucenici. Dar am judecat si noi pe Dumnezeu. Si noi judecam pe Dumnezeu, si am pus pecetea noastra ca Dumnezeu este adevarat, cum spune Sfantul Ioan. Si Dumnezeu se arata adevarat dincolo de moarte, dincolo de iad, dincolo de toate. As zice dincolo de vecinicie, ca mai inainte de toti vecii Dumnezeu nu ca era, Dumnezeu este!

Si deci smerenia, cand ajunge omul s-o traiasca, este puterea de care se infricoseaza tot ce se infricoseaza de Dumnezeu, fiindca nimica n-o poate birui. Pare a fi sluga smerenia, dar este calitatea de Domn, de imparat. Este calitate dumnezeiasca, si in a doua carte a Parintelui Sofronie, care este o marturie a vietii lui, spune ca multi au spus despre Dumnezeu multe: ca Dumnezeu este iubire, ca Dumnezeu este lumina, ca Dumnezeu este putere; daca, zice, as indrazni si eu sa zic ceva despre Dumnezeu, as zice ca Dumnezeu este smerenie, si in aceasta smerenie nespus de minunata, neinteleasa de talcul omului – dar daca o traim, o intelegem, nu talcuind-o intelectual, ci traind in oasele noastre harul ei – aceasta smerenie este tocmai pericolul pentru om, fiindca Dumnezeu, dragostea smerita a lui Dumnezeu nu impune omului.

Si as vrea de astazi incolo nimeni sa nu mai vorbeasca de fructul interzis. Cum a interzis Dumnezeu lui Adam rodul cunostintei binelui si raului, cand cinci minute mai tarziu Adam avea sa manance? Ce, nu vedea Dumnezeu? Nu putea Dumnezeu sa-i dea una peste cap, asa cum facem noi daca vedem ce face copilul nostru si, in dragostea noastra, ii dam o palma si-i spunem: “Pai sa nu faci asta!” Dragostea lui Dumnezeu lasa pe om singur sai se determine, fiindca “dragoste cu sila nu este cu putinta.” Imparatia cea vecinica este imparatia celor care iubesc, si care iubesc sa fie ce este Dumnezeii.

As zice, frati si surori intru Domnul – si poate? oarecum cu aceasta sa si inchei – ati trait patruzeci si cinci de ani de mucenicie, de interziceri, de groaza, de greutati. Si-acum a revenit in pamantul nostru lucrul pe care eu l-am pretuit cel mai mult (nu ma gandesc la ce ma gandeam eu in 1955, cand ne-am dus in Anglia la libertate, in sensul istoric si omenesc, ca toate astea sunt trecatoarel si relative): libertatea credintei. Asta a fost pronia lui Dumnezeu, si la asta as vrea sa incurajez pe toti fratii si pe toate surorile mele intru Domnul.

Chiar cred ca vine o clipa in istorie (cand? – nu stiu..), cand va veni un “ori-ori”: Ori cu Dumnezeu, ori.. ce vrei. De ce indraznesc sa spun “cred”? Ma intemeiez pe cuvantul lui Hristos din Apocalipsa, cand spune la sfarsitul Apocalipsei: “Cine nedreptateste mai nedreptateasca inca, cine spurca mai spurce inca, cine lucreaza dreptatea mai lucreze dreptatea, cine se sfinteste, mai sfinteasca-se. Caci iata Eu viu degrab, si rasplata Mea este in mana Mea, sa dau fiecaruia precum si-a ales.”

Parintele Rafail Noica,

Cultura Duhului, Alba Iulia, 2002

Parintele Rafail Noica – Conferinta cu tema: “Pentru ce ne pregateste Filocalia?” – Bucuresti, 19 nov. 2002

Trei fisiere audio:

Parintele Rafail Noica – Pentru ce ne pregateste Filocalia, partea 1/3

Parintele Rafail Noica – Pentru ce ne pregateste Filocalia, partea 2/3

Parintele Rafail Noica – Pentru ce ne pregateste Filocalia, partea 3/3

Auditie cu folos!

Vodpod videos no longer available.

Fragmente din conferinta parintelui Rafail Noica de la Bucuresti, 19 nov. 2002: “Pentru ce ne pregateste Filocalia?“

(…)

“Noi nu ne dam seama cat traim in inchipuire.

Zice omul ca “mi-a venit un gand”: ce-nseamna – ganditi-va toti – ce inseamna: “Mi-a venit un gand”?… De unde? Ce este acest gand care mi-a venit? Parintele Sofronie tot asa spune undeva… fiecare gand este un duh. Astea care ne-au venit…. Avem si noi ganduri, si noi suntem duh, dar gandurile noastre sunt mai asa… mai socoteli de-ale noastre, dar cand iti vine un gand, o idee, o viziune cateodata, asta-i un duh, daca duhul este Dumnezeu sau de la Dumnezeu… este duh de viata, daca un gand care-ti vine te deznadajduieste sau iti provoaca necredinta, sau te zgaltaie intr-un fel sau altul din asezarea ta, intr-o panica sau o groaza fara iesire sau intr-un intuneric, gandul asta era de la un duh strain lui Dumnezeu, duh ucigas. Si daca vreti, testul filocalic, discernamantul duhovnicesc, discernerea duhurilor pe linia asta vine: nu ce-mi propune gandul, ci ce efect are asupra sufletului meu. Noi nu suntem obisnuiti cu asta – ne vine un gand si noi suntem obisnuiti din copilaria noastra, din scolirea noastra, sa macinam cu gandul nostru tot ce ne vine. Daca o sa vedem odata, -si-o sa vedem odata… – cate ganduri dracesti n-am macinat noi in vremea noastra, cred c-o sa ne uimim cum a reusit Dumnezeu sa ne tina in viata, pentru ca fiecare din alea pe care le-am macinat cu gandul nostru, fara sa stim originea gandului, dar macinand materia gandului – care daca este draceasca este neaparat deznadajduitoare si mortala, in multe, multe feluri. Cand o sa vedem cum ne-a pazit Dumnezeu, cred c-o sa ramanem intr-adevar uimiti. Parte din cultura filocalica, o parte, cea mai importanta, duhovnicia, este nu analiza materiei gandurilor, ci prin rugaciune, a dibui originea gandului. Iar acuma, incep sa ma departez de la intrebare si poate asteptam pe cealalta… dar am vrut sa va impartasesc si lucrul asta – important e sa stiti originea gandului si tot ce e de la Dumnezeu, gandul Dumnezeiesc vine intotdeauna c-o oarecare pace, chiar daca este un gand care te osandeste, iti da ori o pace, ori o nadejde, ori ceva prin care te mantuiesti. Gandurile, cele pe care trebuie sa le dispretuim zic, nu se infricoseaza de ele, sunt ganduri care ne aduc frica, intuneric, necredinta, indoielnicie din aia care te “panicheaza”, te terorizeaza, toate astea daca le depistati si mai ales duhovnicii, daca prin rugaciune le depistati, nu este vorba de a discuta cu ele: le lepezi cu dispret. Lumea intunericului nu trebuie sa fie lumea care ne infricoseaza, fiindca Dumnezeu este prea atotputernic, dar trebuie sa fie o lume cu care n-avem nimic de-a face – dispret total.

– Sfintii Parinti, mai ales Sfantul Ignatie Briancianinov, ne marturiseste ca, in zilele noastre, isihasmul nu mai are aceeasi intensitate duhovniceasca. Daca un isihast nu are pe batranul sau aproape, cum se poate indrepta atunci cand a cazut si cum intelege ca a facut aceasta? Considerati ca in zilele actuale se mai poate vorbi despre un isihasm? Oare isihastul mai traieste cu aceeasi intensitate impartasirea Dumnezeiasca? Si se mai ridica la nivelul vietuirii crestine din primele secole?

– O sa va raspund iar pe linia “Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui!”

Partea intai…“Tine-ti mintea in iad”: nu, nu se mai poate. Daca in vremea lui Brancianinov, acum 150 de ani, spunea asa, astazi avem 150 de ani de pacate mult mai mari: doua razboaie mondiale – parintele Sofronie spunea fratricide mondiale – prima oara in istoria unui razboi mondial in 1914, si un al doilea razboi mondial, spunea ca dupa primul razboi mondial, s-a ridicat de pe pamant pacea pe care o cunoscuse, acest simt al asezarii lumii, care era. El avea 18 ani la razboiul mondial, nu era un pusti, era constient de viata deja, si zice ca s-a ridicat pacea asta si deznadejdea s-a asternut peste lumea intreaga. Cand a auzit cuvantul Sfantului Siluan: “Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui…” a simtit cu putere ca a fost un cuvant dat de Dumnezeu catre lumea noastra in deznadejde. Zice[a ca] el fugise din Rusia, se refugiase in Franta, zice[a asa]: “si am intrat, si am luat cunostinta cu o Franta triumfala, dupa razboi. Deznadejdea care marca acest triumf, aceasta Franta triumfala, era cutremuratoare.”

Dupa al doilea razboi mondial, zice ca atmosfera in lume a fost si mai rea si ne spunea ca daca vine un al treilea razboi mondial, credinta insasi va fi cu neputinta. Si a venit perestroika, si razboiul care se pregatea n-a venit. Dar in razboi mondial suntem, intr-un fel sau altul, de la al doilea, pana astazi. Si ziceam si eu ca nu ne mai ingaduie lumea postmoderna, conditiile materiale pentru a continua aceasta cultura filocalica. Si mai putem zice multe si le rezum cu cuvantul: “Tine-ti mintea in iad”. De ce tine-ti? Asta-i realitatea. Nu trebuie sa incercam s-o vedem altfel, sa nadajduim in vane idealuri. Asta-i realitatea. Dar si “nu deznadajdui”. Alte cai, alta mantuire, foarte paradoxala sau mantuiri paradoxale va da Dumnezeu astazi. Ca eu inteleg lucrul asta: daca Dumnezeu ingaduie ca lumea, oricat de tragica este, sa devina si mai tragica, inseamna ca inca Dumnezeu mantuieste, ca omul se mai poate mantui.

Hristos a spus, si-L parafrazez putin, Il parafrazez zicand: “Atunci cand lumea nu se va mai putea mantui, atunci se va sfarsi istoria.” El zice putin altfel, cititi in capitolul 13 de la Sf. Ev. Marcu sau 24 in Sf. Ev. Matei. Putem zice ca niciun suflet nu se va mai putea mantui, si nu fiindca Dumnezeu nu poate mantui, dar incep sa intrevad conditii in care omul, noi, suntem asa formatati – pentru cei care cunosc “calculatorica” – nu suntem formati, ci formatati asa incat Dumnezeu nu mai are acces la noi. Dumnezeu vorbeste si omul nu mai intelege; si vedeti lucrul asta daca cititi Apocalipsa.

Dar Dumnezeu intotdeauna are mantuire, si cata vreme este cu putinta mantuirea, de acum incolo sa stiti ca mantuirea este paradoxala. Am primit multe scrisori in care vad multa mantuire in suflete deznadajduite si nu pot sa fac nimica. Nu pot nici sa raspund, nici… decat sa ma rog Domnului si, cateodata, nici nu mai stiu ce sa zic, dar: “fie Doamne destul pentru acele suflete, si toate celelalte care sufera asemenea“.

Nu e nevoie de deznadejde. Dumnezeu – spuneam cuiva, candva – Dumnezeu nu va birui lumea, si cand a inceput sa se panicheze [am adaugat]: a biruit-o deja, nu mai are nevoie s-o biruiasca. Dar sunt forme paradoxale, si aceste forme… Am crampeie de viziune asa, mental vorbind, pentru ca eu nu sunt vizionar – nici in sensul bun, dar nici in sensul ratacit al cuvantului – dar vedeti, eu n-am mintit, am crampeie de viziune, de lucruri marete pe care le face Dumnezeu in lumea noastra, poate mai marete decat oricand. De ce? Pai va spun intr-o lume, in care pacatul nu numai ca se ingaduieste dar se propovaduieste, libertatea e pana la orice dezlantuire demoniaca si asa mai departe. Este o lume a libertatii unde si noi avem libertatea sa mergem poate mai departe decat Parintii nostri catre Dumnezeu. Zic asta in baza Apocalipsei care zice in capitolul 22: Cine nedreptateste, mai nedreptateasca, cine spurca, mai spurce, cine lucreaza dreptatea mai lucreze dreptatea, cine sfinteste mai sfinteasca-se. Deci cuvantul lui Dumnezeu, da aceasta libertate si pacatului, dar si dreptatii; si daca da cuvantul atotputernic dumnezeiesc libertate dreptatii, inseamna ca mantuirea se poate, dar in conditii mult mai paradoxale, dar dupa proocirile Parintilor, poate mult mai mari. Ca zic mai multe poorociri din veacul al patrulea, al cincilea, al saselea: “ce vor face cei care vin dupa noi?” Si spun Parintii ca cei care vor veni la sfarsit vor fi mai mari decat noi si decat cei (ai nostri) care inviau mortii. Si tocmai fiindca conditiile sunt mai neprielnice. Si eu am observat un lucru si in viata mea, ca [atunci cand] toate merg bine, ca ti-e bine, ti-e comod, dar Dumnezeu nu mai exista, adica poti sa socotesti ca nu mai…, ti se pare ca…, adica dupa cauza si efect, adica, am facut aia si aia si toate merg pe roate, toate merg bine mersi, si ne descurcam acuma si fara Dumnezeu. Cand conditiile sunt asa de tragice, cand nu-ti mai ramane decat un singur lucru de facut si o nadejde deznadajduita ca poate Cineva acolo sus sa m-auda, atunci incepe sa se manifeste si puterea lui Dumnezeu.

O monahie din Beirut, ortodoxa, imi povestea ca atunci cand a fost razboiul cu Saddam Hussein, in noaptea Pastilor, erau in plin razboi in Beirut, si nu stiau daca aveau sa poata sluji noaptea Pastilor sau nu, si s-au hotarat ortodocsii sa slujeasca noaptea Pastilor. Si mi-a zis ca-n orice clipa putea sa-nceapa razboiul, putea sa cada o bomba de pe nu stiu unde, o ghiulea, obuz sau mai stiu eu ce, dar n-a cazut si au slujit noaptea Pastilor, in nadejdea Invierii, si in frica bombardamentului si zicea ca: “niciodata n-am trait asa un simt al Invierii ca in noaptea aia!”. Si iarasi zic: in clipele cele mai cumplite, de-abia atuncea incepi sa traiesti mai desavarsit si prezenta acestui Dumnezeu, care, altfel, pare ca…nu exista.

– Televizorul este astazi unul din elementele principale ale societatii si vietii noastre. Aproape fiecare dintre noi, petrecem de la cateva minute pana la cateva ceasuri pe zi impreuna cu televizorul. Cum ne sfatuiti sa ne raportam la televizor? Cum ne poate influenta acesta viata noastra duhovniceasca? Cum putem explica uriasa atractie pe care o are asupra oamenilor? Se poate vorbi despre un efect aproape magic al imaginarului, al patrunderii noastre intr-o alta lume, decat cea reala?

-Da, se poate, si chiar asta si este… In ‘55 cand a plecat in Anglia, mama englezoaica fiind, ca la [noi] nu existau televizoare in Romania si nici nu auzisem de asa ceva, si cand le-am vazut in vitrina, in Anglia nu stiam ce erau radiourile alea, care aveau chestia aia, ecranul, si cand am intrebat, chiar mama mi-a spus ca: “asta-i un televizor.” Dupa aia am vazut, si primele mele contacte cu televizorul i-am trait puterea hipnotica. Era o perioada cand programele in Anglia, erau inca putine, televizoarele erau alb-negru, si televizoarele la care aveam eu acces, aveau numai doua posturi: “aprins si stins”  Comparativ cu bogatia pe care o aveti astazi… Si “aprins” fiind, trebuia sa vezi ceva acolo, si orele la care intr-o perioada eu puteam sa am acces la televizor, nu era niciun program care ar fi fost de vreun interes pentru mine. Eu as fi vrut sa vad un film cu cowboy sau mai stiu eu ce, dar era pentru mine plictisul cel mai desavarsit; dar nu puteam sa-mi desprind ochii de pe televizor. Si am inteles ca Dumnezeu mi-a dat o hotarare ca eu sa n-am in viata mea televizor, fiindca eu stiam slabiciunea mea: ca nu exista un drog cu care, daca m-as droga, as putea sa ma mai lepad de el, si-atuncea am hotarat sa n-am niciodata in viata mea televizor la mine in casa. M-a apucat asa o sfanta teama de el. Bineinteles ca asta as propovadui fiecaruia, dar nu-mi propun sa v-o propovaduiesc; dar ca are influenta asta se vede.

De cand a inceput televizorul sa intre in puterea lui, am vazut ca parintii, in Apus, au pierdut controlul asupra copiilor, copiii au fost educati de ce au vazut la televizor mult mai mult decat ce le spuneau in ureche parintii. Pentru ca la televizor traiesti; si intre un concept abstract pe care-l auzi in ureche si o traire pe care o ai in real – fie acest real si virtual – trairea biruieste. Trairea, in Biserica noastra, era in slujbe si in rugaciuni: rugaciunea de chilie cum ii spune – rugaciunea ta, din odaia ta – si rugaciunea de obste, din Biserica, in Liturghie: si astea erau trairi, acolo nu esti spectator intr-o piesa de teatru, esti impreuna-slujitor, impreuna-rugator, cu preotul si cu toti ceilalti, daca traim drept aceasta cultura.

Televizorul inlocuieste toate lucrurile astea si ne propune, in general, o realitate, intr-o masura sau alta, virtuala. De ce zic “masura sau alta”? Ori este un film care este, in general, o inchipuire, o virtualitate, dar nu o realitate, o imitatie a realitatii, ori chiar daca vesti [stiri] si lucruri dintr-astea, totusi una este s-o vezi pe ecran si alta daca esti acolo. La asta adaug si calculatorul; si aceasta lume noua pe care ne-o aduce toata electronica asta, lumea virtualului, care ne desprinde din ce in ce mai mult de real – si asta este unul din motivele pentru care nu mai putem trai rugaciunea si realul, fiindca suntem tot mereu in inchipuirea noastra, in “gandirologia” noastra, din copilarie si prin multe forme, astazi inclusiv electronice, in virtual; si intr-un fel si pe Dumnezeu suntem obisnuiti daca nu-l vedem concret, sa-l re-legam la nivel virtual si nu mai credem in El.

Si iarasi asta face parte din partea intai a cuvantului: “Tine-ti mintea in iad”. Pentru mine toata electronica asta, acuma, dupa experienta unei vieti din perspectiva din care am incercat eu sa privesc viata, o gasesc ca pe un lucru cumplit… Dar evident ca toate lucrurile astea nu sunt decat un mijloc care s-ar putea intrebuinta pentru bine, si, intr-o masura, sunt programe minunate la televizor, care sunt foarte educative sau foarte inaltatoare, sau foarte nu-stiu-ce, dar s-ar putea intrebuinta deplin pentru bine, dar realitatea vietii si a lumii noastre este ca se intrebuinteaza mult mai mult pentru rau. Aicea nu stiu ce sa va zic ca este scaparea, poate decat asta, revenirea la rugaciunea de care v-am spus. Cand vedeti orice vedeti, ziceti “Doamne” din cand in cand, mai rugati-va pentru napastuiti, mai rugati-va ca Dumnezeu sa va apere. Pana la urma, va spun si lucrul asta: orice experienta avem, fie prin carte, fie prin televizor, fie prin viata, este o experienta care, negativa, adica a pacatului sau pozitiva, in apropierea noastra de Dumnezeu poate deveni pozitiva si se poate intrebuinta la bine; si asta face parte din partea a doua a cuvantului – “si nu deznadajdui”.

Si precum vedeti: vorbeam de Maria Egipteanca. Dar de multe ori s-a vazut in perioada filocalica, mai ales, a bisericii, dar si inainte si dupa: ca uneori pacatosii cei mai mari – asa cum ii socotim noi, nu stiu cum vede Dumnezeu lucrurile – devin sfintii cei mai mari. Si, cumva, si cunostinta pacatului pe care o au de multe ori ii ajuta sa mearga mai repede si sa depaseasca pe cei care traiesc, care cultiva cunostintele cele bune; si aici este un paradox: nu ca am putea propovadui viata destrabalarii ca un mod de mantuire, dar iata ca Dumnezeu face ca si viata fiului risipitor, daca se intoarce fiul risipitor catre Dumnezeu, sa devina mantuire. In ce fel? Socotesc ca toti cunoasteti pilda fiului risipitor din Evanghelie, cand fiul risipitor vine acasa, ca s-a pocait, de faptul ca a risipit averile tatalui sau, mostenirea lui, pe pacatele lumii asteia, si vine inapoi la dragostea tatalui. Cine de acuma il va mai scoate, il va mai ademeni altundeva decat la dragostea tatalui? Ce alt pacat va putea sa-l pacaleasca si sa-l duca iarasi din casa tatalui? El are experienta asta si ramane acuma temeinic cu tatal. Fratele lui care a trait langa tatal – uite un paradox aicea – gelozeste pe fratele sau risipitor care a venit inapoi, pentru care tatal junghie acum de bucurie mielul cel ingrasat; si iata ca fiul care a trait in curatie si in dreptate se ispiteste intr-un fel in care nu s-a asteptat: de invidie, ca: “tata tu nu mi-ai dat niciodata macar un ied, dar cand vine fiul acesta al tau care ti-a risipit avutiile, acuma pentru el injunghii si vitelul cel ingrasat”. Si pare aici, noi vedem, ca fiul cel risipitor si pocait acuma este mantuit, ca sa zicem asa, acuma ramane statornic; de mantuirea celui care a trait bine inca nu suntem siguri.

Dar, iarasi zic, nu ca putem zice de calea fiului risipitor ca este cea mai mantuitoare sau trainica, fiindca daca aceasta cale a pierzaniei prin pocainta ar deveni mai trainica, apoi dintre toti sfintii, Maica Domnului, ar fi cea mai mica, fiindca ea a trait in cea mai desavarsita sfintenie si curatie din pruncia ei, ba poate chiar din pantecele maicii. Deci adevarata cale este calea Maicii Domnului, dar ce vreau sa zic este ca Dumnezeu lucreaza asa de paradoxal, incat de multe ori, in experienta vietii noastre ce pare a fi cel mai rau devine in mainile Dumnezeului nostru cel mai bun. Deci, si viata noastra mai tragica decat oricand, contine, imi vine sa zic, fagaduinte poate mai mari decat oricand. Domnul sa va arata fiecaruia, mai ales prin duhovnicii vostri, dar si prin toate mijloacele pe care le stie Dumnezeu, sa va arate taina asta. Dar inchei la intrebarea asta, iarasi cu cuvantul pe care sa-l aveti ca plasa de siguranta pentru orice fel de eventualitate: “Tine-ti mintea in iad”, dar nici acolo sa nu deznadajduiesti. Si imi vine sa zic, mai ales acolo.

– Parinte, ne-ati vorbit foarte frumos despre indumnezeire, dar viata noastra este atat de meschina, de cenusie, de mizerabila din punct de vedere spiritual, incat nici oameni cumsecade nu suntem, daramite “dumnezei”. Cu mintea ravnim la idealuri, dar viata ne ramane mediocra sau submediocra. Nu cumva tocmai pentru ca “a fi crestin este imposibil”, adoptam formalismul ca cel mai la-ndemana mod de a fi crestin? Ce alta cale avem?

– Se plangea Parintele Sofronie, de multe ori, ca noi, oamenii Bisericii – sau cum zicem noi, Biserica – au decazut pana la a reduce duhovnicia la o moralitate insipida; si poate ca asa as putea rezuma ce ne arata, ce ne infatiseaza, intrebarea asta. Noi trebuie sa iesim din aceasta insipiditate, duhovnicia nu este o moralitate, moralitatea este numai primul, cel mai primitiv pas al pocaintei noastre. Dar ce ne propune Buna-vestire, Evanghelia, este Viata; si daca adineaori ziceam ca pana si viata virtuala a televizorului este mult mai puternica decat ce ni se propune in abstract prin cuvinte – ca tu ar trebui sa fii asa si asa – dar televizorul imi da sa traiesc altceva si aia ma influenteaza mai tare… Pai noi trebuie sa dobandim acea Viata, prin care toata viata asta biologica, zic, pamanteasca, sa devina insipida, si atunci bineinteles ca vom ravni din ce in ce mai mult catre aceea. Dar cum, cum sa ajungem la acel prag?

Sunt mult prea multe… Nu vad niciun raspuns direct la intrebarea asta. Cu fiecare va fi diferit. Dar imi vine sa va spun: uitati la epoca noastra care se numeste “New Age”. New Age-ul este (…) sinonim cu postmodernismul, dar in mintile celor mai multi, se leaga de fenomenele religioase si parareligioase, ale epocii noastre: yoga, bioenergie, droguri, satanism. Nu stiu, le arunc asa, le-mprosc… Ce cauta acesti New-Age-isti? Cauta sa-si dezvolte potentiale telepatice, bioenergetice. nu stiu-ce… Intuitia e dreapta, sa stiti, dar asta este ce este cu precadere in istorie Biserica, daca am intelege-o drept. Si poate ca incepeti prin a cere lui Dumnezeu: “Doamne arata-mi ce e Biserica!” – mai ales noi preotii, duhovnicii, dar… toti. Si ceea ce cauta in diferite religii si practici contemporanii nostri este exact ceea ce vrea sa ne dea Dumnezeu, dar exact, vreau sa zic, in esenta cautarii. Noi cautam de multe ori stramb si alaturi.

Cuvantul “pacat”… In greaca sunt doua cuvinte care, amandoua, inseamna “cade alaturi de tinta“: “amartia” (Αμαρτία) si “astohia” (αστοχία). Poate ca termenul cel mai drept, intr-un anume sens, pentru pacat, as vrea sa zic ca este “gresala”. Gresim cand pacatuim. Noi cautam, noi vrem drept si cautam stramb.

Dar zic asa: Rugati-va, nu va smintiti, credinciosii bisericii, nu va smintiti,de scandalurile care sunt astazi in Biserica si de pacatele noastre ale pastorilor vostri; si rugati-va ca Dumnezeu sa ne lumineze si sa ne ierte, sa ne curete, sa curete Biserica noastra de tot ce este nevrednic sfinteniei ei. Deci nu va smintiti, rugati-va in cuvinte simple ,asa cum v-am propus adineauri. Iar noi, slujitorii Bisericii, sa constientizam si noi, sa cerem de la Dumnezeu sa ne dea dreapta intelegere. Stiti ca “dreapta intelegere”, este unul din felurile prin care traduc cuvantul “ortodoxie”, “doxa”, inseamna nu numai slava, porneste de la notiunea de opinie, o dreapta opinie, dar dac-am zice si dreapta intelegere, si asta este ortodoxia, si noi toti trebuie sa revenim la dreapta intelegere.

Cand zicem “Biserica, una sfanta, soborniceasca si apostoleasca” apoi trebuie sa revenim la viziunea apostoleasca si nu sa reducem la “reductionismul” asta in care am cazut. Sigur ca moralitatea este importanta, dar sa stim ca este numai prima treapta. Si poate ca esenta raspunsului ar fi asta: Voi, poporul lui Dumnezeu, rugati-va pentru noi, pastorii vostri. Si noi trebuie sa ne rugam pentru voi, si sa ne sprijinim unul pe altul, sa nu ne smintim unii de altii, fiindca din toate smintelile ne poate scoate Dumnezeu, dar calea asta, cred ca va fi o cale prin care vom putea incepe sa ne regeneram noi si viziunea Bisericii noastre si… mai mult imi vine sa zic ca las Duhului Sfant sa insufle raspuns intrebarii”. (…)

Vezi intreaga conferinta in format VIDEO:

https://rafailnoica.wordpress.com/2008/12/09/parintele-rafail-noica-conferinta-video-pentru-ce-ne-pregateste-filocalia-bucuresti-19-nov2002/

(sursa textului de mai sus: http://www.razbointrucuvant.ro/2008/09/29/p-rafail-noica-nu-ne-dam-seama-cat-traim-in-inchipuire/)

Alt fragment text din aceasta conferinta:

“Ziceam la început că rugăciunile noastre frumoase pe care ni le-a dat Biserica: acatiste, paraclise, toate slujbele noastre, culmea culturii noastre – Liturghia, în care ne întâlnim cu Însuşi Dumnezeu, Însuşi Hristos in forma Acelui Trup şi Sânge pe care noi Le-am jertfit şi pe care El ni Le dă, ca să ne mântuim de păcatul de a-L jertfi – toate rugăciunile sunt vrednice. Dar, tot pe post de “filocalie”, v-aş propune rugăciunea cea mai simplă care poate – şi trebuie – să devină starea noastră constantă. Când am zis cuvântul ăsta, cândva într-o întrunire cu tinerii în Anglia, la sfârşit o femeie m-a întrebat: “Totuşi, eu cum să mă rog? Eu nu ştiu cum să mă rog!“. Şi mi-a venit răspunsul ăsta pe care vi-l zic şi vouă: “Pai, spune asta lui Dumnezeu“. Şi e rugăciune. Nu ştii cum să te rogi? Spune-I lui Dumnezeu: “Doamne nu ştiu cum să mă rog! Tu spune-mi“ Şi pe “baza” asta continuaţi voi. Continuaţi voi: ce vă doare, ce năzuinţe aveţi…

Spuneam deunăzi cuiva: diferenţa dintre rugăciune şi cârtire este că în cârtire îl lăsăm pe Dumnezeu în afară. Dacă ai cârti spunând “Doamne, de ce aşa şi pe dincolo?“, deja ar deveni rugăciune. Poate Dumnezeu o să-ţi împăciuiască inima îndurerată pentru care cârteşti şi păcătuieşti şi atunci o să poţi să-I spui lui Dumnezeu: “Mulţam, Doamne, acuma iartă-mă că am cârtit, dar mulţumesc că m-ai impaciuit!” Şi continuaţi aşa!

(…) Uneori, spune şi Sfântul Pavel, [este câte] o rugăciune în care noi nu ştim ce să cerem sau pentru ce să ne rugăm şi Duhul Lui Dumnezeu ne ajută cu suspinuri negraite. Suspinuri pe care noi înşine nu ştim de ce [le avem]: ceva doare, de ceva avem nevoie… Făcătorul nostru ştie ce vrem!

Aşa cum mama cu pruncul nou născut ştie… M-am uimit de multe ori [când] tinerele de vârsta mea deveneau mame şi, cu pruncul în braţe – pruncul plângea, “zbiera”… Şi la un moment dat mama zice: “A, i-e foame, iertaţi-mă”. Pleacă şi hrăneşte pruncul, îl alăptează. După care, iar “zbiara” pruncul, şi mama: “Il doare ceva!” Şi-l întoarce pe faţă, pe dos, nu-stiu-ce, pana la urma, ii “ghioraia” stomacul – si… se potoleste pruncul. Şi pe după aia, iar zbiera pruncul. Şi zice mama: “A, vezi! Face capricii!” O, mămică, de unde ştii tu toate astea? Eu n-aud decat un prunc care zbiara! Dar poate c-o inteleg mai mult acum pe mama, ca de când m-am făcut duhovnic am devenit şi eu mamă într-un fel. Dar Dumnezeu dă intuiţie mamei sa inteleaga. Pruncul nu stie decat sa “să zbiere” când nu i-e bine. Si mama stie ce trebuie sa faca. N-are nevoie ca pruncul să facă un tratat de filozofie ca să ştie cum să acţioneze

Dumnezeu care a făcut mama, Dumnezeu care “a inventat” mama, El este mai… Mama decat orisicine… Si suspinurile noastre negrăite, ba şi… nesuspinurile noastre, le aude Dumnezeu şi le adună în vistieriile Lui. Si ştie să ne răspundă! “Filocalia” este: Hai, să facem aceste suspinuri conştiente, să conştientizăm din ce in ce mai mult…

Cuvant la lansarea cartii “Cultura Duhului”

Parintele Rafail Noica – Cuvant la lansarea cartii “Cultura Duhului”

Rafail Noica – Cuvant la lansarea cartii Cultura Duhului

Inalt Preasfintite, frati si surori, intai va cer iertare: nu sunt un om al culturii, nu sunt – la urma – nici obisnuit prea mult cu conferinte. Ma consider un om ca toti oamenii, iar chemarea mea este monahismul.

Problema vietii mele a fost ce socotesc pana astazi problema esentiala a fiecarui suflet care se naste in lumea asta. Si m-a uimit de-a lungul vietii mele, si m-a mahnit din ce in ce mai mult sa vad cat de putin intra ca (si) component al gandirii omului in general, sensul insusi al vietii – pentru ce m-am nascut, de unde vin si unde mergem cu totii? Las linia asta, v-o las gandirii fratiilor voastre.

As vrea sa iau o alta linie. Ma iertati, propriu-zis nu ma gandesc sa prezint cartea. Poate ca ea se va prezenta singura. Dar va prezint oarecum fundalul ei. Deci a doua tema pe care vreau sa o abordez, este aceasta: ca mult ma bucura sa vad dorinta de a apara Ortodoxia, insa ma intreb cati inteleg ce este Ortodoxia.

Prima mea mahnire in legatura cu tema asta este ca nu ne-am invrednicit sa traducem acest titlu in graiul nostru. Este cuvant grec, Ortodoxia, si, ca (si) cuvant strain limbii noastre, noi nu il simtim ca altceva decat un titlu. Un titlu oarecum abstract. Ce este Ortodoxia? Pentru multi, Ortodoxia este a nu fi budist, a nu fi evreu de religie, a nu fi catolic, a nu fi protestant! Or, nu asa trebuie inteleasa Ortodoxia! Iata ca slavii au tradus in limba lor: pravoslovie -dreapta slavire. Ce inseamna dreapta slavire?

Revin la tema, adica revin la tema: pentru ce ne-am nascut in lumea asta? Intr-una din conferintele inregistrate si care fac parte din cartea care se lanseaza astazi, explic mai in amanunt. Esential, eu nu stiu cum sa zic si de unde sa iau problema, – da’ omule, crezi sau nu crezi, vrei sau nu vrei, este un fapt duhovnicesc si istoric ca Dumnezeu a facut pe om! Noi nu venim, asa cum pretinde stiinta, de nicaieri si mergem incontinuu nu stim unde, nicaieri.

Venirea noastra in lume are un sens! Dumnezeu a facut pe om in istorie si l-a impodobit cu chipul si potentiala asemanare cu Insusi Facatorul. Omul, cazand de la menirea lui – precum cei care cunoasteti Scriptura si religia noastra, stiti – deci cazand de la Dumnezeu si de la menirea lui, de-a lungul istoriei, omul vrand-nevrand cauta pe Dumnezeu, isi cauta identitatea lui. Si aceasta cautare s-a tradus intr-o sumedenie de religii – niciuna din carele n-au gasit pe adevaratul Dumnezeu. Sunt multe – daca va uitati fara prejudecata in orice religie – o sa vedeti multe aspecte ale intelepciunii omului, ba chiar ale chipului dumnezeiesc pe care il poarta neaparat omul. Dar nici una n-a ajuns la a arata omului adevarata sa provenienta si adevaratul sau sens!

Intre toate religiile astea, Dumnezeu Insusi a nascut – sa zicem asa, in istorie incepand cu Avraam si poporul evreu – Dumnezeu Insusi a inceput sa ia contact cu omul si sa insufle prin Proroci ceva mai adevarat decat ce se credea in lumea intreaga. Dar pana cand Insusi Dumnezeu nu a putut sa vina in conditiile noastre, luand asupra-Si forma pe care El Insusi a facut-o dintru-nceput, forma adamica, trupul nostru si conditiile noastre istorice, pana cand nu a putut sa vorbeasca cu gura trupeasca si in conditiile noastre cu omul, Dumnezeu nu a putut deplin sa impartaseasca ce este El, ca sa arate omului de unde vine si unde este menit sa mearga! Pana cand nu a vorbit Dumnezeu Insusi cu omul, nu putem vorbi in deplin sens de dreapta slavire ca nume de religie.

Dreapta slavire este – iata cuvantul grec, doxa, inseamna nu numai slava, dar vine din cuvantul opinie – dreapta opinie; l-as traduce si ca dreapta intelegere, si ca dreapta cugetare – daca vreti – ca extensiuni ale radacinii originale. Drept a intelege gandul lui Dumnezeu. Neaparat este drept a slavi pe adevaratul Dumnezeu. Si fara dreapta intelegere, nici dreapta slavire, nici dreapta viata, nici dreapta cugetare nu poate fi – si va spun: nici un sens al istoriei omului. Cand zic istorie, nu vorbesc de istorie, vorbesc de suflete: de tine, si de tine, si de tine, si de cei dinaintea noastra, si de cei care vin, care ca mine nastem in lumea asta si, constient sau neconstientizat de noi, totusi pe Dumnezeu cel adevarat Il cautam. Si ca sa stim de unde venim si unde mergem, este lucrul cel mai important.

Am aratat intr-unele din cuvantari, am incercat sa arat si lucrul asta: ca pana si in starea lui pacatoasa, omul tot cele drepte tradeaza, cautari drepte tradeaza. Omul neaparat vrea ce este drept. Ce cauta omul? Viata! Implinire! Pacatul este numai o ratacire a caii. Pacatul, patimile si toate lucrurile impotriva carora ne luptam in Biserica, nu sunt altceva decat un cancer pe trupul sanatos. O patima nu este un fel de a fi – este un fel scalciat de a fi! Patima isi are nu numai virtutea opusa, isi are si virtutea asemanatoare! Nu exista patima care sa nu fie la origine, o energie de Dumnezeu facuta, prost intrebuintata, prost canalizata, scalciata pe undeva.

Deci ziceam ca omul, si in pacatul lui, daca il intelegem drept si esential, tot cele drepte cauta, tot pe Dumnezeu Il cauta! Si ma gandesc, aicea poate sa fie parte din cele pe care nu le putem intelege ale lui Dumnezeu. Intr-un fel, Dumnezeu, candva in istorie sau dupa, va putea birui in sensul ca pana la urma, numai El este adevarat si numai El este ceea ce cauta tot omul!

Cand va vedea tot omul pe adevaratul Dumnezeu la Judecata de Apoi, cine stie cati vor spune: “O, dac-as fi stiut ca esti Acesta, decat sa fi stiut tot ce se propovaduieste stramb in istorie…”

Dar pentru aceasta revin la tema pe care o lasasem: Ortodoxia ca dreapta slavire. Inainte de Hristos au fost multe religii, intre care una singura era mai adevarata, mai integral adevarata, dar inca incompleta – religia ale carei carti le avem pana astazi, a Vechiului Legamant, Vechiului Testament, religia evreilor – fiindca Dumnezeu a cultivat aceasta religie, incercand pe cat a putut, sa vorbeasca omului pe cat putea omul sa inteleaga in acele vremuri. Cu venirea lui Dumnezeu Insusi intrupat incepe o alta era si aceasta era este un crestinism. Dar ce s-a dovedit intre oameni – cum aveau sa spuna Apostolii – “Dupa noi vor veni lupi rapitori in turma lui Hristos”. Omul, si dupa Hristos… aicea e o taina pe care Apostolul o numeste “taina nelegiuirii”. E o taina cum omul, care cauta si in pacat pe Dumnezeu cel adevarat, totusi in istorie pe Dumnezeu cel adevarat nu L-a primit! “Intre ai Sai a venit, zice inceputul Evangheliei, a lui Ioan, si ai Sai nu L-au primit!”. Si acest “ai Sai” poate sa insemneze multe lucruri: Toti suntem ai Sai si niciunul din noi nu-L primim intr-o masura deplina.

Si atunci ce se intampla? Ai dreapta intelegere si dreapta viziune care este cuvantul lui Hristos, fie inainte de Hristosul intrupat – zic intrupat, fiindca Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu Insusi, El este Cel care vorbea cu Adam in Rai, El e Cel prin care s-au facut cerurile si pamintul – deci cuvantul lui Hristos, fie inainte de intruparea lui Hristos, fie dupa, este Adevarul mai mult sau mai putin deplin inteles de oameni! Este putinta dupa Hristos sa-l intelegem. Nevointa, iertati-ma, nevointa noastra in Biserica trebuie sa se concentreze mai ales pe dreapta intelegere a acelui cuvant! Nevointa este mai ales efortul mintii de a intra in mintea lui Dumnezeu.

Deci dupa intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, Hristos, acelasi Cuvant deplin dat in masura in care istoria poate purta deplinatatea Cuvantului dumnezeiesc, omul deplin informat fiind – si intrebuintez cuvantul “informatie” in sensul in care genetica il foloseste, informatie nu in sensul mass-media, ci in sensul geneticii – deci deplin informati fiind de Cuvantul lui Dumnezeu, putem prin pocainta ajunge la deplina asemanare cu Dumnezeu, precum o dovedesc 2000 de ani de istorie a crestinismului in nenumarate forme! Si nu exista conditie a omului, pe care Cuvantul lui Dumnezeu sa nu o poata vindeca, regenera, indumnezei!

Si ce se intampla dupa Hristos? Insusi omul se dezbina de Cuvantul lui Dumnezeu si apar ceea ce se numesc ereziile cu multe titluri, cu multe denumiri.

Eu zic asa: noi, daca vrem sa aparam Ortodoxia, sa stim ce aparam! Am zis de multe ori un lucru pe care l-am trait pe viu: Ortodoxia nu este altceva decat firea omului! Nu este o denominatie cum se zice in Apus, nu este o confesiune intre altele, nu este o filosofie intre altele. Ortodoxia nu se defineste prin separare de alte filosofii, Ortodoxia este insusi acel lucru pe care il cauta omul dintru inceput si-l va cauta pana in sfarsit. Asta este ce nu trebuie sa pierdem! Daca Cuvantul care s-a dat, Cuvantul mantuirii, a trebuit sa fie dat de Dumnezeu Insusi intrupat in conditiile noastre, prin jertfa pe care a suferit-o acest Cuvant al lui Dumnezeu, apai se cade, din nepasare sau din nestiinta, sa pierdem insusi intelesul acestui Cuvant, care este mantuirea?

Si mantuirea ce este? Mantuirea astazi, cat suntem noi in trupul asta, in sangele asta, e devenirea noastra adevarata. Daca devenirea noastra este adevarata, trebuie sa o simtim concret in trupul, in sangele, in oasele noastre, iar mantuirea la sfarsit este sa vedem, cum zice Sfantul Ioan in prima Epistola: Il vom vedea precum este, pentru ca vom fi asemenea Lui! Daca astazi vom deveni asemenea Lui, Il vom vedea cum este. Daca nu Il vom vedea, este vorba despre intunericul cel mai din afara. De asta este vorba, de vesnicie! Asta este ce aparam noi!

Mult am fost mahnit, de-a lungul vietii mele, sa aud lucruri dintr-astea, ca uite – in termenii nostri romani, dar am auzit si de la greci, si de la rusi -, ca noi sa fim buni romani, trebuie sa fim ortodocsi, ca asta e religie stramoseasca! Stiti unde este erezia? Intr-o expresie engleza: este coada care da din caine! Daca avem nevoie de identitatea nostra nationala pentru a pastra dreapta slavire, pentru asta ne-o pazim si identitate nationala. Sfantul Cosma al Etoliei a propovaduit in nordul Greciei (ucis de turci in 1733), in Epir, intr-un moment al istoriei in care toti deveneau turci! Grecii aproape ca nu mai stiau greaca, toti invatau numai turca, deveneau musulmani. El a propovaduit si elenismul! De ce? Pentru ca prin mijlocul elenismului aveau sa-si pastreze dreapta credinta, dreapta slavire. Dreapta si adevarata mantuire. Asta e lucrul cel important si sensul vietii noastre!

Ca om precum fiecare dintre noi si, ca sa zic asa, ca monah care m-am balacit in aceste ganduri toata viata mea, asta este ce-as vrea sa impartasesc dintru bun inceput poporului meu. Pe mine ma intereseaza toate. Ortodoxia nu ma interesa in nimic altceva decat in cele specific religioase. Toate sunt importante in istoria aceasta si m-au interesat putin, cat am auzit din simpozionul de astazi – ca am venit cu intarziere – ma intereseaza toate zbuciumurile prin care a trecut lumea asta. Si vad importanta, relativa, dar mare de cele mai multe ori a acestor zbuciumuri, cand zbuciumul duce in directia adevarata; importanta negativa a tot ce se face pentru a distruge aceasta cale a omului.

Pana la urma stiti ce se intampla in viziunea pe care va propun a ceea ce este dreapta slavire? Sa stiti ca este, istoria este impartita in doua: istoria este devenirea intru fiinta a omului sub indrumarea lui Dumnezeu, Care este Cel ce este. Dumnezeu este Fiinta si devenirea noastra este intru fiinta si Fiinta este a lui Dumnezeu. Asta este istoria. Dar in istorie s-a nascut si taina nelegiuirii, unde omul este in libertatea lui capabil si ingaduit de Dumnezeu sa-si faca libera alegere si lupta impotriva acestei faceri a lui Dumnezeu, nasterea si indumnezeirea omului scos din nefiinta.

Si istoria este impartita in doua din ziua in care Cain si-a omorat pe fratele sau Abel – si continua pana astazi si pana la clipa cea mai de pe urma a istoriei, asa cat o putem intelege din prorocíi. Asta este lupta si sensul luptei pe care o ducem si asta este ce as vrea nu numai sa nu pierdeti voi din vedere – o, cum as dori lumea intreaga sa inteleaga!

Ortodoxia nu este o eticheta. Ortodoxia nu este a fi vrajmas cuiva, fiindca legea lui Hristos este dragostea! Si infratirea. Legea lui Hristos ne porunceste a iubi si pe vrajmas. Un ortodox, in masura in care este ortodox, nu poate fi vrajmas nimanui. Insa in acelasi timp, daca… Ortodoxia este infratire cu tot omul, dar in acelasi timp – atentie! – constiinta dogmatica pe care trebuie sa o avem si trebuie sa o cultivam, este ca in afara a ceea ce se numeste cu adevarat Ortodoxie, nu este altceva decat ratacire de diferite feluri si, in urma urmelor, intunericul cel mai din afara!

Si atuncea: pe de o parte vrem sa ne infratim cu tot omul, pe de alta parte, daca omul nu vrea sa se infrateasca cu noi, caci omul este liber si libertatea trebuie respectata, uitati cum Dumnezeu o respecta: Dumnezeu nu numai n-a facut un pom interzis – pom oprit -, ca atunci cand Adam a vrut sa manance din el, a mancat din el; dar uitati-va in lumea in care suntem, lumea unui pacat crescand pana la dimensiuni de neinchipuit: unde e Dumnezeu in lumea asta? se intreaba multi. Este! Si cine vrea si cine Il cheama, Il va afla! Si am experiente concrete despre aceasta. Si totusi lumea merge hai-hui in prapastia pierzaniei fiindca omul este liber. Si trebuie! Istoria este acolo unde trebuie sa ne manifestam libertatea totala si a venit mmentul in istorie cand aceasta libertate sa se arate la nivel mondial!

Dar noi sa stim de unde venim si sa stim unde mergem si daca mai este cineva care doreste inca, care se trezeste inca la aceste realitati, cu acel cineva vom putea impartasi infratirea pe care o aflam din Hristos! Ecumenismul nu este a face o salata, un talmes-balmes din toate viziunile care au existat. Universalismul adevarat este Hristos, fiindca El este Dumnezeu. In tot restul se amesteca cate ceva strain si tot restul duce catre intunericul cel mai din afara!

Deci Inalt Preasfintite si Parinti si frati – si frati, am in gand si surori, ca pentru mine, cum zice, in Hristos nu mai este barbat si femeie, ci toti suntem una – asta este ceea ce as vrea sa impartasesc cu voi, asta este ce am vrut sa impartasesc prin cuvantarile care s-au strans in prima carte care imi poarta numele si carte pe care vreau s-o impartasesc cu voi astazi. Nadajduiesc ca, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, sa intelegeti cat mai drept, cat mai adanc. Eu sunt in ultima faza a vietii acuma si imi e mai firesc sa vad importanta si desertaciunea vietii de pe pamant. Importanta alegerii fiindca este vesnica! Desertaciunea in masura in care ne lasam prinsi prea exclusiv in ale istoriei, in ale Martei: Marto, Marto, te grijesti si te tulburi pentru multe, dar una este de folos. Asta nu inseamna, Marto, sa nu mai invarti la mamaliga ta! Asta inseamna: Marto, nu uita pentru ce invarti la mamaliga! Si asa, fiecaruia as vrea sa zic: Sa nu uitam pentru ce suntem in viata asta. Si cu asta as incheia.