Cuviosul Arhimandrit Sofronie Sakharov – 14 cuvantari duhovnicesti audio tinute in lb. rusa la manastirea Sf. Ioan Botezatorul din Essex

Архимандрит Софроний (Сахаров)

Arhimandritul Sofronie (Sakharov)

Духовные беседы

Cuvantari duhovnicesti

Titlurile originale in lb. rusa cu traducerile:1. О структуре монастыря

Despre alcatuirea (structura) unei manastiri

Download fisierele audio:01. Despre alcatuirea unei manastiri


8,9 Mb 31:38

2. Образ Иисуса Христа Despre chipul Mantuitorului Iisus Hristos 02. Despre chipul Mantuitorului Iisus Hristos


23,5 Mb 25:42

3. О принципах монашеской жизни – 1 Despre principiile vietii monahale – 1


4. О принципах монашеской жизни – 2

Despre principiile vietii monahale – 2

03. Despre principiile vietii monahale I

77,6 Mb
04. Despre principiile vietii monahale II


71:47

5. О вечности Despre vesnicie 05. Despre vesnicie


38,5 Mb 42:03

6. Как проводить Великий пост Cum sa tinem Postul Mare 06. Cum să tinem Postul Mare


33,6 Mb 36:45

7. Об организации монастыряDespre organizarea unei manastiri 07. Despre organizarea unei manastiri


32,7 Mb 35:48

8. Богопознание Cunoasterea lui Dumnezeu 08. Despe cunoașterea lui Dumnezeu


35,1 Mb 38:20

9. Пост и борьба с искушениями Postul si lupta cu ispitele 09. Postul si lupta cu ispitele


27,9 Mb 30:33

10. О храненении ума в БогеDespre pastrarea mintii in Dumnezeu 10. Despre pastrarea mintii in Dumnezeu


56,9 Mb 35:33

11. Богопознание через уподобление Христу Cunoasterea lui Dumnezeu prin asemanarea cu Hristos 11. Cunoasterea lui Dumnezeu prin asemanarea cu Hristos


56,4 Mb 35:12

12. Наше спасение в нашем единствеDespre salvarea unitatii noastre 12. Despre salvarea unitatii noastre


56,2 Mb 35:07

13. О риске в духовной жизниDespre riscurile vietii duhovnicesti 13. Riscurile vietii duhovnicesti


56,1 Mb 35:03

14. Богопознание и становление персоныCunoasterea lui Dumnezeu si formarea persoanei

—————————————————————-

Link original:

http://www.predanie.ru

14. Cunoasterea lui Dumnezeu si formarea persoanei


81, 6 Mb 50:57


Parintele Rafail Noica – Despre Sfanta Impartasanie

Doua fisiere audio:

Pr. Rafail Noica – Despre Sfanta Impartasanie – I

Pr. Rafail Noica – Despre Sfanta Impartasanie – II

Download si/sau auditie cu folos!

Parintele Rafail Noica – Conferinta sustinuta la Manastirea Ramet, in cadrul Sinodului Mitropolitan si primei sinaxe a exarhilor, staretilor si duhovnicilor de la manastirile de pe cuprinsul mitropoliei Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului – 9 Nov. 2006

Fisier audio:

noicasinaxa11

Parintele Rafail Noica – Monahismul, mirenismul si caile mantuirii, Sinaxa Mitropolitana Ramet, 9 nov. 2006

Pentru download click… click dreapta… save target as

Aceeasi conferinta in doua fisiere video:

Par. Rafail Noica – Sinaxa Mitropolitana – Partea I

Par Rafail Noica – Sinaxa Mitropolitana – Partea II

Un scurt fragment text din aceasta conferinta:

Sa stiti ca vadit sunt ultimele vremi. Si Apostulul Ioan spunea acum 2000 de ani ca erau. Erau, in samanta, numai ca astazi, ceea ce era de necrezut candva cand se citea Apocalipsa si alte prorocii, este tehnologic realizabil. (…) Infricosatoare sunt, dar daca Dumnezeul nostru se zice atotputernic, in zilele astea vom vedea ce inseamna atotputernic si cerem Tie, Doamne, sa ne arati lucrul asta, daca noi vom traversa acele perioade. Sunt infricosatoare, dar nu vom deznadajdui caci milostiv este Dumnezeu si mare este Dumnezeu. (…) Atacurile si navalele care vin asupra omului sunt inca de acum deja de necomparat cu cele ce erau inainte. Spunea cineva aseara, un Prea Sfintit parca, ca in viata noastra, in ultimii 30 de ani lumea a devenit de nerecunoscut. Asa e … si se schimba pe ceas ce trece!

O maica imbunatatita, Sebastiana, pe care Domnul a luat-o acum cativa ani, de prin regiunea Timisoarei, de pe undeva (…) spunea unui parinte pe care il cunosc eu: „Parinte, vremi ca astea n-am apucat. Am cunoscut razboiul, am cunoscut foamete, am cunoscut prigoane, dar vremi ca astea n-am mai vazut.Ieri – zice – mi-au trebuit patru ceasuri ca sa citesc un acatist.” Intelegeti putin de ce vi se duce mintea si nu ramane la rugaciune, in biserica sau in chilie? Da, suntem pacatosi, dar sa stiti ca nu e numai pacatul nostru. Sunt si alte lucruri pe care nu le putem dovedi, dar va spun asta ca marturie a unora mai batrani si care au cunoscut alte lumi. Deja si eu ma vad ca un martor al unei alte lumi pentru cei care astazi au 30 sau 20 de ani si mai putin. Iar parintele nostru a fost si martor al lumii inainte de primul razboi mondial (…) si mi-a spus ca dupa aceea n-a mai fost niciodata acea pace de care isi amintea in tineretile lui, acea asezare a lumii care se simtea. Dupa primul fratricid mondial s-a ridicat harul de pe pamant si n-a mai venit. Dupa al doilea fratricid mondial a fost si mai rau si prin anii ‘70 ne zicea: „Daca va mai veni un razboi mondial credinta pe pamant va deveni cu neputinta“ (…)

Observ ca ceea ce numeam credinta a falimentat de multe ori in viata mea pana cand am inceput sa o vad ca nu o am si asta este o caracteristica a epocii noastre nu numai a lui Stan Patitu‘ care va vorbeste, adica “crezi ca…” si te trezesti ca… “nu”; este ca si cum stai ferm cu picioarele pe ceva solid, pe scanduri solide si cineva-ti pune o cravata pe dupa gat, cade scandura de sub tine si te trezesti ca asta-i un streang… Iertati-ma, dar asta este ce vrea sa faca vicleanul cu noi. Insa asta e partea intai a cuvantului parintelui Siluan: TINE-TI MINTEA IN IAD! Nu-ti inchipui ca lumea asta e altceva. Sa fim seriosi si sa fim treji! Dar… NU DEZNADAJDUI e partea a doua. Dumnezeu, care m-aude acuma, puternic este sa ne crute de acel streang si de acel “chepeng” care cade de sub picioare.

Dar, Doamne, pazeste-ne, ca… asa cum mai multi au spus si aseara si azi: ispitele sunt mai cumplite azi. Nu numai mai cumplite, ci si mult mai subtiri, mai nebagate in seama. Crezi ca esti un credincios si te trezesti ca reactiile tale sunt reactiile necredinciosului. Credinta ta te falimenteaza, te tradeaza. (…) Nu e cazul de a deznadajdui… Cand observam lucrurile astea e cazul sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu; dar as zice mai mult: e cazul sa ne bucuram. (…) E vremea sa ne bucuram cu intristatoare bucurie, dar undeva o bucurie tainica poate exista daca avem mai multa credinta si mai multa intelegere incotro mergem: e Dumnezeu! E lumina nefacuta care e langa mine, in mine undeva si ma lumineaza si ma arata cat de pacatos sunt (…)


Cer Domnului sa va intareasca in zilele astea, zile de cernere, zile foarte dureroase, cumplite, infricosate – „tine-ti mintea in iad” – dar si… “nu deznadajdui” – zile de un deosebit har. (…) Intr-o lume care astazi, in bloc, masiv, aluneca permanent si tot mai mult catre tot ce este aparent indulcitor – oh, ce amar este pacatul, cu ‘dulceata’ lui cu tot, dar ne pacaleste cel viclean daca suntem prosti…! – catre pacatul care se afiseaza ca etica a societatii permisive, cum se spune in Apus (…) – nu are mai mare valoare faptul ca, de bine de rau, noi, prostii, ne lipsim de atatea lucruri „dulci” pe care ni le-au dat tov. Freud si altii, care ne-au invatat sa facem ce vrem… Merci, ‘tovarase’ Freud, eu fac ce vreau. Dar nu-i mai valoroasa alegerea noastra azi, decat odinioara? Dumnezeu stie cu cat mai valoroasa, dar sunt si prorocii care ne incurajeaza. Deci, sunt zile de un deosebit har si as vrea ca Domnul sa ne dea acea deosebita lumina, deosebita nadejde pe care ne-o da prin cuvantul Sf. Siluan, prin acel „si nu deznadajdui” (…)


Sa profitam de de aceste zile despre care proroceau parinti in trecut ca sunt cumplite si, in acelasi timp, ca multi ar fi dorit sa fie impreuna cu noi, sa se nevoiasca cu noi in zilele noastre. O, Doamne, da-ne lumina sa invatam cum sa ne nevoim, cum, in ce fel sa profitam de vremea asta cumplita si minunata in care suntem. Durere mare – durerile sunt legate de nastere. Toata durerea cred ca este o nastere. Deci, Doamne, ce nastere ne rezervi noua pentru zilele noastre? Invredniceasca-ne Domnul sa o vedem si pe aia“

Cuvintele Parintelui Simeon de la Essex rostite acum mai multi ani la Bisericuta Memoriala “Mihai Viteazul” din Alba-Iulia, cu hramul Sfantului Siluan Athonitul, in traducerea si apoi in succinta comentare a Parintelui Rafail Noica

 

Fisier audio:

Pr. Simeon in traducerea Pr. Rafail, la biserica memoriala Mihai Viteazul din Alba Iulia – 1993(?)


“In manastirea mea, cam jumatate din cei care sunt acolo – calugari si calugarite – au varsta voastra. Sunt oarecum “mamarutele” mele (traducerea fr. coccinelle = buburuza, mamaruta). As dori sa va spun cateva cuvinte, asa cum le vorbesc lor: Sa fiti cautatori de Dumnezeu, asa cum altii sunt cautatori de aur! Sa fiti cautatori de Dumnezeu pentru a dobandi pacea in inima. Sfantul Serafim din Sarov spunea: “Pastreaza pacea in inima ta si vei mantui in jurul tau mii de suflete!” Dar trebuie sa intelegem ca pentru a dobandi pacea in inimile noastre avem o intreaga cale de parcurs. Intr-un oarecare sens, pacea inimii este punctul final al acestei cautari.

p-simeon-essexPrimul stagiu (prima etapa) cere trairea in smerenie. Ce este smerenia altceva decat… a trai in adevar inaintea lui Dumnezeu? A fi tu insuti din toata inima si din tot sufletul inaintea Domnului. Poate ca atunci vom descoperi ca suntem saraci, ca suntem slabi, ca suntem pacatosi. Dar sa nu ne temem: orisiunde am fi, orisicare ar fi calea pe care am luat-o, orisicare ar fi situatia in care va gasiti, oricat de indepartata de Dumnezeu ar fi ea, trebuie tot mereu sa va aduceti aminte ca sunteti iubiti de Dumnezeu! Orisicare ar fi acea situatie in care va aflati! Si datorita acestei dragoste (iubiri), va puteti abandona in mainile lui Dumnezeu in orice situatie in care va aflati.

Abandonarea in mainile lui Dumnezeu este etapa cea de-a doua. Ne este indispensabila (aceasta etapa), caci daca nu stim sa ne abandonam, ce poate face Dumnezeu? Caci El este cel care va face, ne face (intru) sfinti. Dar nu poate sa faca din noi sfinti decat daca suntem cu adevarat in mainile Lui. Si v-as spune atunci sa nu va fie frica si sa va abandonati cu totul in mainile lui Dumnezeu! Dumnezeul nostru este un Dumnezeu plin de mila si de iubire. Uitati-va la ce ne-a spus Hristos in pilda fiului risipitor, in intalnirea sa cu samarineanca, asemanatoare cu cea cu femeia pacatoasa. Unde vedeti o osandire din partea Dumnezeului nostru? Nu este decat un cuvant al iubirii. Acest cuvant, care urmareste creatia in fiinta noastra astazi este descoperirea acestui cuvant al dragostei si al milei, care ne da adevarata pace a inimii.

Asa ca sa cerem tuturor sfintilor care au cunoscut aceasta cale pe pamant, sa le cerem ca sa mijloceasca pentru noi, in fata Domnului nostru, pentru ca sa intelegem si noi cat este de important sa ne abandonam in mainile lui Dumnezeu prin smerenie. Este ceea ce va urez eu din inima!

As vrea sa termin prin a va multumi pentru calitatea rugaciunii si a cantarii voastre. Aseara am fost cu Parintii la Catedrala, era foarte frumos, ne-am rugat foarte bine, dar astazi am fost foarte fericit sa va aud si, desi nu inteleg romaneste in chip firesc, cred ca in ciuda acestui fapt am inteles ceva: ca sunteti cu adevarat copii ai lui Dumnezeu! Amin.

Cuvintele Parintelui Rafail:

(…) “Fericiti cei saraci cu duhul“: “Cei saraci cu duhul” – as indrazni sa talcuiesc asta ca fiind… cei care isi dau seama ca sunt saraci cu duhul (ca toti suntem prapaditi), adica… smerenia!

Si Parintele (Simeon spunea): ce e smerenia decat a trai in adevar? Prima miscare a smereniei este realismul duhovnicesc; Care realism e… groaznic! Caci si Parintele zice: nu va infricosati, are destula dragoste Dumnezeu! Si ce se intampla? Daca putem sa rabdam cat de putin viziunea asta groaznica a ce suntem noi, – pentru ca: ce inseamna saracia cu duhul? inseamna iadul! -, daca putem vedea – dar aceasta vedere Dumnezeu ne-o ascunde intr-o masura, pentru ca n-o putem rabda -, dar daca rabdam ceva din ea, ce se intampla?… incepem sa plangem inaintea lui Dumnezeu, incepe pocainta adevarata. Fericiti cei ce plang si asa mai departe…“.

Sursa originala:

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/05/29/parintele-symeon-de-la-essex-abandonati-va-in-mainile-lui-dumnezeu/

Parintele Rafail Noica – despre poruncile lui Dumnezeu si deznadejdea noastra – predica tinuta la 1 decembrie 2002, Bucuresti, Biserica Studentilor (Sf. Nicolae)

Fisier audio: Rafail Noica – Poruncile lui Dumnezeu si deznadejdea noastra


“Cand
invatatorul de lege, care stia bine legea, Il intreaba, ispitind pe Domnul, care este cea dintai porunca, Domnul a zis: “sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau…” si S-a grabit sa dea si a doua porunca – nu a fost intrebat pentru a doua, dar de la Sine a spus-o – “sa iubesti pe aproapele ca insuti pe tine”. Si a adaugat: “de aceste doua porunci atarna toata Legea si Proorocii”. Prin asta putem sa vedem ca orisice vrem sa intelegem in gandirea noastra duhovniceasca, in intelegerea noastra teologica, daca nu stim sa raportam la aceste doua porunci, inseamna ca… inca nu am inteles.

Intotdeauna trebuie sa ne nevoim – asta pentru noi este o nevointa – sa ne amintim dedragostea de Dumnezeu si de dragostea de aproapele. Si pentru ce? Porunca lui Dumnezeu nu este atat porunca ce trebuie sa facem, cat o descoperire cine este Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ne da ca porunca chipul Lui, ca intr-acel chip sa neasemanam. Noi din fire purtam chip dumnezeiesc, ca zice ca “a facut pe om chipul si asemanarea lui Dumnezeu“, dar asemanarea a ramas in libertatea noastra, printr-un continuu dialog cu Facatorul nostru, sa o insusim. Chipul il avem, dar asemanarea ramane in libertatea noastra, sa ne-o insusim. Libertatea noastra ca alegere, nu caputere, ca numai Dumnezeu ne poate da puterea sa devenim ca Dumnezeu, dar alegereatrebuie sa fie a noastra si pentru alegerea noastra trebuie sa cerem de la Dumnezeu ceea ce este cu neputinta omului, adica… sa devenim ca Dumnezeu.

Ce vreau sa zic prin asta? Daca Dumnezeu a dat ca prima porunca: sa ne amintim de porunca sa iubim pe Dumnezeu, asta nu inseamna nimic altceva decat ca Dumnezeu ne iubeste pe noi asa cum ne-a poruncit noua sa-L iubim pe El. Si daca ne spune sa ne iubim pe aproapele ca insuti pre sine, inseamna ca asa iubeste Tatal pe Fiul si pe Duhul Sfant, si Fiul pe Tatal si pe Duhul Sfant, si Duhul Sfant pe Tatal si pe Fiul, si pe noi ne face ca in dragostea fata de aproapele sa devenim – in sfarsitul nevointei noastre si cand trecem in vesnicie – precum este Dumnezeu Unul in Trei Persoane, si noi intr-un numar nesfarsit de persoane, incepand cu Adam cel dintai zidit pana la cel mai de pe urma, sa devenim si noi un Om, fiindca porunca lui Dumnezeu nu este porunca morala – sa devenim oameni ceva mai buni – ci porunca lui Dumnezeu, ca descoperire a [ceea] ce este Dumnezeu, este si energie pentru noi, pentru ca sa devenim acele ce ne sunt poruncite.

Trec la Apostol fiindca apostolul de astazi este uimitor de… la ordinea zilei, ca sa zicem asa. Multe scrisori am primit, la care nu pot niciodata sa raspund si cu multi am vorbit, si am vazut ca fiecare om este, astazi, o tragedie, fiecare om, astazi, este o incarcatura de dureri si de deznadejdi.

Si iata ce zice Sfantul Pavel: Dumnezeu a luminat in inimile noastre sa straluceasca cunoasterea slavei lui in fata lui Hristos. Aceasta comoara insa o avem in vase de lut. Ca sa parafrazez putin, ca sa intelegem ca inaltimea puterii este nu a omului, nu e de la noi, ci este a lui Dumnezeu. Deci, zice apostolul, suntem obijduiti din toate partile, dar nu striviti, in mare cumpana, dar nu deznadajduiti, prigoniti dar nu parasiti (in alta versiune: prigoniti dar nu lepadati), doborati dar nu nimiciti, totdeauna purtand in trupul nostru moartea lui Iisus. De ce? Iata ca zice: ca si viata lui Iisus sa se arate in trupurile noastre.

Daca Sf. Pavel nu ar fi trait dragostea lui Dumnezeu pentru om, obijduit din toate partile, s-ar fi zdrobit; in cumpana [fiind], [ar fi] deznadajduit; prigonit fiind s-ar fi simtit lepadat, cum multi dintre noi astazi ne simtim lepadati de Dumnezeu; doborat fiind, ar fi fost si nimicit, cum multi care deznadajduiesc astazi – Doamne fereste – se doboara si greu le este, sau poate cu neputinta, sa se ridice.

Sa nu uitam ca Dumnezeu iubeste pe om si dragostea lui nu poate sa paraseasca pe omsi, orice s-ar intampla omului, chiar daca nu mai vedem nici o cale de iesire, ramane un singur lucru, cuvantul Sf. Siluan astazi mai actual astazi decat oricand: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”. Iata ca Sf. Pavel si el isi tine mintea in iad, cum ne-a zis parintele nostru, se vede obijduit, se vede in mare cumpana, se vede doborat, se vede prigonit, dar in nici unul din cazurile acestea nu deznadajduieste. Ce inseamna ca nu deznadajduieste? Nu inseamna ca nu simti o deznadejde, pana la capat uneori, pana cand nu mai stii ce sa faci; in momentul cand nu mai stii ce sa faci, iti iei o oarecare mangaiere, ce-ti este la indemana, stiind ca desi nu o simt eu acum, Dumnezeu ma iubeste.

Si cam asta ar fi cuvantul pe care as vrea sa-l dau intregului popor si tuturor acelora care mi-au scris atatea scrisori sfasietoare si deznadajduite. Si deznadejdea mea este de a nu putea, de a ma vedea incapabil si sa le raspund si sa fac ceva pentru ei si deznadejdea mea mi-o torn intr-o rugaciune cat de mica – daca doar un singur “Doamne…” in timp ce citesc sau cand ma gandesc sau cand imi amintesc de cineva – si putin credincios oi fi, dar am credinta ca nici un cuvant la Dumnezeu, care iubeste pe om, nu se pierde.

Deci cu astea doua ganduri as vrea sa va las. Porunca lui Dumnezeu nu este ceva care Dumnezeu asteapta moralmente sa o implinim, fiindca El stie ca noi nu o putem implini, fiindca nu este porunca morala, ci este descoperire [a ccea] ce este Insusi Dumnezeu.Porunca lui Dumnezeu este viata dumnezeiasca pe care noi nu o putem in niciun fel atinge, dar putem sa strigam: Doamne! Doamne, iubesc porunca ta, dar tu vezi ca nu pot s-o traiesc, cum zicea P. Sofronie: “Vino, Tu, si salasluieste Tu intru mine, si lucreaza tu intru mine cele cu neputinta omului”.

Porunca lui Dumnezeu este spovedania lui Dumnezeu catre Adam, pentru ca Adam, intelegand – dea Domnul ochi launtrici intelegerii noastre ca sa vedem frumusetea acelui Chip, casa nu mai putem sa rezistam sa nu fim asa si atunci sa se inalte de la noi o rugaciune, fie [si] deznadajduita, o nadejde deznadajduita, ca sa zic asa, ca Dumnezeu ne va da. Si Dumnezeu ne va da! Si cum am spus mai multora si anul trecut, unor tineri din strainatate: cand simti ca este asa de greu sa ajungi la vreo virtute dumnezeiasca, sa stii ca nu este greu, este imposibil; firea ta iti marturiseste, iti da marturie launtrica ca acel cuvant iti este imposibil; dar de la Dumnezeul nostru, nimic mai putin decat imposibilul sa si asteptam!Nimic mai putin decat imposibilul, fiindca daca Dumnezeul nostruDumnezeu este, apai imposibilul este ceea ce asteptam de la El si ceea ce numai El poate, pentru El nimic nu este imposibil. Si acel lucru imposibil, pentru dragostea si pentru puterea lui Dumnezeu, il vei vedea lucrand in tine; si ma rog lui Dumnezeu ca sa primeasca cuvantul asta si ca imbarbatare a credintei voastre – de la un putin credincios care stie ce inseamna putina credinta – si ca o rugaciune si pentru mine si pentru voi.

Deci porunca lui Dumnezeu este descoperire dumnezeiasca pentru a ne imbata, pentru a ne indulci cu frumusetea chipului Lui, pentru a ne atrage catre Imparatia Lui. Dar este lucru cu neputinta si acest lucru cu neputinta pentru dragostea lui Dumnezeu si pentru atotputerea lui, asteptam sa il vedem lucrand in noi.

Si celalalt lucru este: de ce ni s-a spus sa nu deznadajduim? Ne spune Sfantul Pavel: in virtutea acestei iubiri dumnezeiesti, care, daca ne zice sa iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru, din toata inima noastra, cugetul nostru, din toata virtutea noastra, cam asa, in felul Lui dumnezeiesc, Isi iubeste Dumnezeu faptura, faptura de El zidita. Care [faptura] cazand prin pacat, cum a facut Adam, stramosul nostru, cine a platit “canonul” rascumpararii decat Hristos Insusi, Care l-a zidit pe Adam. Pe Cruce! Asa a iubit Dumnezeu pe Adam! Adica: din toata fiinta Lui, din tot ce era si din tot ce avea si totul a dat pe Cruce. Si-a varsat pana la ultima picatura de sange, din solidaritate cu acest om care a pacatuit impotriva Lui…* [acest pasaj marcat cu albastru si bold lipseste din inregistrarea online, fiind recuperat de pe o alta inregistrare pe caseta, nota noastra]Ca era Singurul care putea sa treaca prin iad si sa invie din morti si sa faureasca o noua cale catre Viata, la care Viata Adam nu ajunsese, adica sederea de-a dreapta Tatalui.

Deci in toate deznadejdile noastre, sa avem ca plasa de siguranta cum ar fi la acrobatii din circ, cand fac acrobatii periculoase pun o plasa dedesubt – plasa aceea de siguranta sa fie: nu deznadajdui”. Cand zice “nu deznadajdui”nu interzice deznadejdea Dumnezeu, dar zice ca nu e nevoie sa deznadajduim. Si deci putem sa traim deznadejdile noastre, sa privim deznadejdea noastra in fata, sa zicem ca da, asa o fi, dar pentru Dumnezeu, in deznadejde nu cred; si continuam viata noastra cum putem: “Asteptand, am asteptat pre Domnul”, zice un psalm, “si a coborat la mine si a venit“. Pana cand se pogoara Domnul si va veni. Si intr-adevar va veni!

Deznadejdea, strafundurile alea ale deznadejdii sunt un prag prin care trebuie sa trecem, care in mainile lui Dumnezeu nu sunt decat o premisa pentru invierea noastra din acea stare pentru mantuire; ca iata si Apostolul zice ca noi cei vii, pururea suntem dati spre moarte pentru Iisus. De ce? Pentru ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru cel muritor.

Greu este omului sa creada in clipa deznadejdii ca Dumnezeu ii da acele dureri – sau, mai bine zis, ii ingaduie acele dureri, ca Dumnezeu nimica rau nu da, dar ingaduie  greu ne este sa credem ca acele dureri care ni se ingaduie si noua ne sunt date pentru ca sa vedem si Invierea lui Iisus. Ca daca noi, cum zice altundeva Sf. Pavel, cu Botezul lui Iisus [ne-am botezat] – botezul in greaca insemna afundare – deci afundandu-ne cu Hristos in moartea lui Hristos este numai ca sa putem cunoaste si Invierea lui Hristos, ca si viata lui Hristos sa fie in noi, iar viata lui Hristos este viata cea vesnica.

Deci inca din firea noastra animalica, biologica, din care traim acuma – si o zic fara nici un sens de ocara, ci ca realitate a vietii noastre – inca din starea noastra de acum, Dumnezeu vrea sa ne dea sa cunoastem premisele Invierii, care, dupa ce numim noi moartea, vor putea sa se arate cu mult mai multa putere, si mai ales la Invierea cea de apoi.

Frati si surori, aceste lucruri pe care eu vi le impartasesc, nu din teorie ci din dureroasa experienta, vi le impartasesc cu incredere. Dumnezeu sa faca restul, sa va dea in inimile voastre rabdare si incredere. Si sa stiti ca omul neputincios este, dar asta nu inseamna ca viata voastra este compromisa.

Pentru zilele care vin, omul este din ce in ce mai singur si nu stiu pana unde va merge singuratatea asta. Dar daca ramai singur in toata lumea, sa nu uiti ca si Hristos a fost singur in toata lumea, ocarat de toti, iar cei care Il iubeau erau departe de el. Si ramanand si tu singur si neputincios si aparent parasit de toti, te-ai asemanat cu Hristos, care si el a fost ocarat. Daca vreti o pricina pentru a nu deznadajdui… Continuam in starile alea si… venind, Dumnezeu va veni si ne va milui. Asa sa va faca voua Dumnezeu si cum zicea Parintele Cleopa… la poarta raiului, sa ne intalnim cu totii!“.

Preluat de pe http://www.razbointrucuvant.ro

Parintele Rafail Noica – “Teologie si monahism” 10 Nov., Buc., 2002

Fisier audio mp3: Parintele Rafail Noica – Teologie si monahism

Pentru download – clik dreapta, save target as…

Fisier video:

Titlul care mi s-a dat să vorbesc este „Teologia şi monahismul”. Titluri ca acestea: „teologia şi monahismul”, „teologia şi viaţa” sunt titluri care într-o primă mişcare mă descumpănesc. De unde acel „şi”? Socotesc că dacă viaţa este a-teologică, este un soi de autoavort, iar monahismul meu mi-l-am trăit cu precădere ca o teologie. Dar ce numim „teologie”? În zilele noastre cred că a venit vremea să redenumim toate cuvintele pe care le întrebuinţăm, în parte, fiindcă s-a schimbat sensul lor, a degradat graiul împreună cu înţelegerea omului.

Titlul denotă că teologia se înţelege ca o disciplină şi bineînţeles că este adevărat, teologia ca şi arheologia, ca şi psihologia are, poate deveni, şi este şi o disciplină, dar poate nu ar trebui să reducem noţiunea de teologie la o disciplină, adică la un studiu în institute de teologie care trebuie să culmine cu o diplomă. Dar hai să luăm teologia ca o disciplină, orice disciplină îmbogăţeşte conţinutul omului, cultura omului cu nişte concepte nişte noţiuni, un oarecare vocabular care neapărat îi va influenţa viaţa întreagă. Un arheolog vorbeşte un pic altfel decât un psiholog deşi vorbeşte aceeaşi limbă ş.a.m.d., şi un teolog este influenţat de ceea ce învaţă acolo. Dar Teologia, în măsura în care teologia este adevărată, adică a Bisericii, teologia are asta mai presus de alte discipline că introduce pe om în ceea ce este însăşi firea lui.

Ce este teologia? În graiul nostru românesc se zicea în vechime ”Cuvântare de Dumnezeu” sau „Cuvântare despre Dumnezeu” în greacă asta înseamnă „Cuvântare despre” sau „cu Dumnezeu” se poate traduce în ambele feluri. Cuvântarea asta despre Dumnezeu pe care într-o măsură oarecare ar trebui să o primim cu ce numim noi români cei 7 ani de acasă, adică din naştere până ajungem în şcolire. Dar din nefericire este aşa de rar ca cineva să primească din pruncia lui noţiuni teologice. Teologia într-adevăr a devenit ceva îndepărtat omului modern şi încă mai mult omului post modern, ne învitregim din ce în ce mai mult de la Dumnezeu. Dinamica, căderii Adamice continuă.

Să revenim deci la teologie ca disciplină, unde însuşim un anumit vocabular şi anumite concepte, dar care sunt în realitate însuşi viaţa. Ce este viaţa? Viaţa noastră de la naştere până la mormânt este o devenire ori teologia este acea devenire în realitatea ei aşa cum trebuie să o prezinte biserica şi cum trebuie noi să înţelegem Biserica. Îmbogăţindu-ne cu concepte şi cu un oarecare vocabular, începând să gândim cu Dumnezeu pe orizonturile noastre şi cu cele ale Lui Dumnezeu cele dumnezeieşti, aşa cum orice disciplină influenţează viaţa omului şi gândirea aşa şi teologia ne influenţează şi ne îndreaptă către Dumnezeu. În problemele noastre, mai ales cele mai acute cele mai dureroase, cele mai adânci ale fiinţei noastre, teologia ar trebui să fie cea care poate să înceapă ba chiar să sfârşească prin a ne aduce răspunsurile.

Când părintele nostru Sofronie distingea 3 trepte ale teologiei, dintre care disciplina ar fi fost prima treaptă, la care eu adaug cei 7 ani de acasă în care din nefericire majoritatea oamenilor nu au teologie dar ar trebui după fire aşa cum a rânduit Dumnezeu lucrurile. Atunci care este a doua? Cuvântarea despre Dumnezeu dă în cuvântare cu Dumnezeu. Şi părintele nostru Sofronie vorbea despre teologie ca şi conţinut al rugăciunii. Un teolog francez vorbeşte de îngânările noastre către Dumnezeu, de gângăviile noastre către Dumnezeu. Dacă începem a gângăvii cu Dumnezeu şi orice gângăveală omenească fie a pruncului, fie a omului mare, Dumnezeu o primeşte, fiindcă asta este firea Lui Dumnezeu. Dumnezeu – Iubire, Dragoste este şi în dragostea Lui nu leapădă pe om – deci, primeşte gângăvirile noastre dar când începem să ne îmbogăţim cu un conţinut teologic al gândirii, gângăvelile noastre încep să se preschimbe şi să vorbim cu Dumnezeu mai Dumnezeieşte adică mai în termenii Lui Dumnezeu şi de acuma teologia începe să devină conţinut al rugăciunii noastre şi nu vorbesc de rugăciune ca o disciplină ca ceva pe care îl faci cândva în ziua ta 1-2 ore sau 10 minute în general cu mintea aiurea, ci gândesc rugăciunea aşa cum o înţelegeam de la Părintele Sofronie ca un conţinut al vieţii ca un dialog continuu între făptură şi Făcător. Deci acum începem să gândim mai dumnezeieşte pentru că suntem îmbogăţiţi cu conţinutul şi cu conceptele pe care le-au trăit strămoşi ai noştri începând să zicem cu Apostolii, ba începând cu Adam, dar începând cu Apostoli adică de la Hristos încoace, Hristos fiind Theolog al Lui Dumnezeu – Cuvântul. Hristos este Însuşi Dumnezeu care vorbeşte cu Adam faţă către faţă, şi deci când m-am gândit să începem cu Apostolii, conceptele teologice pe care le-au trăit strămoşii noştri au început cu Apostolii. Cu gândul ăsta că de la Apostoli încoace avem de la Cuvântul Lui Dumnezeu Însuşi Cuvântul Lui Dumnezeu, al Lui Dumnezeu care Însuşi vorbeşte cu Adam nu ca-n vechiul Legământ prin proroci sau într-o măsură şi-n alte religii prin filozofi sau prin oameni mai luminaţi, dar acum vorbeşte El Însuşi.

Aş vrea să dau două exemple de teologie ca şi conţinut al rugăciunii: Unul este viaţa Mariei Egipteanca, Bănuiesc şi nădăjduiesc că toţi cunoaşteţi această viaţă. La noi în mânăstire şi cred în toate mânăstirile şi poate şi în parohii se citeşte această viaţă în săptămâna a cincia a marelui post. Maria Egipteanca o tânără destrăbălată care 17 ani a cutreierat în curvie străzile Alexandriei care îşi pierduse fecioria la 12 ani. Deci de la 12 ani, până la 29 de ani a trăit în destrăbălare. Ajunge tot pentru destrăbălări în biserica unde se înălţa Sfânta Cruce a Mântuitorului – aste este în veacul al 15-lea – şi vroia din curiozitate să intre în biserică să vadă Lemnul Crucii şi o putere nevăzută o oprea, până când a înţeles că era vorba de viaţa ei care o divorţa de Dumnezeu şi de cele Dumnezeieşti. Dacă vă uitaţi la rugăciunea ei simplă dar uimitor de teologică, pentru una care a trăit în curvie de la 12 ani timp de 17 ani; ce teologie a învăţat ea în cei 17 ani dar în cei 12 ani ce teologie putea avea? E uimitor în simplitatea ei ce conţinut teologic simplu, hai să zicem chiar primitiv, dar lucrător. Fiindcă aşa gândire teologică… Ea îşi amintea că deşi eu sunt păcătoasă, Fiul Tău (se ruga Maicii Domnului, la icoana Maicii Domnului) a venit pentru noi păcătoşii să ne mântuiască. Şi conţinutul teologic al rugăciunii ei a fost lucrător şi când a încercat din nou să intre în biserică, cum mărturiseşte povestirea, acea putere care o oprea acum parcă o ajuta. S-a închinat Lemnului Crucii, s-a dus înapoi la icoana Maicii Domnului unde făgădui-se înainte să-şi schimbe viaţa şi acum tot de la icoana Maicii Domnului cere călăuzire, ce să facă şi aude un glas să meargă în pustie. 40 de ani a rămas în pustie, şi ar fi rămas în pustie, şi ar fi murit necunoscută dacă pronia Lui Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe marele Zosima ca să o vadă la sfârşitul vieţii ei şi să primim şi să putem şi noi citi spovedania vieţii ei deosebit de ziditoare. Deci, copila asta trăind în destrăbălare toată viaţa, mă gândesc ce lume să fi fost aia în comparaţie cu a noastră, ce conţinut minunat de teologic fiind el şi simplu, încă, dar lucrător.

Al doilea exemplu de teologie ca şi conţinut al rugăciunii este însăşi viaţa noastră liturgică. Toată viaţa noastră liturgică este o teologie în rugăciune, în formă de rugăciune. Şi socotesc că adevărata teologie a Bisericii se învaţă şi se trăieşte între altar şi strană, şi tot restul este un ajutor sau o completare că nu ne putem trăi toate cele 24 de ore în slujbă din felul cum Dumnezeu a lăsat viaţa asta. Dar restul vieţii trebuie să fie o completare a ceea ce primim în slujbe. Trebuie să trăim slujbele cu multă luare aminte, fiecare cuvânt este un mărgăritar. Şi mai ales în marile praznice Domneşti şi ale Maicii Domnului şi ale marilor sfinţi. Sau să zicem Triodul; Triodul care este slujba postului care culmină cu Săptămâna Sfântă şi cu noaptea Luminată a Paştilor este culmea teologiei Bisericii. Dacă înţelegem drept aceasta şi slujbele înmormântării – îmi vie să zic că sunt culmea teologiei Bisericii -, dar trebuie înţeleasă în termenii ei proprii şi această înţelegere este parte din devenirea noastră.

Teologia, ca şi cuvântare cu Dumnezeu, ca şi conţinut al rugăciunii, al dialogului nostru cu Dumnezeu trebuie să ducă undeva şi acolo acel undeva unde trebuie să ducă este acolo unde teologia devine însăşi starea duhului nostru. Şi aici distingea părintele nostru Sofronie a treia treaptă a teologiei: teologia ca disciplină, unde primim poate primele noţiuni teologice; Teologia ca şi conţinut al rugăciunii noastre când teologia începe să înrădăcineze în viaţa noastră; Aici poate ne amintim de acel părinte care a zis: „dacă te rogi cum trebuie eşti teolog dacă eşti teolog te rogi cum trebuie„. Trebuie să înţelegem şi noi acel cum trebuie şi să ajungem la înălţimea asta. De acum teologia începe să se înrădăcineze în însuşi actul vieţii noastre, fiindcă rugăciunea noastră trebuie să se răsfrângă şi neapărat se răsfrânge în însăşi viaţa noastră. Tot ce este conţinut al gândirii omului se răsfrânge în viaţa omului ba şi în istoria omenirii. Aşa şi teologia de acum însuşită trebuie să se răsfrângă şi se răsfrânge într-o măsură sau alta în viaţa omului până unde ajungem la culmea acestei teologii care este însăşi starea duhului nostru. Ca stare a duhului nostru aş vrea să amintesc cuvântul Sf. Pavel care zice:”Iară noi avem mintea lui Hristos”. Păi Hristos este Cuvântul Lui Dumnezeu, Hristos este teologia (theologhia) al Lui Dumnezeu – Cuvântul (Cuvântul Lui Dumnezeu). Dacă avem mintea Lui Hristos şi părintele nostru Sofronie spunea că Hristos este expresia Dumnezeiască pe planul istoriei. În măsura în care noi devenim asemănători cu Hristos dea Domnul identici, cu Hristos pe planul acestei istorii o să fim asemănători sau identici cu El şi în planul veşniciei. Hristos este proiecţia Lui Dumnezeu în planul istoriei. Şi noi însuşindu-ne, asemănându-ne, identificându-ne cu această proiecţie în planul istoriei vom fi şi în planul veşniciei asemănători sau identici cu cel care s-a proiectat în acest fel în istorie. Cuvântul Sf. Pavel ca pildă a teologiei, ca stare a duhului care zice:”Iară noi avem mintea Lui Hristos”… şi multe altele… ştiţi sau dacă nu ştiţi, să ştiţi să vă educaţi şi cu citirea Noului Testament – Epistolele Sf. Apostol Pavel.

O a doua pilda a teologiei ca stare a duhului, aş vrea să o aduc pe Sfântul Siluan de la Athos. Sfântul Siluan despre care unul din troparele Lui îl numeşte Teolog, şi prin asta văd că Biserica, conştiinţa Bisericii acceptă un al patrulea în numărul teologilor ei. În troparul lui în care zice „Între cuvântătorii de Dumnezeu cel prea duios”(în greacă…). Acest Siluan era un ţăran cu două ierni de şcolire în Rusia ţaristă, dar din trăirile şi din citirile lui în viaţa monahicească, părintele Sofronie, spunea că era un om citit în sensul călugăresc al cuvântului. Iar un mare teolog al epocii noastre care era într-o zi cu noi la mânăstire la trapeză, când de praznicul Sf. Siluan se citea din cuvintele Sf. Siluan, cuvinte care le avem în română traduse de profesorul Ică sub titlul „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”. Cuvintele acestea auzindu-le acel eminent teolog şi arhiereu al Bisericii noastre, a şoptit după masă că pentru fiecare cuvânt al acestui ţăran cu două ierni de şcolire ca diplomă, s-ar putea scrie o carte. Şi asta dădea mărturie despre el însuşi, cu siguranţă, el ar fi putut scrie o carte despre fiecare cuvânt al Sfântului Siluan, fiindcă şi el ca erudit şi Siluan ca om simplu dar trăit trăiau într-o anumită măsură în acelaşi Duh şi se înţelegeau aş zice unul pe altul. Siluan era trecut demult trecut la Domnul dar cred că şi Siluan s-ar fi înţeles cu acest eminent teolog.

Pe Sf. Siluan vreau să-l dau ca pildă într-un moment al vieţii lui, criza cea mai mare în care primeşte uimitor de la Mântuitorul: „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. După 15 ani de nevoinţă extremă, limită, în fiecare noapte pentru a ajunge, a ieşi, din iadul… înstrăinarea de Dumnezeu, ăsta e iadul, nu mai importă că sunt draci sau că era împresurat de draci în fiecare noapte, dar vorba era de înstrăinarea de Dumnezeu, de Dumnezeul iubit pe care îl cunoscuse, îl văzuse pe Hristos cu 15 ani înainte. 15 ani de nevoinţă sterilă. Nopţile lui poate că le dormea vreo două ceasuri, majoritatea vieţii lui doar aşezat pe un scaun fără spetează şi somnul era crâmpeie de somn când adormea în nevoinţa rugăciunii şi nu ajunge nicăieri şi la un moment dat vrând să arate lui Hristos intenţia lui, vrea să se scoale de pe scaun să se închine icoanei, vede un drac în faţa lui, că nu se putea închina icoanei fără să aibă aerul că se închină dracului. Şade înapoi pe scaun zdrobit: şi cere Domnului „Doamne tu vezi că vreau să mă rog cu minte curată şi diavolii mă împiedică”. În 15 ani pentru prima oara primeşte răspuns şi aude în inima lui: cei mândri suferă de draci. În loc să deznădăjduiască că acuma îi mai trage şi una peste obraz şi-l face şi mândru, se umple de nădejde şi zice: „Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te-a cunoscut spune-mi ce să fac ca să mă smeresc” şi Domnul îi spune – altă palmă peste obraz am înţelege noi: ”Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Dacă îmi îngădui să parafrazez „ţine-ţi mintea în iad” aş zice: fi realist, unde vrei să ajungi?; vezi că nu poţi 15 ani te-ai luptat, asumă-ţi iadul să ştii că asta este veşnica ta moştenire pentru păcatul pe care îl ai, pe care l-ai moştenit de la Adam şi pe care îl trăieşti şi tu. ”Dar nu deznădăjdui” şi cuvântul important pentru Siluan a fost acest “nu deznădăjdui”. L-a trăit ca pe o făgăduinţă aş zice, apofatică a Lui Dumnezeu. „Ţine-ţi minte în iad” e foarte catafatic, foarte pozitiv, dar „nu deznădăjdui” nu explică de ce. Şi Siluan ştie ce să facă şi ceea ce face, face că mărturiseşte că: atunci am început să fac aşa precum m-a învăţat Domnul (sau m-am pus să fac…în rusă…). „Mintea mi s-a curăţit şi Duhul mărturisea în inima mea mântuirea”. De abia a început şi teologia care trăia în el l-a adus la luminare. Şi de atunci a devenit ceea ce putem numi Siluan cel Mare în sensul că acest cuvânt, este acelaşi cuvânt pe care l-a primit Antonie cel Mare de care Sisoe cel Mare zicea:”Cine poate purta astăzi cuvântul Marelui Antonie? Şi ştiu totuşi un bărbat care poate să-l poarte.” Acelaşi cuvânt pe care-l trăia Pimen cel Mare, care zicea:”Să ştiţi fraţilor că unde este satana acolo va fi aruncat şi Pimen.”şi nu deznădăjduiau. Însă forma în care a primit-o Siluan, teologic, este cea mai desăvârşită şi este o formă care ne este şi nouă tuturor de folos. Că cine poate gândi fără să deznădăjduiască ca Sf. Antonie: “Toţi se vor mântui numai eu voi pieri”. Dar sub forma pe care a primit-o Siluan: ţine-ţi minte în iad, fii realist, nu te mândri, nu te înălţa în ce crezi că eşti, dar tu nu deznădăjdui. Aş parafraza cuvântul Lui Dumnezeu: tu de mine, de dragostea mea să nu deznădăjduieşti. Părintele Siluan a început să-şi însuşească să-şi asume starea asta de iad cu nădejdea la Dumnezeu. Cântul lui preferat, „cântul lui cel iubit”, era că aici voi pieri, aici voi petrece veşnic în flacăra asta întunecoasă şi voi zice: „Unde eşti Doamne al meu, unde eşti Lumina mea, unde eşti Viaţa mea?”. Cu minte era în iad, cu inima era în Dumnezeu. Cine credeţi că a biruit? Iată că nu iadul este atotputernic. Teologul Siluan a înţeles ce însemna cuvântul acesta scurt şi apofatic al Domnului:”Ţine-ţi minte în iad şi nu deznădăjdui”. Nu deznădăjdui de dragostea Domnului. Ce vreau să subliniez este că dacă în criza lui cea mai mare, Siluan a putut să zică:”Doamne, Tu eşti milostiv” şi să-şi aducă aminte de mila Lui Dumnezeu, „sufletul meu Te-a cunoscut – spune-mi”ş.a.m.d. Noi toţi ştim într-o măsură sau alta, astăzi socotesc foarte mare – ce este o criză. Eu socotesc că terminologia aceasta: criză, depresie nervoasă, ş.a., terminologie clinică, ne dezorientează gândirea, ar trebui să ne reorientăm toată terminologia vieţii noastre, după terminologia părinţilor şi a Bisericii.

Ce este o criză? Sau o depresie nervoasă? Este o stare a duhului, este o stare duhovnicească. Dacă ne limităm la aspectul clinic este o stare prost înţeleasă şi prost tratată. Deci, de aceea zic că pentru Siluan era criza cea mai adâncă, o criză pe care, dacă am trăi ceva pe liniile acelea…iertaţi. Dacă oamenii au ajuns în ceva cât de puţin asemănător, de departe asemănător acelei crize, în general omul îşi ia viaţa în deznădejde şi se sinucide. Vreau să arăt ca să nu citim cu închipuire, momentul ăla este un moment de criză. Cine în criza lui îşi mai aminteşte de mila Lui Dumnezeu, cine în criza lui mai poate afla de la sine, în sine, în teologia lui un cuvânt de nădejde ca să iasă din criză şi să reajungă la viaţă? Iată că Siluan îşi amintea permanent de mila Lui Dumnezeu şi dacă Dumnezeu îi vorbeşte răspunsul lui Siluan este: „Doamne Tu eşti milostiv, sufletul meu te-a cunoscut”. Aş vrea să arăt că asta este un efect al teologiei ca stare a duhului. Starea duhului lui Siluan era neclintită până în criza cea ultimă pe care o poate cunoaşte omul în viaţa asta pământească.

Aş vrea să zic numai un cuvânt de Sfântul nostru părinte Stăniloae. Ce m-a uimit la părintele nostru Stăniloae, ca teolog, ca om al culturii, cărturar, un profesor, este că în el ce am văzut în părintele nostru Sofronie, şi ce văd în cartea Sfântului Siluan şi atâtor sfinţi este că e nu un teolog doar al disciplinei, este un trăitor. Din majoritatea notelor lui de subsol şi din cam toate articolele şi scrierile şi cărţile lui reiese că este un trăitor. Puţin l-am cunoscut pe părintele Stăniloae, în 1993, cu câteva luni înainte de trecerea lui la Domnul. Eram cu un părinte de la noi de la mânăstire şi în smerenia lui ne-a cerut sa-i vorbim ceva despre Dumnezeu. Părintele Simion care era cu mine îi spune păi părinte noi am venit ca să vă auzim pe dumneavoastră. Şi ne-a vorbit părintele Stăniloae, simplu, a început să ne vorbească. Şi-mi amintesc – nu-mi amintesc ce ne-a zis acuma –, dar îmi amintesc că am ieşit plini şi împliniţi şi că cuvântul lui purta exact aceeaşi mireasmă ca şi cuvântul părintelui nostru Sofronie. Părintele nostru Sofronie, îmi vine să zic ultimul filocalic, nu în sensul că era singurul, dar generaţia lui a fost generaţia cu care s-a încheiat perioada filocalică a Bisericii. Şi iată un filocalic, un trăitor , un monah, care şi-a trăit chilia care a trăit 7 ani de pustie la muntele Athos într-o peşteră. Evident şi el un erudit, nu un erudit, iertaţi-mă, dar un om al culturii din copilărie, din moştenirea lui şi din formaţia lui nu era străin nici filozofiei, nici artelor, fusese pictor în tinereţe, dar mai ales un trăitor al teologiei. Şi iată că părintele Stăniloae a cărui viaţă este foarte diferită de cea părintelui Sofronie şi cei doi parcă vorbeau în acelaşi duh în aceeaşi mireasmă. Şi socotesc că asta este rezultatul teologiei ca devenire. Teologia care începe să devină însăşi starea duhului nostru pentru că trăiau în acelaşi Theos, acelaşi Dumnezeu şi vorbeau în acelaşi duh şi cuvântul lor purta aceeaşi mireasmă.

Rafail Noica – Serile Filocalice, Buc. (10.11.2003)

Parintele Rafail Noica – Audio: Conferinta “Despre pocainta”, Postul Craciunului, Alba iulia, 1995

Rafail Noica – “Despre pocainta”, Postul Craciunului, Alba iulia, 1995, p. 1

Rafail Noica – “Despre pocainta”, Postul Craciunului, Alba iulia, 1995, p. 2

Rafail Noica – “Despre pocainta”, Postul Craciunului, Alba iulia, 1995, p. 3

Pentru Download, click, click dreapta, save target as…

Download textul conferinței în format PDF:

Rafail Noica – Cultura Duhului – Despre Pocainta.PDF

Parintele Rafail Noica – Audio: “Despre duhul accediei”

Fisier audio:

Parintele Rafail Noica – Despre accedie

Descarcare: click, ckick dreapta, save target as…

Parintele Rafail Noica – Conferinta despre “Cuvantul lui Dumnezeu – Cultura Duhului” – Alba Iulia, Postul Mare, 1994

Trei fisiere audio:

Parintele Rafail Noica – Cultura Duhului 1/3

Parintele Rafail Noica – Cultura Duhului 2/3

Parintele Rafail Noica – Cultura Duhului 3/3

Instructiuni pentru download: click dreapta pe fisier, save (link) target as…

 

 

 

 

 

Cuvantul lui Dumnezeu – Cultura Duhului

Mi-am propus sa incep cuvantul meu apeland la cuvantul Mantuitorului: “Cerul si pamantul vor trece, dar cuvantul Meu nu va trece.” Ce este cuvantul? Noi suntem obisnuiti sa-l intelegem ca un mod de a face contact unii cu altii, de a face un schimb de informatii. Dar vedem in Scriptura altfel de lucruri spuse despre cuvant. “Intru inceput era Cuvantul si Cuvantul era catre Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul.” “Si Cuvantul trup S-a facut.” “Zis-a Dumnezeu: Sa fie lumina, si a fost lumina.” Si orice a spus Dumnezeu prin cuvant, s-a facut. Iarasi revin la cuvintele Mantuitorului, cand a spus: “Cuvintele Mele sunt duh si ele sunt viata.”

Ce este cuvantul ?

Ce este cuvantul? Cum sa intelegem? Si as vrea sa leg acest cuvant, cu ajutorul Domnului, si de notiunea de cultura, cultura Duhului, cum am spus. Scriptura ne arata ca Dumnezeu, cand a facut pe om – daca ma iertati, ma duc un pas mai indarat: cand a facut tot ce-a facut inaintea omului – printr-un singur cuvant a infaptuit: Sa fie! Cand a fost vorba de om, altfel a facut Dumnezeu pe om. S-a sfatuit: “Sa facem om in chipul nostru si-n asemanarea noastra.” Si intelegem ca omul nu este o faptura ca toate celelalte fapturi. Si intelegem aceasta nu din mandria noastra, ci prin cuvantul pe care Dumnezeu ni l-a dat. Si vedem cum, prin cuvant, Dumnezeu continua sa cheme, sa ia legatura cu omul. Dumnezeu prin cuvant il sfatuieste pe Adam. Cand Adam cade, dupa ce nelegiuirea cuprinde toata istoria pamantului pana la distrugerea lui sub Potopul lui Noe, vine un moment in istorie cand Dumnezeu iarasi vorbeste omului, dand prin Prorocul Moisi o lege.

Legea aceasta avea doua meniri: S-aduca pe om din nelegiuire la o lege – asta o putem intelege toti, legea morala – dar sa dea si niste indicatii in acea lege despre ce avea sa faca Dumnezeu la “sfarsitul vremii”, la plinirea vremii mai bine zis. “Plinirea vremii” avea sa fie nu un lucru cronologic in primul rand, ci intruparea acelui Cuvant. Spune Sfantul Pavel in Epistola sa catre Evrei: “Dumnezeu, Care in multe feluri a vorbit parintilor nostri, in sfarsitul vremii ne-a vorbit prin insusi Fiul Sau.” Or acest insusi Fiul Sau se numeste si Cuvant al lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu revine acuma sa-Si continue lucrarea de infaptuire prin “dialogul” pe care il incheaga cu Omul, mai bine zis il “reincheaga,” dupa despartirea ce se produsese in Rai prin caderea lui Adam. Cuvantul il putem intelege ca energie – energie creatoare.

Dar cuvantul omului ce este? Daca omul este chipul lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu care poate sa ajunga pana la asemanarea lui Dumnezeu, si cuvantul omului este o energie. Cuvantul lui Dumnezeu ne invata ca prin cuvant de rugaciune sa ne apropiem de Dumnezeu. Omul in rugaciune ajunge la starea cuvantului cea mai inalta, unde cuvantul lui prinde puteri, in Duhul lui Dumnezeu, sa infaptuiasca, oarecum asa cum si Dumnezeu a infaptuit Omul nu este menit sa faca si el, sa creeze o lume; omul este menit sa dezvolte acest chip al lui Dumnezeu din el intru asemanarea deplina. Asa intelegem noi mantuirea.

Cum intelegem noi mantuirea? In Biserica noi intelegem mantuirea ca impartasire a vietii dumnezeiesti. Dumnezeu impartaseste omului viata Sa. Cand omul ajunge la aceasta asemanare deplina cu Dumnezeu, de pilda daca omul ajunge sa traiasca si in slava, si in ocara, si in rusine cu aceeasi neclintita dragoste dumnezeiasca, stam la inaltime. De ce? Fiindca aceasta neclintire a iubirii nu este parte din alcatuirea psihologica a omului, ci o caracteristica dumnezeiasca: Dumnezeu nu poate avea vrajmas. Cine poate ceva impotriva lui Dumnezeu? Nu se clinteste, pentru ca nu este nici marit de slava pe care I-o dam noi, nu este nici micsorat de hula pe care I-o aducem noi. Fiindca El este, si viata Lui este vecinica. Dumnezeu este, si ne cheama la acest “a fi” si la aceasta asemenea-vecinicie pe care o are El. Stam la inaltime, intr-adevar, cand ajungem la trairea oricarei virtuti crestine, intelese nu intr-un sens etic, moral, ci intelese ca insusirea energiei care traieste in insusi Dumnezeu.

Si-aici ma apropii putin de tema pe care voiam s-o iau: Care este aceasta energiei? Este Cuvantul lui Dumnezeu salasluind si petrecand in om. Dumnezeu prin energia cuvantului incearca sa contacteze pe om. Omul prin cuvantul rugaciunii incearca sa raspunda lui Dumnezeu. Omul isi arata libertatea lui si libera lui alegere cand raspunde lui Dumnezeu prin rugaciune, cand poate sa spuna “Amin” lui Dumnezeu, chemarii lui Dumnezeu. Dar ceea ce mantuieste pe om este, iarasi, nu ceea ce face omul, in neputinta lui, ci ceea ce face cuvantul lui Dumnezeu salasluind in noi.

As rezuma ceea ce am incercat sa spun pana acuma, ca noi intelegem cuvantul in sensul lui cel mai adanc, ca o energie; si as vrea sa intelegem cu totii lucrul asta, sa nu ramanem la nivelul de informatie a cuvantului. Cuvantul in trairea duhovniceasca este impartasire, cand Dumnezeu vorbeste cu omul – cum spune Scriptura – prin insusi Fiul Sau. Daca bagati de seama diferentele dintre Vechiul si Noul Testament, sunt mari diferente de cuvant.

Legea “etica” a Vechiului Testament este sa faci asta sau sa nu faci asta. Vei face, sau nu vei face, si ramanem doar la o oarecare “facere” relativa. Cand Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu incepe sa povatuiasca omenirea, invatatura Lui incepe cu “Fericiti cei curati cu inima, ca a lor este Imparatia Cerurilor,” “Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia”, si asa mai departe. Nu vedem nicaieri pe Mantuitorul poruncind ca de la inaltime, ca unor robi, ci preia si poruncile Vechiului Testament, zicand: “Ati auzit ca este scris asa si asa, dar Eu spun voua..” – si da dimensiunea adevarata a poruncii Vechiului Testament.

De ce zic adevarata? In Legea Vechiului Legamant ne-a vorbit prin proroc; in Noul – El insusi. Vechiul a fost o pregatire a omului spre a intelege putin pe Dumnezeu. Adica cum putem sa intelegem noi pe Dumnezeu? Cum putem, intr-adevar, fiindca scrie si Scriptura ca mintea omului nu poate sa cuprinda pe Dumnezeu, ca gandurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gandurile omului, precum cerul mai presus de pamant. Si atuncea i-a dat omului, prin trairea ascultarii, sa inteleaga pe Dumnezeu. I-a dat omului la inceput, sa zicem, un cod etic prin Moisi, prin cele Zece Porunci. Si prin aceasta omul invata sa nu minta, sa nu fiare si altele, adica invata ca Dumnezeu nu ne vrea mincinosi, ucigasi si altele, fiindca Dumnezeu insusi nu este mincinos, Dumnezeu nu este hot, Dumnezeu nu este ucigas.

Dar nu in aceasta etica gasim viata, fiindca ceea ce omul cauta, lucrul pentru care insetoseaza omul este viata, pana la urma. Si de cate ori auzim in zilele noastre: “Da, dar si eu vreau sa traiesc” – si asta in general ca sa ne scuzam o viata libertina. Si sper sa nu va smintesc spunand ca, intr-un oarecare sens, omul are dreptate cand zice asa, fiindca – iau cuvantul Mantuitorului: Omul nu-i facut pentru Sambata, ci Sambata e facuta pentru om. Sambata – adica “odihna,” adica implinirea.

Adica in ce sens are dreptate omul? Omul cauta viata. Ceva in noi cauta, nu ce isi inchipuie omul a fi binele, ci, pana la urma, viata o cautam. Or Scriptura nu vorbeste de un mai bine sau mai rau, ci peste tot vorbeste de viata.1 Iar Hristos ne graieste cuvinte, nu ale unei etici superioare ci, ca Dumnezeu, “ale vietii vecinice;” adica, pana la urma, aceea ce voia sa ne insufle si prin Legea Vechiului Legamant, unde se “poticnea,” pe de-o parte, de desavarsirea mai mica sau mai mare a prorocului, pe de alta, de incapacitatea gandului omenesc de a se ridica la o intelegere duhovniceasca mai “subtire,” mai “inalta,” si, in acest sens, mai adevarata.

Chiar si in Vechiul Testament, in cele Zece Porunci, Dumnezeu spune omului: “Sa fiti sfinti, fiindca Eu sunt Sfant!” Nu zice: Sa fiti sfinti fiindca asa e bine, asa e frumos. “Fiindca Eu sunt Sfant!” Or Dumnezeu este Care vorbeste prin Moisi cuvantul asta. Lui Moisi i-a dezvaluit ca “Eu sunt.” Dumnezeu este Cel Care Este. Si vrea sa-l aduca pe om in aceeasi fiinta. Ii impartaseste ceva la inceput; si in masura in care omul se lasa impartasit de cuvantul lui Dumnezeu, gaseste in acest cuvant pe Dumnezeu, energie de viata.

Pana si in Vechiul Testament vedem in Proroci si in altii ca au “gasit”. Sfintii Vechiului Testament deci au gasit o energie de viata. Nu erau pur si simplu oameni morali; erau oameni in care, si carora putea Duhul sa graiasca, oameni prin care Dumnezeu a dezvaluit omenirii diferite, sa le zicem, etape ale apropierii omului inapoi catre Dumnezeu, inapoi zic, fiindca Adam, in Rai, cazuse de la Dumnezeu.

Dar apropierea cea mai mare este in Hristosul Sau, in Unsul Sau, in Fiul Sau, in Cuvantul Sau. in Hristos avem nu Dumnezeu vorbind prin putinta si neputinta unui Proroc, care este om ca noi, cu oarecari greseli, cum vedem in Vechiul Testament, ci insusi vorbeste, si cuvantul iese altfel. Cuvantul este pe de-o parte mai mangaietor decat al Legii Vechiului Legamant, fiindca este cuvantul de viata, cuvantul harului, cuvantul energiei creatoare, daca omul primeste ca acest cuvant sa salasluiasca in el.

Adica cum? Incepem la un nivel tot ca in Vechiul Testament, moral, daca nu intelegem altceva. Incepem sa nu facem asta, sa nu facem ailalta, care se zice ca sunt rele. Si incepe o oarecare intelegere noua. Incepem, poate, sa dam putinta Duhului sa produca in noi un moment de viata si sa intelegem atunci in trairea noastra care este viata, unde este viata – acest “care” si “unde” fiind o calitate. Sa ne indulcim in cele cerute de viata dumnezeiasca, si prin aceasta indulcire sa deslusim amaraciunea in chiar ceea ce parea sa fie atragator, in ce se numeste pacat.

Taina mantuirii este in aceasta impartasire a omului intru cuvantul lui Dumnezeu, cand omul lasa si pe Dumnezeu sa se impartaseasca cu el. Este o deschidere reciproca. Iarasi zic, nu este la nivel de informatie sau la un nivel de moralitate, care este numai un prim plan, un nivel primitiv al apropierii de Dumnezeu, dar de unde dam o dezlegare, ca sa zicem asa, a Duhului lui Dumnezeu prin acest cuvant sa ne impartaseasca cu ceva, carea impartasire duce pe om mai departe, si acest “mai departe” nu are limita, pana la identitatea totala a omului cu Dumnezeu.

Am vrut prin toate astea – cam intortocheate – sa dau totusi cateva ganduri despre cuvant. Deci cuvantul ca impartasire, nu cuvantul ca informatie. Este alt nivel, cuvant cu alta energie.

Cultura duhului

Iar acum – Cultura. Cum am putea defini noi cultura? Am auzit si in Apus si aici, in Romania, multi oameni care, vrand sa traiasca bine, sa traiasca o viata dreapta sa zicem, au fost socati ca sub numele de cultura astazi, in veacul nostru, se includ tot felul de perversiuni, pana la desfranari si altele, tot ce-si poate inchipui omul. As zice ca are dreptate acest cuvant: pana la urma cultura este ceva ce cultivam. Dar atentie, fiindca ce cultivam, asta si devenim.

Cultura este orisice cultivam. Si cultivarea pamantului este cultura. Si cultivarea pacatului este o cultura, smintita, dar cultura. Dumnezeu acuma ne cheama sa cultivam in noi cele ce sunt ale vietii; Dumnezeu Care L-a facut pe om, Care stie din ce este facut omul, Care singur stie unde este nazuinta adevarata a omului; Dumnezeu Care vede pe om deznadajduit, cautand viata acolo unde se vede ingropat in tot felul de morti – si pana la urma Moartea – si cautand viata smintit, in orice i se pare lui a fi implinire sau placere. Dar Dumnezeu, tainic, stie unde nazuieste inima omului, si la acea nazuinta raspunde prin cuvantul Lui. Si, Cuvantul lui Dumnezeu – Dumnezeu ne invita sa-L facem cultura noastra.

Dar Dumnezeu nu este unul care lucreaza cu informatie. Multi ganditori, filosofi, oameni de stiinta pun intrebari multor oameni de-ai Bisericii, sa zicem: “De ce n-aveti o doctrina pentru..,” nu stiu ce sa spun, sa zicem: “Ce se intampla cu copiii care mor nebotezati..” sau mai stiu eu ce.

Biserica – si as zice cultura Bisericii – nu tine a ne informa pentru orisice. Dumnezeu, prin Biserica, tine a impartasi omului. Impartasind omului ceva din viata Lui, daca omul primeste, poate sa mearga mai departe, fiindca, cum scrie in Psalmi, “Adanc cheama catre adanc.” Omul adancindu-se, descoperind adancurile tainelor lui Dumnezeu, cauta mai departe, si merge mai departe; merge nu “studiind,” ci traind merge pana unde, intr-o buna zi, va si sti toate cate stie Dumnezeu.

Cred ca mai toti cunoasteti inceputul Bibliei, dezvaluirea inceputului omului, povestea lui Adam in Rai, pe care multi astazi au primit-o ca un fel de mit. (Daca ma iertati, fac o paranteza: As da aceasta provocare tuturor celor care cred ca este un mit: studiati miturile si studiati povestea lui Adam, sa vedem daca nu gasiti niste diferente esentiale intre ce este mit si ce este aceasta povestire. Dar va las cu aceasta provocare.) Intre altele, vedem in povestirea aceasta intr-adevar esenta noastra. Adam-ul acela sunt eu, Adam-ul acela este orisicine. Adancind trairea noastre bisericeasca, ne regasim in el si pe el in noi.

Dumnezeu L-a facut pe Adam si L-a pus in acest Rai si I-a spus: “Iata, toate acestea vor fi tie pentru mancare, dar din pomul cunostintei binelui si raului, dintru acela sa nu mananci, ca in ziua in care vei manca, vei muri.” Noi intelegem acest “Sa nu mananci” ca porunca lui Dumnezeu, si pe drept cuvant. Dar: ce numim noi porunca? Porunca de multe ori este de la unul mai mare la unul mai mic: cu degetul ridicat zice: “Sa nu faci asta!” Dar cu Dumnezeu nu este asa, si nici nu are forma aceea, ca Dumnezeu ii si explica imediat lui Adam, “Pentru ca in ziua sau in clipa in care vei manca din el, vei muri.” Adica Dumnezeu impartaseste lui Adam un lucru mic, dar un inceput. “Daca pui piciorul pe calea asta, te pot duce mai departe; daca nu, e un risc.”

Dar Dumnezeu l-a lasat liber pe Adam, fiindca Adam trebuia sa isi arate libera vointa in trairile lui. Si Adam s-a vazut cu un alt cuvant in fata: sarpele a venit si i-a spus lui Adam – sarpele cred ca era simbolul intelepciunii, ca se zice ca era cel mai intelept dintre animale – si i-a spus lui Adam: “Nu vei muri daca vei maneai din acest pom.” Si Adam, crezand, nu pe Dumnezeu, ci crezand sarpelui, a facut ce i s-a parut ca este bine. Si s-a trezit, cum spune sarpele, ca: “Ti se vor deschide ochii si vei cunoaste binele si raul, ca Dumnezeu cunoaste binele si raul, si vei deveni ca Dumnezeu.” Si lui Adam intr-adevar i s-au deschis ochii, dar: ce taine dumnezeiesti s-au dezvaluit lui Adam cand i s-au deschis ochii prin aceasta fapta? Cum a devenit el nemuritor si atotstiutor ca Dumnezeu?

Adam, cand, chipurile, i s-au deschis ochii – si intr-adevar, intr-un fel i s-au deschis – s-a vazut rusinat, s-a vazut gol, s-a vazut dezbracat si s-a rusinat de goliciunea lui. S-a rusinat Adam de Eva si Eva de Adam, si s-au ascuns sub imbracaminte de frunze, si cand au auzit venirea lui Dumnezeu inapoi in Rai, s-au rusinat de Dumnezeu. Dar ce, rusinea este starea lui Dumnezeu? Vedeti ca au primit un cuvant smintit, si energia acestui cuvant a smintit pe om, si smintire duce catre smintire. S-a dezbracat de firea cu care era imbracat, si s-a gasit gol si rusinat si de Eva si de Dumnezeu, si s-a gasit in tendinta de a se desparti tot mai mult de Dumnezeu; ca atunci cand a venit Dumnezeu, Adam s-a ascuns dupa copacii Raiului. Dar daca Adam ar fi ascultat si crezut in Dumnezeu mai mult decat in glasul strainului…

Si asta este menirea omului. Ascultarea glasului lui Dumnezeu. Mantuitorul zice: Oile Mele aud glasul Meu si urmeaza Mie. Glasul strainului nu il aud, si se infricoseaza de al strainilor, ca nu-l cunosc. Deci Oile lui Hristos, si in masura in care suntem Oile lui Hristos, ne invatam increderea in Dumnezeu. invatam sa deslusim glasul lui Dumnezeu (glas tainic, precum si cuvantul este o taina a energiilor lui Dumnezeu), incepand dintr-o traire morala prin care ni se dezvolta niste simturi. Pornim cu oarecare frica – aceasta fiind o energie care pazeste – frica aceasta dezvolta o perceptie: deslusirea glasului strain de glasul Tatalui, atunci cand deslusim un glas de strain – acolo unde este strain – si glasul Tatalui – glasul celui ce ne naste intru viata vecinica – in cuvintele lui Dumnezeu; omul, fiind atras catre viata, desluseste moartea acolo unde nu este glasul lui Dumnezeu.

De aceea spune Mantuitorul ca oile Mele se tem de straini, fiindca nu cunosc glasul strainului! Adica, nu recunoastem in strain glasul chemarii catre viata. Dar acesta-i un simt care este in om din fire, mai mult sau mai putin – in masura caderii fiecarui om – simt care se dezvolta prin trairea cuvantului dumnezeiesc. Se dezvolta: si in aceasta dezvoltare consta ceva din ceea ce putem numi cultura duhului.

Astfel incep sa se induhovniceasca cele cinci simturi care, induhovnicite initial printr-o prima traire, ne conduc putin cate putin la o mai adevarata cunoastere in cele ale lui Dumnezeu, pana ajungem la o familiaritate cu Dumnezeu. in masura in care aceste simturi nu sunt mduhovnicite, ele devin prin cultura cultivare – adica cultivam cuvantul lui Dumnezeu.

Ma gandesc la alta chemare a glasului lui Dumnezeu: “Auzi, Israel!” – Israel insemnand poporul lui Dumnezeu. Auzul este un lucru pe care-l numim in Biserica ascultare. Ascultarea este in primul rand auzul cuvantului, ceva ce ascultam. Noi intelegem ascultarea ca o disciplina: sa “asculti de cineva.” Este un adevar si in asta, dar nu aceasta este esenta ascultarii. Efectul de disciplina vine din ce numim duhovniceste ascultare, dar este numai un efect, un efect secundar.

Fac o comparatie: Precum pruncul in pantecele maicii: am auzit din cunostintele stiintifice ca in el, dintre cele cinci simturi, auzul este primul care se dezvolta, si ca pruncul poate auzi glasul tatalui sau prin tesuturile pantecelui maicii. Ceva analogic se intampla in trairea noastra duhovniceasca. Prin tesuturile lumii asteia, materiei asteia, invatam in Duh sa auzim si sa deslusim glasul Tatalui. Deci ascultarea, inainte sau dincolo de a fi o disciplina, este o auzire si un discernamant. Discernem deci glasul cunoscut al Bunului Pastor de glasul strainului, pe care il recunoastem ca strain.

Bineinteles ca ascultarea, auzirea, daca vreti, duce si la o infaptuire oarecare. Auzim ceva si facem dupa ce auzim – asta numim ascultare ca, as zice, cultura. Deci omul, umbland dupa povatuirile pe care le aude, cultiva in el trairea acelor povatuiri; precum Adam, ascultand povatuirea sarpelui mai mult decat pe a lui Dumnezeu, fara sa-si dea seama, la inceput, a cultivat moartea – si a picat in ea; tot asa, cultivand cuvantul lui Dumnezeu, cultivam in noi samanta vietii si, caisa zicem asa, “picam” in viata (dar nu picam, ca este, nu o cadere, ci un urcus). Cultivand samanta vietii, samanta e va incolti, samanta va rodi, si asta este o intreaga cultura. Ziceam ca si cultura pamantului este o cultura: dar si asta este o cultura a “pamantului,” a pamantului care sunt eu.

Am zis la inceput ca tot ce cultiva omul este cultura. Cultura smintita sau buna, dar este cultura. Am zis si lucrul acesta: sa-i dam omului o cautare, si am numit-o cautarea vietii, cautare smintita sau dreapta, dar asta este cautarea omului, ca Dumnezeu Care a facut pe om, Care stie ce este in om, din ce este facut si pentru ce este facut, Care stie slabiciunea omului, dar si potentialul omului, Dumnezeu este Cel Care ne cunoaste si Care ne poate da implinirea pe care o cautam.

As vrea sa aduc aicea un cuvant al Sfantului Dorothei al Gazei, care spunea: Cel ce traieste in ascultare, cel ce-si leapada vointa ca sa traiasca in ascultare, se trezeste facand voia sa intotdeauna. La inceputurile trairii mele calugaresti ceva din cuvantul asta am inteles, dar foarte smintit, si as vrea sa vadesc aceasta smintire in caz ca si altii se smintesc in acelasi fel. intelegeam oarecum ca, bineinteles, daca te-ai lepadat de voia ta si faci cu placere ce-ti spune altcineva, asta este voia ta, si deci te gasesti ca tot mereu faci voia ta facand voia celuilalt. Un graunte de adevar este si acolo, dar intelesul este mult mai adanc, mult mai tainic si mai mangaietor.

Adevarul este ca Dumnezeu stie mai bine decat mine ce vreau. Eu caut viata, dar o pot cauta smintit. Facand ascultare in Duh, ma trezesc dintr-o data: “Pai, Doamne, asta-i ce voiam!” Pana la urma acesta este lucrul catre care nazuiam Recunosc, paradoxal, ce n-am cunoscut niciodata. Atuncea cand harul Vine, cand cuvantul lui Dumnezeu traind si petrecand in noi incolteste si incepe sa dea viata; cand harul incepe sa traiasca in om, sa-1 umple, sa-1 plineasca si sa-l indumnezeiasca, marturia tuturor Sfintilor din Vechiul Legamant incoace a fost ca aceasta este ceea ce plineste pe om. Bineinteles ca aceasta este! Dar ce, Dumnezeu o sa stie mai putin decat mine, faptura Lui, ce vreau si ce caut eu? Omul poate cauta smintit, si pana la urma pacatul este o minciuna, este o smintire – o smintire a firii, precum zice cuvantul romanesc: “Si-a iesit din fire,” este o iesire din fire.

Si precum am mai zis, sa nu ne lasam amagiti de multe filosofii si gandiri care, mai ales in zilele noastre, se amesteca in toate si smintesc pe om. Firea omului este ceea ce Dumnezeu ne dezvaluie a fi firea omului. Acuma nu intelegem de ce. Cele pamantesti, cele materiale le intelegem, ca fiind viata noastra primitiva, fara nici un sens peiorativ al cuvantului “primitiv,” as zice viata noastra animala, fara nimic peiorativ notiunii de animal, decat ca este neindestulator pentru om. Dar firea aceasta materiala ne este mai la indemana: daca ti-e foame, si ai ce manca, orisicand poti sa iei si sa mananci; dar cuvantul Mantuitorului, “Nu numai cu paine va trai omul, ci cu fiecare cuvant care purcede din gura lui Dumnezeu,” unde gasim cuvantul acesta?

Cuvinte in carti gasim. Dar intelegem cuvantul acesta, ca sa incolteasca si sa-i simtim viata? Gasim energia acestui cuvant, ca in clipa cand, sa zicem, ne mananca lacomia, sa gasim indulcire in cuvintele lui Dumnezeu, astfel incat sa simtim: “Pai asta poftea, nu pantecele meu, ci altceva in mine.” Atunci cand pantecele s-a umplut si nu mai are nevoie de mancare, daca mai mananci e lacomie. M-am umplut de mancare, dar ceva mai poftesc, si m-arunc spre mai multa mancare, cu dezamagirea de a vedea ca mancarea nu-mi face decat rau si ajung pana la greata. Ca tot ce este material este stricqcios, are un termen, dar pofta omului nu are termen. De ce? Fiindca omul nu este numai un animal, cand ceva in om pofteste, vecinicia pofteste, infinitul. Ceva in om nu se satisface, nu odihneste decat in nemarginirea lui Dumnezeu.

Daca in mine poate incolti acel cuvant, si il gasesc ca fiind lucrul catre care nazuieste pofta mea, atunci numai e pofta in sens peiorativ, ci din lacom ma vad virtuos, cum am zice noi, moralmente. Dar nu-i vorba de virtute asa cum intelegem in morala, ci de viata, ca Dumnezeu la viata primeste pe om. Si in asta consta faptul ca Sfintii au trait cu bucurie in cuvantul lui Dumnezeu, s-au nevoit cu bucurie, s-au indulcit de posturi si de vieti aspre. Dar nu viata aspra ii indulcea, ci puterea harului.

Asta nu este un lucru al intelectului, este o traire care a dat putere. Ce inseamna martir? Cuvantul este acelasi ca “martor,” etimologic Martirul este un martor, pentru ca viata care traieste in el – in Hristos – este mai puternica decat viata pe care o avem in madularele noastre pamantesti stricacioase. Mai puternica energetic, nemaisimtind nici chinurile, pentru indulcirea pe care i-o pricinuieste dragostea lui Dumnezeu, care-l face mai bine sa moara cu Dumnezeu in chinurile cele mai cumplite, decat sa se indulceasca de indulciri stricacioase, trecatoare, despartindu-se de Dumnezeu. Dar stricacios si trecator nu este numai ca azi traiesc si maine mor; stricacios si trecator este o calitate a indulcirii.

Se zice ca Dumnezeu este Dragoste, Dumnezeu este Iubire. Atunci omul ce este, daca-i chipul lui Dumnezeu? Si omul este dragoste, si omul este iubire. Vedem ca pana si pacatele cele mai mari au de-a face cu dragoste si cu iubire. Omul, fiind facut in chipul lui Dumnezeu, isi cauta identitatea, cum zicem noi astazi.

Dumnezeu mai bine decat mine stie unde-mi este identitatea. Si cand omul urmeaza cuvantul lui Dumnezeu, cand omul continua cuvantul lui Dumnezeu, se trezeste dintr-o data ca asta si voia. Si voia asa de inversunat, asa de inflacarat, ca este gata si sa moara ca sa ramana cu dragostea, cu firea sa in dragoste, decat sa cada in smintirea dragostei pe care acuma o resimte ca smintire.

Deci cuvantul lui Dumnezeu este cultura duhului. M-amintesc cand am venit in Romania dupa multi ani, cineva mi-a vorbit de Parintele Paisie Olaru si mi-a spus ca i-a cerut inainte de moarte un cuvant pentru tineretul roman. Si asa cum am auzit eu si cum retin, cuvantul ar fi fost cam acesta: “sa pazeasca cuvantul lui Dumnezeu” Am auzit doua-trei cuvinte frumoase despre Parintele Paisie Olaru, dar cand am auzit cuvantul lui, nu stiu de ce l-am indragit foarte mult in inima mea. Si m-am gandit ca asta este poate un cuvant mai mare decat ne dam seama: “Sa pazeasca cuvantul lui Dumnezeu.” Incepem a pazi cuvantul lui Dumnezeu, a-l cultiva la nivelul la care ne gasim. Etic il intelegem? Pai etic incercam sa-l pazim, dar as vrea sa atrag atentia la asta: Nu acolo sa ramana mintea noastra, nu acolo sa caute, sa nu formalizam – viata sa cautam.

Exista o cercetare duhovniceasca pe care trebuie s-o faca omul. Exista un “de ce”, o intrebare pe care trebuie s-o puna omul. Trebuie sa intelegem sensul si esenta lucrurilor. Nu este numai paza unui “Fa asta, nu te gandi de ce, doar sa fie asa, ca asa-i bine!” Dumnezeu nu a spus lui Adam “Sa nu mananci din pomul acela, ca asta-i rau!” A explicat lui Adam: “Sa nu mananci din pomul acela, ca in ziua in care vei manca, vei muri.” Si vedem ca de o anume moarte a si murit, desi trupul mai avea sa-si traiasca un termen pana la moarte, dar in duh a murit, s-a despartit de Dumnezeu, s-a invrajbit cu Dumnezeu. In loc sa se bucure de venirea lui Dumnezeu, s-a infricosat, s-a rusinat si s-a ascuns. Notiunile astea de frica, de rusine, de ascundere sunt foarte mari.

Asadar, sa pazeasca cuvantul lui Dumnezeu. Noi incepem prin a pazi cuvantul asa cum ne taie capul. Dar as vrea sa indemn pe fratii si pe surorile mele sa inteleaga, sa nazuiasca, sa caute in rugaciune mai departe decat ce ne taie capul astazi. Ca nu este numai o pazire a unui cuvant – etica; cuvantul nu este o porunca morala, desi are si efectu asta, dar e numai un efect, si efect secundar. Este Cuvant de Viata. Pazind cuvantul lui Dumnezeu, dam posibilitatea acestui cuvant sa salaslniasca in noi si sa petreaca in noi. Si descoperim ca acesta este cuvantul care pe noi ne pazeste.

Pana la urma cine pazeste pe cine? Omul pazeste cuvantul lui Dumnezeu? Mai adevarat, cuvantul pe care-l pazesc, pe mine ma pazeste. Si nu numai ma pazeste, ci ma duce mai departe. Cat de departe? Spune Scriptura ca trupul si sangele nu pot mosteni Imparatia Cerurilor, Imparatia Cerurilor nu este in trup si sange, in mancari si in infranari: este Imparatia Duhului. Scris este – tot de Apostolul Pavel, caruia i s-au dezvaluit taine adanci – caci: “Ochi n-au vazut si urechi n-au auzit, si nu s-a suit la inima omului ce a pregatit Dumnezeu celor care-L iubesc pe El.” Daca ochi n-au vazut si urechi n-au auzit, daca n-a intrat in inima omului, cum putem noi sa mergem catre acestea pe care nu le vedem si nu le auzim? Sunt asa departe de noi, ca nimica omenesc nu le poate intelege.

Cultura Cuvantului tocmai catre acest nevazut, neauzit, neinchipuit de om conduce. Cuvantul lui Dumnezeu vine din imparatia Cerurilor, si nu numai ca ne pazeste, dar ne si duce in imparatia Cerurilor.

Ce este Imparatia Cerurilor ?

Ce este imparatia Cerurilor? Mantuitorul zice: “Sa nu cautati la dreapta si la stanga. imparatia este in voi.” Imparatia este in om, si cuvantul lui Dumnezeu cauta sa salasluiasca in om. Omul este la inceput ca un animal, fara nimica peiorativ; adica traind in viata materiei, in viata animalica, dar spre deosebire de alte animale care vietuiesc ca noi pe pamant, care se nasc ca noi pe pamant, care cresc ica noi si aparent mor ca noi (adica noi ca ele), spre deosebire de aceste animale vedem in nazuinta aceasta a omului, in poftele acestea, de neimplinit prin nimica material in om, vedem cautarea aceasta, care tradeaza chipul dumnezeiesc in om.

Omul niciodata nu se va putea satisface pe pamantul acesta, nici cu cele mai mari placeri, nici cu cele mai groaznice pacate, nici cu cele mai mari infaptuiri ale istoriei, ci poate sa moara deznadajduit, chiar fiind implinit in toate; fiindca alta nazuieste omul, dar nu poate atinge. Trup si sange nu pot mosteni lucrurile acestea, pe care trupul si sangele nu le pot vedea, nu le pot auzi, nu le pot percepe, nu le pot intui, decat un firicel vag Dar cultivand in noi acest cuvant, insusi cuvantul lui Dumnezeu, Cuvantul descopera ceea ce este El.

Revin la ceea ce numim poruncile lui Hristos, ce spuneam la inceput, ca nu sunt ca cele a ale Vechiului Legamant, desi am aratat ca si Vechiul Legamant indica ceva mai departe decat doar o lege, un Rai. Cuvantul lui Hristos este trecerea de la disciplina la viata. Spune Evanghelia Sfantului Ioan: “Legea prin Moisi Sra dat, dar harul si adevarul prin Iisus Hristos a venit.”

As vrea sa revin la un nivel mai concret acuma, pazind cuvantul lui Dumnezeu. Dar Cuvantul trup S-a facut si cuvantul se impartaseste omului prin toate simturile, prin cuvant, asa Cum intelegem noi, oarecum informativ, daca vreti, dar fiindca este vorba de viata, cuvantul se impartaseste numai in vietuire. Nu este destul omului sa studieze Scriptura, ca un studiu abstract, nu este destul omului sa traiasca o viata imbisericita, sa-si impodobeasca casa cu icoane, sa, asculte muzica duhovniceasca, bisericeasca, sa inloanasca o cultura omeneasca cu o cultura imbisericita.

Dumnezeu, Care ne-a facut si Care stie din ce suntem facuti, stie ca suntem trup si sange. Cuvantul trup s-a facut, in mai multe sensuri. Cuvantul cel mai inainte de veci. Care se numeste si Fiul lui Dumnezeu, Care este insusi Dumnezeu, S-a intrupat in istoria aceasta, S-a nascut asa cum m-am nascut si eu, a copilarit asa cum am copilarit si eu, a trait si a suferit asa ca mine, a murit asa cum voi muri si eu, a inviat asa cum eu nu pot invia, S-a inaltat la Ceruri si sade de-a dreapta Tatalui, si a creat prin aceasta o cale catre dreapta Tatalui pentru mine.

Si cand vorbesc de “mine” nu vorbesc de cel care va vorbeste. Vorbesc de tine. Ca si tu esti un “eu,” orisicine vei fi. Deci Cuvantul trup S-a facut, spre impartasire, si ca trup ni se impartaseste. Unul din cuvintele mantuitoare ale Domnului a fost ca Painea Vietii avea sa fie El insusi. In Evanghelia de la Ioan avem cuvintele: “Cine mananca trupul Fiului Omului si bea sangele Lui are viata vecinica.”

Si chiar spune mai departe: “Cine mananca trupul Fiului Omului si bea sangele Lui, petrece intru Mine si Eu intru el.” Si zice: “Cine nu mananca trupul Fiului Omului si nu bea sangele Lui, nu are viata in sine.” Acest Trup si Sange este poate esenta cea mai concentrata a Bisericii. Nu stiu cum sa o exprim. Doresc, si ma rog Domnului ca sa puna in inimile voastre sa se inteleaga cuvantul pe care vreau sa-l spun. Acolo unde ma poticnesc eu, intelegerea voastra sa mearga mai departe si sa intregeasca ce nu ajung eu sa exprim.

In Sfanta Impartasanie mancam ce vede mintea a fi o bucatica de paine si un strop de vin, ce vad ochii nostri pamantesti, ce miroase mirosul nostru pamantesc, ce simt cele cinci simturi: este paine si vin. Dar, intr-un chip tainic, acestor simturi li se dezvaluie din ce in ce mai puternic si mai clar, mai limpede si mai concret, atunci cand simturile duhovnicesti se dezvolta; si incepem sa intelegem cuvantul Mantuitorului Care zice ca este nu numai paine si vin, ci insusi Trupul si Sangele Lui. Spune sfantul Pavel ca deoarece copiii sunt partasi trupului si sangelui, si El – Hristos – Cuvantul lui Dumnezeu, S-a facut partas trupului si sangelui, S-a facut asemenea noua. Dar, intr-un chip de neinchipuit omului, Se da spre mancare.

Pentru omul modern, care este obisnuit cu cercetare intelectuala, amintesc cuvantul unui filosof (am uitat care – un filosof german): “Mcm ist was man ifit”. Este un joc de cuvinte. Ist inseamna “a fi;” scris un pic altfel, inseamna “a manca:” esti ceea ce mananci. Adica mancam materie, suntem materie. Va sa zica, ce sa gandim lucruri prea inalte: vedem ca ne luam viata din cele materiale, din zarzavaturi, din trup de animal, din alte lucruri, deci si noi suntem ce-i zarzavatul si ce este trupul de animal, si noi suntem un fel de “varza,” cateodata in mai multe sensuri. Si noi suntem un trup de animal. Ca animalul ne nastem, ca animalul pierim. Dar eu pretind ca Cel Care a facut pe om stia mai bine decat filosoful german ca omul este trup si sange, si de aceea ne-a dat, intr-un chip tainic, Trup si Sange, ca sa ne hranim, in duh, prin aceasta hrana pe care o primim trupeste.

Este un plan cu multe nivele acolo, fiindca mai este un alt nivel. Mancam Trup si Sange, dar vedem si simtim paine si vin. Iarasi, Dumnezeu Care a facut pe om stie firea omului. Nu l-a facut pe om sa fie canibal. Omul, daca nu se indraceste – indepartandu-se de Dumnezeu -nu rabda nici macar gandul de a manca trup crud si sange, si deci ne-a dat acest trup si sange in felul cel mai frumos, cel mai nobil, hrana cea mai nobila pe care o cunoaste omul, pentru ca este si o anume asemanare cu trupul si cu sangele in paine si in vinul rosu.

Ma gandesc la toate expresiile Vechiului Testament care vorbesc de “sangele strugurelui”, si acolo era o intuitie nemaipomenita! Mancand deci intr-o forma, nu canibalica, dar totusi intr-o forma trupeasca, mancam duh, fiindca omul teste jsi duh.: A spusi Hristos Samarinencii: “Duh este Dumnezeu, si cei ce se inchina lui Dumnezeu, in Duh si in adevar sa se inchine.” Si aicea, in mancarea aceasta, mancam Duh, in mancarea Trupului acestuia.

Aicea nu pot sa nu ma impleticesc nitel in cuvinte, si iarasi nadajduiesc ca Dumnezeu o sa desluseasca in voi ce e nevoie pentru mantuirea fiecaruia. Zic ca mancam Duh; dar mancam Trupul si Sangele Mantuitorului, si intr-o forma chiar materiala, acceptabil gustului omului, dar este altceva decat ce ni se pare a fi.

Merg mai departe. Mancam un Trup si bem un Sange care au cunoscut moartea, dar si invierea, dar si inaltarea, dar si sederea de-a dreapta Tatalui; dar, intr-un chip tainic, si Venirea Cea de-a Doua, si Slava cea vecinica, cea din urma – ne impartasim cu insusi Dumnezeu.

Unde duce cultura cuvantului lui Dumnezeu, credinta in cuvintele lui Dumnezeu? Cuvintele lui Dumnezeu, omului pot parea, si par de multe ori sminteala cea mai mare, si insusi Apostolul Pavel nu se sfieste a vorbi de “nebunia lui Dumnezeu,” dar adauga ca nebunia lui Dumnezeu se arata mai inteleapta decat intelepciunea omului. Intelepciunea omului e neputincioasa, precum si omul; este stricacioasa, precum si omul; dar ceea ce ne pare noua a fi o nebunie, daca este dumnezeiasca, sa ne impartasim cu aceasta nebunie, si vom vedea ca asta era intelepciunea.

Deci ajungem la impartasirea concreta, fizica, la impartasirea cu lucrul care vine de dincolo, lucrul care vine de unde mintea omului “nu se poate duce.” Ochiul nu poate vedea, urechea nu poate auzi. Ei, asta-i energia care ne duce intru acel “dincolo.” Cuvantul lui Dumnezeu impartaseste pe om la toate nivelele: la nivel de cuvant, la nivel de simt, la nivelul cel mai concret al mancarii. Si cand Mantuitorul a raspuns ispititorului ca nu din singura paine va trai omul, ci din fiecare cuvant care purcede din gura lui Dumnezeu, daca am fi auzit atunci in pustie cuvantul acesta, cine si-ar fi putut inchipui ca acel cuvant care purcede din gura lui Dumnezeu” – tocmai ca paine ni se va da, drept impartasanie?

Daca omul material se sminteste? Apai sigur ca se sminteste! Acestea sunt taine dumnezeiesti. Ori crezi, ori nu crezi.. Daca nu crezi, intri intr-un domeniu care se cheama “iad,” care se cheama “pedeapsa;” intri in tot felul de incurcaturi, sminteli, amaraciuni, ca fiul risipitor.

Smintirile astea in care cadem, pedeapsa asta.. ce este cuvantul pedeapsa? Etimologic vine de la cuvantul grec pedevsis, care da pe romaneste si alte cuvinte. Radacina greceasca ped- da pediatrie, pedagogie; “pedeapsa,” este o povatuire de copil, o formare de copil, o educatie de copil, formezi copilul. Pedeapsa nu este un “Na, sa mananci asta, c-ai fost rau!” Pedeapsateste un lucru care ne revine; sa zicem, daca arunci praf in sus, praful o sa-ti cada in cap. Ne revin anumite lucruri, si traind smintirile, amaraciunile astea care ne vin, ceea ce numim ispite, ele au menirea sa ne trezeasca, sa vina omul ca fiul risipitor intr-o zi si sa-si zica: “Dar asta-i ce vroiam? Eu, care cautam fericirea – si-am ajuns la amaraciune! Asta-i ce vroiam?”

V-amintesc de cuvantul pe care l-am spus mai sus ca cel ce-si leapada voia sa si face voia lui Dumnezeu, adica ascultarea, se trezeste ca asta era ce vroia el; fiindca Dumnezeu a stiut mai bine ce “vroiam eu” si unde-o sa-l gasesc. Asa si omul care se desprinde de Dumnezeu si cade in acest domeniu pe care-l numesc “pedeapsa,” pana la urma iadul Dar si el, iadul, are menirea sa povatuiasca pe om, macar ca intr-un fel negativ: “Dar asta-i ce voiam? Pai, daca-i vorba de suferinta, nu-i mai bine sa iau suferinta pe care nu ne-o ascunde Dumnezeu ca va fi urmarea cuvantului lui Dumnezeu? Ca, daca tot e vorba de suferinta, atunci ce am de pierdut saAirmez lui Hristos, suferind? Acolo macar este fagaduinta de viata vecinica.”

Si iarasi, prin “pedeapsa,” prin aceasta educatie de copii, daca are trezvia aceasta sufletul si lumina aceasta, ca fiul risipitor, sa inteleaga ca prin aceasta poate sa vina inapoi la Dumnezeu, si-atuncea are si un avantaj: ca nu va mai fi ademenit de ceea ce acuma recunoaste a fi sminteala.

Si as zice atunci: De ce Dumnezeu nu ne porunceste, ca si sarpele, sa avem experienta binelui si raului prin impartasirea cu raul, prin gustarea din rodul acesta care a zis Dumnezeu ca ne va da moartea? “Cunoasteti moartea, si dupa aceea cunoasteti viata!” Dumnezeu nu se amesteca cu ce-i rau. Dumnezeu, in intelepciunea Lui, in dragostea Lui pentru om intrebuinteaza toate, pana la sminteli, ca sa mantuiasca pe om. Dar calea smintelii este o cale periculoasa, ca poate omul sa nu mai stie cum sa se intoarca de acolo. Vedem in Iuda, care nu a stiut, nu a inteles pana in clipa cea din urma care este mila Mantuitorului, ca sa poata face si el ce-a facut si Sfantul Petru – adica sa se pocaiasca.

Petru s-a lepadat de Dumnezeu, de trei ori s-a lepadat de Hristos, de Iisus, invatatorul lui pe Care pretindea ca-L iubea, de invatatorul pe Care-L vazuse schimbat la fata in Muntele Tabor si L-a vazut in lumina Lui dumnezeiasca. Nu mai era de-acum inainte un invatator sau un profet; Petru a vazut ca intr-adevar era Fiul lui Dumnezeu, deci Dumnezeu insusi. Si de Acesta s-a lepadat Petru. Si pacatul lui Petru era nesfarsit mai mare decat tradarea lui Iuda.

Ce stia Iuda? “Am tradat sange nevinovat.” Si-acum vedea ca tradarea lui ducea sangele acela pana la moarte. Dar Petru, desi pacatuise si el rau, a ramas in lumina lui Hristos, care lumina i-a dezvaluit ca Dumnezeu este milostiv, i-a dezvaluit ceea ce invatam si noi in Biserica: Dumnezeu nu vrea moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu.

Si s-a intors Petru si a iesit si a plans amar, dar a ramas cu ceilalti apostoli, pana cand a venit Mantuitorul, si nu ca l-a vadit pe Petru in fata celorlalti – toti stiau ca s-a lepadat Petru de lisus. Dar cand,gdupa inviere, Hristos a spus lui Petru: “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?”, si Petru a marturisit: “Te iubesc,” si-a ispasit prima lepadare: “Nu-l cunosc pe acest om!” La al doilea “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?”, cand a spus “Te iubesc, Doamne!” a ispasit a doua lepadare. Cand a spus a treia oara: “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti tu pe Mine?”, s-a mahnit pana la inima Petru si a spus: “Doamne, Tu toate le cunosti; nu se poate sa nu cunosti, sa nu stii ca Te iubesc.” Si a fortat Mantuitorul din inima lui Petru, a stors din inima lui cu durere a treia ispasire, ca a treia oara cu blesteme si cu juraminte s-a lepadat de Hristos: “Nu cunosc pe acest om!”

Calea lui Iuda – putea sa-l mantuiasca pe Iuda. Si daca citim Scriptura cu intelegere vom vedea ca asta bauta si Mantuitorul. Dar, cum cantam in Joia Mare, “Iuda nelegiuitul nu a voit sa inteleaga.” Calea pacatului este o cale periculoasa. Calea intunericului poate sa-l faca pe om sa ramana in intuneric. Deci cuvantul lui Dumnezeu impartaseste omului viata, si viata vecinica. Daca invatam calea ascultarii, daca invatam sa cultivam in inimile si in vietuirile noastre cuvantul lui Dumnezeu, il vom gasi.

Ce ne-a fagaduit Hristos? Pe de-o parte ne fagaduieste Crucea, dar pe de alta parte pretinde Mantuitorul ca jugul Lui este usor, bun, si ca povara Lui este usoara. Si gasim intr-adevar ca jugul Lui este bun si povara Lui este usoara, cum au dat marturie martorii care pana la moarte s-au indulcit de cuvantul lui Hristos, ca moartea le-a fost mai dulce decat vietuirea smintita, intr-adevar, nemincinos a spus aceste cuvinte Mantuitorul, ca jugul Lui intr-adevar a fost bun celor ce au gustat din el, si povara Lui a fost usoara. De ce sa luam asupra noastra jug neplacut si povara grea, cercetarea in pacat? Si totusi, daca omul vrea, Dumnezeu il lasa. Si este foarte important sa intelegem, in aceasta lasare, ceva din calitatea dragostei lui Dumnezeu.

Noi, cand iubim pe cineva, vrem ceva de la el. Ori vreau sa ma iubeasca si el, sa-mi intoarca dragostea, si este un adevar si in asta; ori, mai ales daca am oarecare autoritate asupra lui, daca-mi este copil, vreau sa ia calea dreapta, si pot sa impun omului, fratelui meu, copilului meu, parintelui sau orisicui; pana a-i distruge libertatea, viata, ii vreau binele. Asta este dragostea pe care Dumnezeu nu o are pentru om. Dumnezeu este Iubire, dar Dumnezeu este Smerenie: si aceste doua virtuti pana la urma sunt o singura virtute.

Cuvintele pe care Preasfintitul Andrei ni le-a spus la inceput sunt cuvintele cheie Si nadajduiesc sa-l bucur si pe Preasfintitul spunand ce am auzit de la Parintele meu duhovnic Sofronie, o definire – daca vreti – a smereniei, pe care n-am gasit-o la altcineva. Spunea ca smerenia (inteleasa adevarat, in duh si in adevar), smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu, care se da, fara intoarcere asupra sa. Smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu care se poate impartasi si a nu se imputina. Smerenia are aspect de micsorare, de injosire, adica smeritul poate aparea ca un rob. Ca si Hristos, spune Sfantul Pavel, a luat chip de rob si S-a supus mortii, mortii rusinoase de pe Cruce; dar, inteles in duh si in adevar, ce a facut Hristos acolo arata ca nu avea fiica de moarte, nu avea frica de injosire. Puterea Lui dumnezeiasca nu putea fi biruita de nimic. Si care este puterea asta neclintita de nimic in toate cosmosurile care exista, si dincolo? Paradoxal, smerenia. Si cand omul, ca Hristos, s-a smerit pana la moarte, s-a gasit neclintit, neclintit in dragoste, neclintit in trairea harului. Cu harul acesta sa ne dea Dumnezeu sa murim, si din moarte nu vom gusta.

Si cuvantul pe care as fi vrut sa vi-l citez mai sus din Evanghelia Sfantului Ioan, dar nu era vremea, era: “Cel care crede in Mine nu va trece prin judecata, nu va cunoaste judecata, ci va trece de la moarte la viata.” Ca tocmai si Judecata care, ca toate lucrarile lui Dumnezeu, este lucrare spre mantuire, chiar si Judecata de Apoi, as indrazni sa spun ca este poate ultima chemare a lui Dumnezeu catre mantuire, dar risca sa fie prea tarziu. Dar omul care a trait dupa cuvantul lui Dumnezeu, cum spune Psalmul, “Pentru cuvintele gurii Tale eu am aspre,” si-a trecut judecata.

In viata asta, viata ne-a judecat si ne-am judecat. Ne-am lasat judecati de Dumnezeu si am ales cuvantul lui Dumnezeii, pana la moarte – da-ne Doamne! – vorbesc de mucenici. Dar am judecat si noi pe Dumnezeu. Si noi judecam pe Dumnezeu, si am pus pecetea noastra ca Dumnezeu este adevarat, cum spune Sfantul Ioan. Si Dumnezeu se arata adevarat dincolo de moarte, dincolo de iad, dincolo de toate. As zice dincolo de vecinicie, ca mai inainte de toti vecii Dumnezeu nu ca era, Dumnezeu este!

Si deci smerenia, cand ajunge omul s-o traiasca, este puterea de care se infricoseaza tot ce se infricoseaza de Dumnezeu, fiindca nimica n-o poate birui. Pare a fi sluga smerenia, dar este calitatea de Domn, de imparat. Este calitate dumnezeiasca, si in a doua carte a Parintelui Sofronie, care este o marturie a vietii lui, spune ca multi au spus despre Dumnezeu multe: ca Dumnezeu este iubire, ca Dumnezeu este lumina, ca Dumnezeu este putere; daca, zice, as indrazni si eu sa zic ceva despre Dumnezeu, as zice ca Dumnezeu este smerenie, si in aceasta smerenie nespus de minunata, neinteleasa de talcul omului – dar daca o traim, o intelegem, nu talcuind-o intelectual, ci traind in oasele noastre harul ei – aceasta smerenie este tocmai pericolul pentru om, fiindca Dumnezeu, dragostea smerita a lui Dumnezeu nu impune omului.

Si as vrea de astazi incolo nimeni sa nu mai vorbeasca de fructul interzis. Cum a interzis Dumnezeu lui Adam rodul cunostintei binelui si raului, cand cinci minute mai tarziu Adam avea sa manance? Ce, nu vedea Dumnezeu? Nu putea Dumnezeu sa-i dea una peste cap, asa cum facem noi daca vedem ce face copilul nostru si, in dragostea noastra, ii dam o palma si-i spunem: “Pai sa nu faci asta!” Dragostea lui Dumnezeu lasa pe om singur sai se determine, fiindca “dragoste cu sila nu este cu putinta.” Imparatia cea vecinica este imparatia celor care iubesc, si care iubesc sa fie ce este Dumnezeii.

As zice, frati si surori intru Domnul – si poate? oarecum cu aceasta sa si inchei – ati trait patruzeci si cinci de ani de mucenicie, de interziceri, de groaza, de greutati. Si-acum a revenit in pamantul nostru lucrul pe care eu l-am pretuit cel mai mult (nu ma gandesc la ce ma gandeam eu in 1955, cand ne-am dus in Anglia la libertate, in sensul istoric si omenesc, ca toate astea sunt trecatoarel si relative): libertatea credintei. Asta a fost pronia lui Dumnezeu, si la asta as vrea sa incurajez pe toti fratii si pe toate surorile mele intru Domnul.

Chiar cred ca vine o clipa in istorie (cand? – nu stiu..), cand va veni un “ori-ori”: Ori cu Dumnezeu, ori.. ce vrei. De ce indraznesc sa spun “cred”? Ma intemeiez pe cuvantul lui Hristos din Apocalipsa, cand spune la sfarsitul Apocalipsei: “Cine nedreptateste mai nedreptateasca inca, cine spurca mai spurce inca, cine lucreaza dreptatea mai lucreze dreptatea, cine se sfinteste, mai sfinteasca-se. Caci iata Eu viu degrab, si rasplata Mea este in mana Mea, sa dau fiecaruia precum si-a ales.”

Parintele Rafail Noica,

Cultura Duhului, Alba Iulia, 2002

Parintele Rafail Noica – Cuvinte de folos rostite la manastirea Ramet, August, 1994: “Despre Duhovnicie si Spovedanie”

Doua fisiere audio:

 

Parintele Rafail Noica – Despre duhovnicie si spovedanie, partea 1/2

Parintele Rafail Noica – Despre duhovnicie si spovedanie, partea 2/2

Auditie cu folos: Pentru descarcare, click dreapta, …si save target as…

Despre duhovnicie

Incep prin a spune ca duhovnicia, asa precum cred ca s-a mai spus, este centrul vietii bisericesti, iar viata bisericeasca nu este ceva deosebit, fiindca omul este prin fire bisericesc. Biserica este firea omului, este venirea intru fire a unui om, a unui Adam iesit din firea lui; este chemarea omului, glasul lui Dumnezeu care cheama pe om dintru aceasta existenta intru fiinta cea vesnica, care e Dumnezeu insusi. Biserica este pantecele maicii in care noi ne savarsim “gestatia” duhovni­ceasca – iertati-mi acest cuvant cam clinic. Dar ceea ce este gestatia dupa zamislire si pana inainte de nastere este, intr-un anume fel, si viata bisericeasca dupa nasterea in lumea asta si mai ales dupa botez, nasterea cea de-a doua; este o anume gestatie intre nasterea care incepe cu botezul si se termina cu trecerea sufletului din viata asta la cele vesnice. S-ar putea spune multe, dar poate ca n-o sa ne lase nici timpul, nici capul meu. As vrea prin asta sa va impartasesc ce inteleg eu prin faptul ca viata noastra bisericeasca nu este ceva aparte, desi alte miliarde de oameni nici nu intra in biserica. Totusi, aceste miliarde sunt oameni iesiti din fire. Si noi suntem oameni iesiti din fire, dar in Biserica ne revenim in fire. Biserica nu este altceva decat firea noastra; nu este nimic mai mult decat firea omului, dar, totusi, nimic mai putin decat firea omului, firea asa cum a zamislit-o in gandul Sau Dumnezeu, in sfatul Sau cel mai inainte de veci, cand a gandit sa faca pe om, sa faca om in chipul lui Dumnezeu si in asemanarea Lui.

Deci, duhovnicia este centrul vietii noastre. De la duhovnicie pornesc toate si in duh se savarsesc toate. Si atunci, acesta este locul central unde omul trebuie sa savarseasca zidirea lui. Or, ma bucur si ma cutremur sa pot vorbi cu duhovnicia Bisericii, cu un numar de duhovnici, fiindca in mainile noastre, ca duhovnici, se afla cheia puterii de a savarsi aceasta mantuire pornind de la insusi centrul, insusi nucleul vietii noastre. Zic putere; parintele Sofronie (intemeietorul Manastirii “Sf. Ioan Botezatorul” din Essex, Anglia – n.r.) comenta ce inseamna putere – comenta pe frantuzeste. Pe romaneste, cuvantul are aceeasi etimologie: “putere” de la verbul “a putea”. A putea ce? Pilat se falea ca are putere sa dea moarte sau putere sa renunte la moarte. S-a adeverit ca bietul Pilat n-avea nici una nici alta, precum ii spusese Mantuitorul. Dar noi, prin hirotonia si hirotesia noastra, avem putere de a da viata; nu de a o lua sau de a ne razgandi si a nu o lua, ca Pilat si ca puternicii lumii acesteia, ci avem puterea de a da viata. Si nu noi, ci – mi-ar placea sa-l citez pe Sfantul Apostol Pavel – “Hristos in noi”.

As vrea sa spun un cuvant care sper ca va fi ca o incurajare pentru toti fratii si parintii mei intru Domnul si ca o mangaiere Inalt Prea Sfintitului (IPS Andrei Andreicut – n.r.): ce este un duhov­nic bun si cand incepe un duhovnic a fi bun? Si voi incerca in ceea ce voi spune sa explic cum inteleg eu urmatoarea zicere, poate cam indrazneata: “Un duhovnic bun este cel care sta in pantofii tai acum. Duhovnic bun esti tu, parinte”.

Cand incepe sa fie un duhovnic bun? Acum; acum este -cum spune Sfantul Apostol Pavel – clipa aleasa, acum este clipa mantuirii (Nu citez prea bine, mai ales pe romaneste, pentru ca am citit Biblia in orice alta limba, numai in romana nu). Acum! Si in virtutea carui fapt poate duhovnicul sa fie bun acum? In virtutea hirotoniei si a hirotesiei, in virtutea lui Hristos care traieste in noi, si nu a intelepciunii noastre. Nu zic nu, avem nevoie de pregatirile stiute. Dar pentru o scoala de duhovnici trebuie o cladire, trebuie bani pentru cladire, trebuie vreme pentru a pregati. Si nu este sigur daca iese un duhovnic bun pana sa nu cada bietul suflet si el prada amagirilor lumii asteia.

Nu trebuie neaparat sa se intample, dar stim ca se intampla lucrurile acestea. Deci noi, ca oameni, nu putem conta pe asta. Pregatirea, oricat de buna este, necesita timp; trebuie bagajul lumii asteia, trebuie depasite multe greutati. Si totusi, as vrea sa atrag atentia asupra momentului si a felului in care duhovnicia incepe acum. De ce? Pai, ce este duhovnicia? As spune ca nu este psihologie. Toate sunt de folos unui duhovnic incercat, cu experienta. Toate experientele sunt necesare; si totusi, este o lucrare care se poate incepe acum, si mai ales despre lucrarea aceasta voiam sa vorbesc. De aceea spun: nu dezmint ceea ce s-a spus despre duhovnicie si ce intelegem noi, ca oameni, dar vreau sa atrag atentia asupra unui alt moment. Deci, duhovnicia nu este psihologie; duhovnicia nu este viata trupeasca, nu este istoricitate sau istorie; duhovnicia nu este etica si maniere, sau manierisme.

Duhovnicia este duh, si “Duh este Dumnezeu”. Si trebuie sa gasim felul in care Dumnezeu acum poate sa lucreze lucrarea de mantuire in fiecare suflet care vine catre mine, pacatosul, si pe care trebuie sa-l aduc la Hristos. Si imi vine un gand (va spun ca e o invalmaseala de ganduri in mintea mea, dar poate ma va ajuta Dumnezeu sa spun ce e esential): “catre mine, pacatosul” am zis. De cativa ani, mai ales de cand sunt eu duhovnic, imi vine gandul si uimirea: de ce Dumnezeu a randuit ca mantuirea oamenilor sa depinda de pacatosi ca mine? Nu zic ca altul este pacatos; mi-e rusine sa zic, si totusi stim ca nu este niciunul drept inaintea lui Dumnezeu. Si stiu ca si fratii si parintii mei, mai buni ca mine, au totusi constiinta pacatului. Fiindca vad ca si cei mai mari sfinti se numesc pe ei insisi cei mai mari pacatosi.

Deci, de ce si cum va putea face Dumnezeu mantuirea pacatosilor prin alti pacatosi? Eu vad aici o taina mangaietoare, daca Dumnezeu a ingaduit ca eu, pacatosul, sa fiu duhovnic altora… Cand nu eram duhovnic si ma spovedeam la oricine, nu ma gandeam – m-a ajutat Dumnezeu si am trait ce spune Biserica – daca e pacatos sau nu, daca e vrednic sau nu. Aveam incredere; nu stiu daca mai mult in Dumnezeu decat in om, dar nici nu-mi puneam problema. Aveam incredere in duhovnicie si ma spovedeam la duhovnic.

Acum este randul meu, si tremur: cum, mantuirea unui suflet depinde de mine? Si atunci cum sa fac sa nu pierd un suflet pentru care S-a jertfit insusi Dumnezeu? Mangaierea mea este ca daca Dumnezeu a randuit ca mantuirea omului pacatos sa fie facuta prin pacatosi, inseamna ca pot sa zic: dar ce, pacatosul asta va fi impiedicat spre mantuire din cauza pacatului si a neputintei mele? Si sfarsesc zicand: anatema gandului astuia! Erezie e gandul asta! Ca altfel Dumnezeu nu ar fi facut hirotonie si hirotesie de oameni nevrednici precum sunt eu – dar precum se marturiseau si cei mai mari sfinti, de-aia indraznesc sa vorbesc asa – decat daca Dumnezeu stie ca poate sa savarseasca mantuirea pacato­silor prin pacatosi. Deci, sa prindem curaj si sa stim ca lucrarea noastra este lucrare nu in puterea omului, ci in puterea lui Dumnezeu; si puterea lui Dumnezeu sa o cautam, si prin puterea lui Dumnezeu sa incercam sa savarsim aceasta mantuire inainte si dupa toata lucrarea omeneasca. inainte, adica: poate ca toti sunteti hirotesiti de mult duhovnici si aveti experienta mare, dar potential, unul sau doi dintre fratii mei ar fi putut fi hirotesiti duminica asta – mai rasalaltaieri.

Ce experienta ar putea avea acestia pana astazi? Si totusi, suntem duhovnici; de alaltaieri sau de mai multi ani, dar suntem duhovnici. Deci, puterea lui Dumnezeu trebuie sa o cautam si sa vina inainte de formarea si experienta noastra. Experienta si formarea noastra sunt bune pentru imbogatirea si a noastra si a Bisericii si pentru multe lucruri, fiindca omul este si el impreuna lucrator cu Dumnezeu in mantuirea omului, dar pana la urma doar puterea lui Dumnezeu este cea care mantuieste, si deci inainte de lucrarea omului si, in sfarsit, dupa lucrarea omului, puterea lui Dumnezeu este cea care mantuieste si prin mine pe cei care vin catre mine.

Cum putem intra noi in posesia puterii lui Dumnezeu, sau cum o putem noi invita in lucrarea noastra? Nici nu stiu cum sa exprim lucrul acesta, dar intelegeti ce vreau sa spun: adica sa nu fie duhovnicia lucrarea mea de om, ci sa fie lucrarea dumne­zeiasca prin mine, omul. Cum spunea un preot ortodox de la Paris: Ce caut eu, ca duhovnic? Sa fac pe ucenicul meu intru chipul si asemanarea mea? Anatema!

Eu trebuie sa intru – si aici il citez pe parintele nostru Sofronie – de-mi ingaduie Dumnezeu, in lucrarea Lui de mantuire si a omului, persoana pe care a adus-o Dumnezeu catre mine, si a lui Adam, fiindca “nici un om nu este o insula”, cum spunea un predicator englez in secolul XVII-XVIII. Precum este Dumnezeu, unul in trei persoane, asa si noi, intr-o multime de persoane un singur om. Deci “mare si infricosata este taina mantuirii”, in care Dumnezeu ne invita pe noi, neputinciosii, noi insine pacatosi, sa lucram impreuna cu El.

Sfantul Apostol Pavel are un cuvant foarte indraznet: “Sa implinesc ceea ce lipseste jertfei lui Hristos”. Spre a nu face din duhovnicie o lucrare omeneasca, cred ca noi, daca vrem sa fim astazi duhovnici buni, trebuie sa invatam taina rugaciunii. Prin rugaciune, sa nu ne dezlipim de Dumnezeu; prin rugaciune, sa primim in inimile noastre nasterea unui cuvant. Adica Dumnezeu sa nasca in inimile noastre cuvant pe care sa il dam celui care il cauta – ori un cuvant de indrumare, dar chiar si cuvantul de rugaciune, adica nu cuvant omenesc. Sfantul Serafim spune – si Sfantul Siluan, si el spune – ca “atunci cand vorbeam omeneste puteam gresi”. Si Sfantul Siluan adauga: “si greselile pot fi mici, dar ele pot fi si mari”, fiindca, asa cum vorbeam adineauri, ce este mantuirea omului: indumnezeirea omului, mantuirea Adamului intreg in fiecare persoana care se mantuieste. Sfantul Siluan, intr-o convorbire cu un alt nevoitor din Caucaz, Stratonic, spunea (era o intrebare retorica): “Parinte, cum vorbesc cei desavarsiti?” Si Stratonic n-a stiut sa raspunda.

Iar Sfantul Siluan i-a spus: “Cei desavarsiti nu vorbesc niciodata de la ei, ci intotdeauna vorbesc numai ce le da Duhul”. Iata ca, intr-un fel, desavarsirea – cel putin la nivelul acesta -nu e asa de grea. Nu noi trebuie sa nascocim desavarsirea cuvantului, ci sa o cautam la Duhul. Spunand asta, chiar ma rog Domnului sa ne dea El insusi tuturor, nu numai duhovnicilor, dar si fiecarui crestin care vorbeste cu un alt crestin, cuvant de mantuire, fiindca – si acesta e un lucru important, cred – mantuirea nu este ceva prescris intr-o carte, un raspuns de tip “pagina 37, paragraful 3”; mantuirea este un cuvant tainic, dumnezeiesc, pentru fiecare suflet care s-a nascut in lume; iar pentru fiecare suflet, alt cuvant. Vedeti in Pateric cum vine un calugar la un avva cutare si cere cuvant. Si avva zice: “Pastreaza-ti chilia. Mananca, bea, dormi, fa tot ce vrei, dar nu iesi din chilie”. Altul are aceeasi cautare: “Cum sa ma mantuiesc, avva?” Si avva ii zice: “Pastreaza postul pana la ora 6:00”. Poate sa iasa din chilie, poate sa intre, sa faca ce vrea, dar postul sa-l pastreze. Altuia ii spune ceva despre ganduri, altuia ii spune alt lucru… Si, cum spunea parintele Sofronie, aici nu-i vorba de teologie, nu-i vorba de o doctrina scrisa intr-o carte; e vorba de o strategie duhovniceasca, unde duhovnicul intelege fiindca Duhul ii naste cuvantul in inima si intelege ca strategia, pentru omul acesta, este punctul acela. Intareste-ti armata in punctul acela; daca in punctul acela tu reusesti, in rest o sa-ti fie relativ usor. Mantuirea iti e deja asigurata.

Daca toate punctele le intaresti, dar acolo este o spartura mare in peretele cetatii tale si o lasi libera, pe acolo navalesc armatele vrajmasului si nimic n-ai facut cu mantuirea ta. Deci, este vorba de a gasi care este acea gaura in perete pe unde pot navali armatele.De aceea e nevoie sa intram in lucrarea lui Dumnezeu, sa cautam cuvant dumnezeiesc. De toate este nevoie, si de psihologie, si de pregatire; dar atata timp cat n-o avem, cu frica si cu cutremur sa cautam ca Dumnezeu sa nasca in inimile noastre acel cuvant de duh si de adevar.

As vrea sa spun ca duhovnicia nu este istorie, nici morala, nici psihologie, nu este nici lucru trupesc, ci inglobeaza in ea toate acestea, dar este duh si este adevar – cuvintele Mantuitorului. Si iar cuvintele Mantuitorului: este duh si este viata, precum Mantuitorul spunea despre cuvantul pe care il dadea Apostolilor. Or, acest cuvant trebuie sa-l cautam in rugaciune: in rugaciune sa se nasca, in rugaciune sa-l dam si in rugaciune sa fie primit si cautat de ucenicii nostri. As vrea sa va spun un lucru despre care ne-a vorbit mai deslusit parintele nostru duhovnic Sofronie in ultima vreme si pe care mai deslusit am inceput sa-l inteleg in ultima vreme, si anume cum se poate ca duhovnicia sfintiilor voastre sa fie astazi duhovnicie inalta. Adica tot ce este lucrare omeneasca este o periferie sau un fundal, dar centrul duhovniciei este schimbul acesta in duh, care se face asa: pregatiti-i pe ucenicii sfintiilor voastre sa vina la spovedanie cu rugaciune. Rugaciune nu inseamna nimic special; sa citeasca ce scrie si in carti, dar mai ales sa-si dea seama si ei, si noi, ca dialogul nostru este cu Dumnezeu, si nu cu omul.

Amintiti-va de cuvintele asemanatoare ale Sfantului Pavel, care atunci cand L-a vazut pe Hristos, s-a dus in pustie, sa se pocaiasca. Si s-a intors in puterea duhului, oarecum ca si Mantuitorul, dupa 40 de zile de pustie, ca sa devina Apostolul neamurilor. Si Evanghelia lui nu de la om a luat-o, nici de om nu a fost data, ci de la Hristos. Cu fiecare dintre noi, intr-o anumita masura si intr-un fel diferit in viata fiecaruia, se petrece in fond acelasi lucru. Ceea ce facem noi nu este de la om si nu este primit de la om, in esenta – multe primim de la om si imbogatim lucrurile acestea, si pe noi insine, si pe cei care vin la noi – ci este lucru dumnezeiesc. Deci, sa vina ucenicul in rugaciune, in conversatie cu Dumnezeu. Si conversatia lui, ca ucenic, nu este cu mine; eu nu sunt un “guru”, eu sunt un duhovnic.

Iar un duhovnic nu stiu cum sa-1 definesc, dar poate nici nu e nevoie; vom vorbi despre taina acestei lucrari in esenta ei. Deci, ucenicul vorbeste cu Dumnezeu: “Doamne, Tu auzi rugaciunea mea, dar eu nu aud cuvantul Tau”. Un exemplu mai usor: “Nu stiu pe ce cale sa o iau in viata: sa fac lucrul acesta sau sa fac lucrul celalalt. Doamne, miluieste-ma si deschide-mi ochii. Ma duc la slujitorul Tau, Doamne, si prin el sa-mi dai cuvant”. Slujitorul nu gandeste in sensul omenesc. Aici e un lucru pe care trebuie sa-l invatam: este gandire si gandire. Bineinteles ca gandim, dar mai ales cautam prin rugaciune. Rugaciunea noastra, ca duhovnici, trebuie sa fie in general si o rugaciune zilnica; poate o stare de rugaciune in toata clipa, ca Dumnezeu sa ne dea cuvant. Nu eu sa spun cuvant in chipul si asemanarea mea, ci – cum am mai auzit la un duhovnic -“Doamne, da-mi macar din greseala sa spun ce trebuie pentru sufletul care vine la mine!” – adica nestiut mie. Ma bazez acum si pe cuvantul Sfantului Serafim de Sarov, care era intr-adevar un cunoscator de taine si de inimi.

Vine odata un om la el si sfantul ii spune acestuia lucruri nemaipomenite: “Spune-i surorii tale Tatiana ca nu ea trebuie sa se casatoreasca. Tu te vei casatori; ea sa devina calugarita”. Poate ceva inventez acuma, dar au fost multe de-astea cu Sfantul Serafim. Cum stia el de numele Tatiana, ca voia sa se casatoreasca s.a.m.d.? Un om il intreaba intr-o zi pe Sfantul Serafim: “Parinte, cum vezi asa de limpede toata inima mea si viata mea?” Si Sfantul Serafim a marturisit: “Eu nu vad nimic, eu nu stiu nimic; eu ma rog, si primul gand care vine in inima mea il iau drept cuvant de la Dumnezeu, si pe acela il dau. E Dumnezeu care stie taina vietii tale si taina inimii tale; eu sunt numai un duhovnic”. il para­frazez pe Sfantul Serafim, dar cred ca nu gresesc, acesta este rolul pe care trebuie sa ni-l insusim: sa putem da celui care vine la noi cuvant care se naste in inima noastra din rugaciune. Aici intervine o greutate: ce este un duhovnic bun? – intrebam adineauri.

Si zic in contextul acesta ca duhovnicul este bun in masura in care stie sa se roage si sa caute cuvant de la Dumnezeu, stergandu-se pe sine din fata omului, cautand adica la Dumnezeu ca El sa-i puna in inima cuvant, stiut sau nestiut lui, inteles sau neinteles lui, dar cuvantul pentru ucenic sa fie drept. Si pentru rugaciunea asta, buna sau proasta, inflacarata sau neinflacarata, cred ca Dumnezeu va face taina asta cu noi; si se vor uimi si ucenicii vostri, dar si mai mult ne vom uimi noi insine. Ma iertati ca vorbesc asa; nu stiu, poate ca vorbesc ceea ce deja stiti prea bine. Dar am intalnit in viata mea multi, unii chiar preoti, care nu stiau tainele acestea, si as vrea totusi sa le impartasesc sfintiilor voastre si sa le subliniez.

Revin: aici intervine o noua greutate in a fi duhovnic bun; intervine ca in toate tainele bisericesti. Cum se savarsesc tainele bisericesti? in virtutea vredniciei noastre de om? Biserica, de la inceput si pana astazi, spune: nu pentru vrednicia preotului. Si-l mangaie pe credincios: “nu pentru vrednicia preotului – n-ai nevoie sa-l critici sau sa-l ataci daca vezi in preot nevrednicii -, ci pentru credinta ta”; pentru rugaciunea ucenicului se naste in preot, vrednic sau nevrednic, cuvant de la Dumnezeu.

As vrea sa aduc doua cuvinte – unul de la Sfantul Siluan: un tanar i-a pus Sfantului Siluan intrebarea asta tragica pe care si-o pune si Prea Sfintitul: “De ce sunt asa de putini duhovnici buni astazi?” Si Sfantul Siluan ii da un raspuns probabil neinteles de tanar si neinteles de mine multi ani, dar in perspectiva pe care o dezvolt acum e din ce in ce mai inteles. Sfantul Siluan zice: “Fiindca nu sunt ucenici buni”. Cuvantul Sfantului Siluan a fost un joc de cuvinte. Pe ruseste, “ucenic” – mai ales in cadrul mana­stiresc – se spune “paslusnik”; “paslusnik” inseamna si “ascultator”. Deci, mai ales in cadrul calugariei, ucenicului i se spune “ascul­tatorul”; e staretul si ascultatorul. Deci: de ce nu sunt stareti buni? Fiindca nu sunt ascultatori buni.

Parintele Sofronie cita si el, nu stiu daca nu din Iezechiel proorocul, care spune undeva ceva de felul acesta: “Daca pr­orocul lui Dumnezeu se va gasi mincinos, este pentru ca Eu, Domnul Dumnezeu, l-am intunecat pe acel prooroc”. De ce? “Pentru indaratnicia poporului Meu. Fiindca poporul Meu a cautat cu o inima dubla, fatarnica, cuvant de la Dumnezeu, prin proorocul meu.” Eu, Domnul Dumnezeu, intunec proorocul meu cel mare si drept si adevarat, si va spune minciuna. De ce? Fiindca poporul Meu este cu inima fatarnica. Intr-o zi, cand am inceput sa inteleg taina asta, am mers la parintele Sofronie si i-am spus: “Parinte, atunci, in duhovnicie este fiul care isi naste pe tatal!” Si l-a pufnit rasul pe parintele Sofronie, dar a spus: “Asa e. Este fiul care isi naste pe tatal”. Adica daca tu, ascultatorule, tu, ucenice, vii cu rugaciune si cu inima nefatarnica si vrei sa stii, eu chiar daca sunt Iuda, care maine il voi trada pe Hristos, astazi iti voi fi duhovnic.

Si pentru noi asta este si incurajare, si infricosare, fiindca noi trebuie sa fim la nivelul acestei maretii, acestei taine infricosatoare, intr-adevar. Da, incurajare; pregatiti-va ucenicii in felul acesta: “Nu veniti la mine daca nu aveti intai rugaciune catre Dumnezeu”. Bine, poate nu de prima oara – vorbesc acum un pic formal, pentru ca nu pot sa vorbesc de fiecare caz in parte; dar aici Dumnezeu, nadajduiesc, da intelepciune fiecaruia dintre noi ca sa stim cu fiecare caz cum sa facem. Vorbesc de generalitati, si generali­tatile, precum stiti, sunt limitate, dar cazurile sunt fara de limita, in general, pregatiti-l pe ucenic sa vina stiind ca nu cu duhovnicul vorbeste: “Nu cu mine sa vorbesti, fiule duhov­nicesc (sau fiica); cu Dumnezeu sa vorbesti! Eu nu fac altceva decat sa te aduc la Dumnezeu. De la Dumnezeu cer, in rugaciunile mele de seara si de dimineata, ca Dumnezeu sa-mi dea cuvant pentru tine, ca Dumnezeu sa nu ma lase sa-ti spun cuvant nefolositor, darmite cuvant daunator mantuirii tale”. Atunci incepe sa fie o duhovnicie adevarata.

Inca un amanunt al duhovniciei: taina spovedaniei. Stim ca preotii trebuie sa tina taina spovedaniei. Dar sa nu credeti ca asta e numai ca sa ocrotim de durere si de rusine si ca sa incurajam sufletul care vine la noi sa se deschida fara frica. Nu este numai asta; este o lucrare mult mai mare. in taina duhov­niciei, precum probabil toti stiti, mai ales a spovedaniei, nu poate sa patrunda diavolul. Dar diavolul, care e si viclean, nu numai rau, stie el cum sa invarta lucrurile ca sa ghiceasca. Dar cu cat il lasam sa ghiceasca mai putin, cu atat o sa avem mai mult ragaz sa se intareasca sufletul care vine la noi. As vrea sa adaug ca in Rusia tarista era o lege civila conform careia, in drept, marturia preotului era fara valoare. Era multa persecutie si atunci, in vremea lui Petru cel Mare, impotriva Bisericii, dar acesta era un lucru intr-adevar minunat, fiindca prin asta legea voia sa ocroteasca taina duhovniciei; preotul sa nu aiba dreptul sa dea marturie, nici buna, nici rea, fiindca nu e vorba de asta in preotie, ci e vorba de a pastra taina duhovniciei. Dar nu numai preotul, fiindca nu este numai o etica profesionala, ca pentru doctori, ci este, iarasi, o lucrare in duh.

Daca ucenicul nu pas­treaza taina, apoi taina este aproape anulata. Fiindca daca incepe ucenicul sa spuna: “A, duhovnicul meu mi-a spus asa si pe dincolo”, doua lucruri se intampla: tu, ca duhovnic, nu poti sa dai prajitura unuia si bici celuilalt pentru acelasi pacat, dupa intelepciunea ta de duhovnic stiind ce anume il va mantui si pe unul si pe celalalt, pentru ca este nevoie ca duhovnicul – vorbim din nou de putere, a putea da viata – sa aiba libertate sa dea unuia prajitura si altuia bici, stiind ca unul prin prajitura se va mantui si altul prin bici. Dar daca fiecare incepe sa vorbeasca, o sa se sminteasca. Si la Avva Pimen avem o semismintire dintr-asta, dar el era mult prea intelept ca sa se sminteasca. Auzind ca duhovnicul ii spusese lui: “Lasa gandurile sa intre si lupta-te cu ele in inima”, iar altuia: “Nu lasa ca gandurile sa intre in inima, ci leapada-te de ele cum vezi ca au venit”, tanarul Pimen s-a dus inapoi la avva si l-a intrebat: “Ce e asta, ca mie imi spui una si celuilalt parinte altceva?” Duhovnicul i-a ras­puns: “Pimen, fiule, mi-ai spus sa-ti vorbesc ca sufletului meu; ca sufletului meu ti-am vorbit. Eu ti-am spus ce fac eu!” Si parintele Sofronie explica asa: calugarul celalalt era – hai sa zicem o erezie – “calugar de rand” (om de rand nu exista; fiecare e diferit, dar totusi, exista un adevar si in asta); nu ajungea la un anumit nivel de duhovnicie.

Daca ar fi lasat gandurile sa intre in inima lui, si-ar fi spurcat inima si nu se stie cine ar fi biruit -sau, in orice caz, s-ar fi slabit foarte mult prin aceste ganduri. Pimen insa era asa de plin de har in tineretea lui, ca – spunea parintele Sofronie – duhovnicul a observat ca in orice caz harul ar fi biruit in inima lui. Dar el, fiind asa de plin de har, daca nu lasa gandurile sa intre, sa se lupte cu ele in inima lui, nu ar fi stiut mai multe elemente – aici vorbim de elemente omenesti si de experienta omeneasca – care ii vor fi fost de mult folos in povatuirea celorlalte suflete. Pimen stia nu numai calea harului, dar si viclesugurile gandurilor celor rele, fiindca se luptase cu ele in inima. Si intr-adevar, a devenit un “pimin”, adica un pastor, asa cum proorocise unul: “Pimen, pastorale, de numele tau va rasuna toata pustia”. Vedeti, nu numai in duh era mare, dar duhovnicul l-a pregatit si cu arme mai omenesti, de care este nevoie.

Acum vreau sa revin la tema: unuia i-a spus alba si altuia i-a spus neagra. Este nevoie ca duhovnicul sa aiba libertatea asta. Daca stiti ca ucenicul pastreaza taina, puteti sa faceti cu el ce vreti – adica mantuire, nu asa cum se spune: “faci ce vrei”. Daca stiti ca nu tine taina, o sa fiti cu mainile incatusate in duhovnicia voastra fiindca ucenicul nu va tine taina. Dar nu e numai asta; e, iarasi, o taina mai mare, o taina in duh: cand ucenicul risipeste cuvintele si povatuirile pe care i le-a spus duhovnicul, vrajma­sul nostru prinde mai repede de veste ce s-a intamplat, care e punctul slab, si stie unde sa atace. Uitati-va la povestea din rai (ingaduiti-mi sa parafrazez, ca sa aduc mai la zilele noastre conversatia): dupa ce Dumnezeu i-a spus lui Adam: “Din toate acestea vei manca, dar din acel pom sa nu mananci, pentru ca in ziua in care mananci vei muri” (nu as zice ca il opreste, ci ii dezvaluie tainele cele din rai) vine sarpele la Eva, pentru ca a gasit-o mai slaba – nu stiu de ce, dar se vede ca acesta era faptul – si incepe a-i spune: “Nu cumva Dumnezeu ti-a vorbit ceva de pom, de a manca, a nu manca…?” – o trage de limba.

Ma iertati ca parafrazez in felul asta, dar el era mult mai intelept si n-a vorbit asa cum vorbesc eu acum; a vorbit mult mai la sigur, ca si cum stia el toate. Asa face inselatorul si prin oameni, si prin ganduri (adica vrajmasi vazuti si nevazuti), ne trage de limba. Si sarmana Eva, ca un copil nevinovat, ii spune tot. Noi spunem in rugaciune “ca nu voi spune taina Ta vrajmasului Tau”, dar Eva ii spune: “Dumnezeu a zis ca din toate putem manca, dar numai din pomul acela de-acolo sa nu mancam, fiindca vom muri”. “Aa, bun! Acum stiu unde sa dau!” – zice dracul. Si stim cum a lovit si stim unde a lovit.

Lucrai acesta trebuie evitat in taina duhovniciei. Formati ucenicii pe calapodul asta: taina sa ramana taina, asa cum facea Biserica la inceput. Spovedania nu este un lucra neaparat tainic. Au fost mai multi, ca si cel din “Scara”, care s-au spovedit public. La inceput, spovedania era publica. Dar as zice: ce fel de public, pentru ca cei care asculta duhovniceste, cei care sunt in stare sa planga cu durerile fratelui pacatos, care este pacatos ca mine, ca mine n-ajunge la slava lui Dumnezeu si care este in stare sa se roage plangand si aude taina spovedaniei cu rugaciune. Pai, dracul nu poate intra in unul ca acesta, cum nu poate intra in duhovnic. Asa era comunitatea din Ierusalim. Dar am cazut cu totii. Acum nu numai ca nu putem asculta, dar ne smintim. Si poate chiar, cum spunea o poveste, ca un duhovnic descoase pe un copil mic in spovedanie daca n-a facut cumva asta si aia, si la un moment dat copilul spune: “Nu, asta n-am facut-o, dar e o idee buna!” Adica i-a bagat in minte ce sa faca.

Despre spovedanie as vrea sa mai spun unul sau doua cuvinte pe care le-am trait eu ca fiind foarte importante. Sunt multe; este un valmasag de ganduri, parinti sfinti – ma iertati, dar poate Domnul ne-o da si o completa ce nu putem face noi. Un lucru important in spovedanie este insusi sensul marturisirii, al spovedaniei. Ce este spovedania? Daca imi iertati indraznirea asta, voi spune ca a devenit un lucru prea clinic. Spovedania nu inseamna numai a spune un numar de ganduri sau de fapte pe care le-am facut, asta e un bun inceput pentru un incepator. Spovedania, ca tot ce este duh, devine stare; o stare a firii omului. Prea Sfintitul spunea despre Adam ca nu i s-a spovedit lui Dumnezeu. Ce era in Adam? Era o inchidere fata de Dumnezeu. Daca ar fi spus: “Doamne, am pacatuit, am facut ce ai spus sa nu fac, iarta-ma!” – sau cum avem in rugaciunile noastre: “Eu, ca un om, am pacatuit; Tu, ca un Dumnezeu, iarta!” – Noi stim ca Dumnezeu l-ar fi iertat; n-avem nevoie de vreo dovada. Fiindca daca noi, intr-o zi sau de mai multe ori am facut o spovedanie mai adevarata, mai cu durere, mai cu intelegere, pai stim in ce fel am zburat… Am auzit asta si de la copii care s-au spovedit asa: un copil de sapte ani, cand si-a sfarsit spovedania, zburda prin biserica! Spunea: “Parinte, acum pot sa fug!” Vine inapoi: “Nu numai pot sa fug, pot sa zbor!” Si intr-adevar, ne simtim sufletul curat. Cu cat era mai mare intu­nericul – ca sa-l citez pe Sfantul Pavel: “Acolo unde s-a inmultit pacatul” – cu atat mai mare e bucuria si usurarea sufletului, adica “prisoseste harul”.

Ce greutate are Dumnezeu sa ierte un pacat? Si in legatura cu acele trei zile ale Sfantului Sisoe, parintele Sofronie mai adauga si dansul: “De ce trei zile? Daca un suflet s-a pocait desavarsit si il doare pentru ce a facut, de ce sa nu poata astazi?” Si raspundea: “Fiindca in pustie voiau sa tina o viata deosebit de riguroasa, si ca sa nu cada nivelul acelei rigori, a spus Sfantul Sisoe “in trei zile sunt sigur ca Dumnezeu il poate mantui”. Acesta e un cuvant pe care nu l-as spune cu usurinta.

Mai e un lucru foarte important: vointa proprie. Daca eu nu voiesc sa ma mantuiesc, pai nimeni nu poate voi pentru mine. Si aici este inca o greutate a duhovnicului: cum poate sa fie duhovnic bun in aceste conditii? Trebuie mai intai ca ucenicul sa fie bun. Dar nu o imbunatatire din aceasta pentru care trebuie 60 de ani de rugaciune si 20 de invatatura, ci o intelegere, o dibuire, un chitibus – iertati-mi cuvantul – duhovnicesc si pentru duhovnic, si pentru ucenic. in ucenic trebuie totusi sa se nasca o dorinta de mantuire asa incat sa poata si acel ucenic sa spuna ce am auzit de la parintele Sofronie: “Cine poate sa se teama mai mult pentru mantuirea mea decat eu insumi?” Dar lucrul asta nu e adevarat pentru fiecare. Deci, in intelepciunea noastra ome­neasca si in pregatirea noastra omeneasca si in psihologie si altele, trebuie sa incercam sa intram in relatie cu cel in a carui mantuire intram noi, ca duhovnici, in asa fel incat sa putem inspira acel suflet sa doreasca, sa pofteasca din toata inima mantuirea. Asa cum poftim patimas cele ale trupului, si chiar cu mult mai mult, sa poftim cele ale duhului, pentru ca nimic sa nu ne opreasca in goana noastra dupa duh. Sa ne fie teama – frica lui Dumnezeu, frica de a-L pierde pe Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu cu atata gingasie Se retrage de la mine, incat nici nu observ decat la un moment dat ca nu mai am rugaciune, ca m-am racit in duh, ca si Adam si Eva, ca m-am dezbracat de harul pe care il avusesem adineauri sau candva sau dupa Liturghie, dupa impartasanie, si acum nu-1 mai am. Unde am pacatuit, unde am facut ceva de s-a despartit de mine lumina mea, viata mea, Dumnezeul meu?

Deci, partea duhovnicului este sa-i pregateasca pe ucenici sa vina cu rugaciune la el. Duhovnicul si el trebuie sa-i intampine cu rugaciune, ca Dumnezeu sa lucreze in acele inimi prin inima lui, in virtutea hirotoniei si a hirotesiei sale si in virtutea cautarii si rugaciunilor ucenicilor. Mai important este ucenicul decat duhovnicul. Daca puteti sa dezvaluiti acest aspect ucenicilor, ucenicii vostri va vor face proroci si voi va veti uimi de ce va fi iesit din gurile voastre – si aici repet ce ne spunea noua parintele Sofronie acum multi ani.

In al doilea rand – dar nu stiu care e primul si care e al doilea -inspiratia. Trebuie insuflare duhovniceasca. Cand vedem un suflet nepasator, un suflet caldut sau rece, sa cerem cuvant de la Dumnezeu prin care sa putem trezi la viata acel suflet, suflet rece din care dintr-o data sa iasa para de foc, ca ingerii, ca heru­vimii, ca serafimii lui Dumnezeu. Aici, iarasi, nu este lucrare omeneasca. Duhovnicul are puterea asta, limitata totusi de atitudinea si persoana – nu personalitatea! – celui care vine la el.

As vrea sa mai spun un cuvant despre spovedanie, acesta deja in legatura cu o pregatire omeneasca. De ce nu se spove­desc curat de multe ori oamenii – mandrie, rusine, frica…? Mandria, intr-un fel, o putem da la o parte, in sensul ca mandria a fost primul pacat si este ultimul pacat de care ne descoto­rosim, cum ne-au spus cei mai mari sfinti, adica acesta e ultimul pacat cu care inca au de furca. Deci, mandria este intotdeauna si pretutindeni prezenta. Ca duhovnici, trebuie sa dibuim, in Dumnezeu si in felurile in care am zis, care efect al mandriei trebuie atacat intai si in ce fel.

Vorbesc acum de rusine si de frica, si vin la gandul pe care l-am impartasit cu sfintiile voastre la inceput: cum se face ca Dumnezeu imi ingaduie mie, imi da aceasta cinste sau chiar tolereaza ca eu, pacatosul, sa intru in lucrarea dumnezeiasca mantuitoare a lui Dumnezeu si sa dea pe mainile mele paca­toase un alt pacatos, pe care trebuie sa-l mantuiesc?! In primul rand, tocmai fiindca sunt pacatos. Ce ne-a zis Mantuitorul: “Nu judecati ca sa nu fiti judecati” – adica, dupa cum spun parintii, daca judeci pe cineva sau osandesti un frate si nu te pocaiesti, negresit vei cadea si tu in acelasi pacat, mai curand sau mai tarziu. Si de ce? Am inteles, din amara experienta – ma bucur si multumesc Domnului ca am inteles atata macar – ca se intampla asa pentru ca sa ma invete Dumnezeu pe mine compatimirea. Compatimirea, adica impreuna-patimirea; daca eu sunt pacatos, inteleg ce inseamna a fi pacatos. Daca vorbim de rusine si de frica, stiu ce e rusinea, stiu ce e frica. Deci, trebuie sa invat eu, pacatosul, si am toate elementele sa inteleg pacatul intocmai. Aici e taina intelepciunii – imi pare rau ca in romana nu exista un cuvant ca in slavona, “hitrosti”. As vrea sa fabric un cuvant: din cuvantul hatru, care are si sens de mucalit si de smecher (dar cuvintele astea sunt, iarasi, nu la nivelul duhov­nicesc), as vrea sa fac cuvantul “hatrenie”, adica o intelepciune smechera, o intelepciune care stie sa dibuie toate, dar totusi, intelepciune, si intelepciune iubitoare; o “hitrenie”, daca imi ingaduiti acest cuvant.

Adica duhovnicul trebuie sa aiba gin­gasia asta, intelepciunea asta si smecheria asta pe care vreau s-o numesc hitrenie de a lua pacatul si de a-l face pe pacat sa se doboare cu pacatul, precum si Mantuitorul nu cu viata a biruit moartea, ci cu moartea a biruit moartea. Adica: pacatul, in mine, devine un izvor de intelepciune, un izvor de experienta cu care pot sa ma impartasesc cu impreuna pacatos fratele meu, care vine la mine, nicicum sa-l judec! E nevoie de pacat ca sa nu-l judec pe frate? Nu-i nevoie, ca altfel, Maica Domnului ar fi cea mai mica dintre sfinti si Dumnezeu ar fi neputincios. Nu-i nevoie de pacat ca sa pot sa ma impartasesc cu fratele meu – nu pacatos sa ma impartasesc, ci sa ma impartasesc cu firea fratelui meu si cu sufletul lui. Nu-i nevoie de pacat ca sa am intelep-! ciunea sa stiu ce e pacatul, dar daca n-am stiut mai bine, macar; pacatul sa-l intrebuintez spre zidirea aproapelui si a mea. Uitati-va la cei doi frati, fiul risipitor si fratele sau. La sfarsitul parabolei stim ca fiul risipitor e mantuit. Cine il va mai amagi acum pe fiul risipitor cu bani, cu placeri sau cu altceva? Nimeni! Dar fratele este neincercat inca; a trait corect exterior, dar launtric se vede ca are ceva gaunos in sufletul lui, ca este prins de zavistie, de pizma fata de frate, in loc sa fie bucuros si cu dragoste. Nu stie sa com-patimeasca; vede un frate care “a risipit banii tatalui meu si uite, acuma tatal ii da mai mult decat mie!” Si cand tatal ii spune: “Ce se intampla cu tine, fiule?” ii raspunde: “Ei, cand fiul tau asta vine inapoi, care si-a mancat viata cu desfranate…” Si tatal ii spune: “Fiule, fratele tau acesta…” – adica compatimire. Ma iertati, sar un pic inapoi: ce a l facut fiul risipitor? De ce nu s-a dus sa intrebe pe tata: “Tata, ce inseamna asta?” N-avea dragoste pentru tata, sau incredere, asa cum fiul risipitor avusese incredere cand cazuse mai jos decat toate: “Ma voi intoarce catre tatal meu. Cum? Numai sunt vrednic sa ma numesc fiu, dar o sa-i spun: Slujitor iti sunt; decat sa lucrez astuia, tie iti voi lucra, si da-mi plata mea si iti voi multumi din toata inima”. Fratele fiului risipitor se duce la un slujitor si il trage de limba: “Ce s-a intamplat?” “A – zice celalalt – frate-tau a venit inapoi teafar”.

Ce stie slujitorul despre acel om? Tatal este cel care are gingasia si durerea pentru fiul care s-a pierdut; fiul caruia i-a dat liber banii, stiind ce este, si l-a lasat. Acel tata este insusi Dumnezeu cu Adam. Si tatal, prin gingasia si dragostea lui, a putut sa nasca in acel fiu risipitor incredere, la sfarsitul ratacirii lui, ca sa vina catre tatal si sa ceara mantuire. Si iata ce mantuire i-a dat, ca el venea ca rob! Si acum tatal 1-a facut mai presus decat toti, ca ii da si cununa, si inel, s.a.m.d.

Daca fratele acelui fiu risipitor s-ar fi dus la tatal, tatal i-ar fi spus nu “ca a venit teafar si ca ne bucuram”, asa cum a spus slujitorul, servitorul; servitorul numai asta vedea, numai asta intelegea; tatal i-ar fi spus: “Fiule, in primul rand n-ai de ce sa fii gelos. Tu intotdeauna cu mine esti si nu numai vitelul cel ingrasat, ci toate, tot ce este al meu este al tau” – si parintele Sofronie adauga: “Aici este Dumnezeu care vorbeste lui Adam: “Tot ce este al Meu este al tau” – nu ca Irod, care a fagaduit pana la jumatate din imparatie; Dumnezeu fagaduieste toata imparatia si pe El insusi lui Adam”. Si zice: “Fratele tau nu atata ca a venit teafar, dar ca era pierdut si s-a gasit; ca era mort si a inviat”. Vedeti care este gingasia dragostei parintesti! Nu ca a robului – acum sar un pic, facand o alta paralela: si noi, ca duhovnici, sa fim parinti, si nu robi; sa fim pastori buni, si nu naimiti, in lucrarea cea dumnezeiasca infricosatoare incredintata in mainile noastre. Si deci, cunoscand din pacatele noastre, sa punem prin “hitrenie” intru zidire experienta noastra nefericita -zidirea noastra si a aproapelui. Nu stim noi ce este rusinea? Nu stim noi ce este frica? Si cand vine un sufletel la noi, orisicine ar fi, cat de pacatos sa fie, noua sa ne fie frica pentru el, noi sa ne biruim rusinea pentru el, ingaduindu-i acestui suflet sa se dezbrace, ca Adam, care era gol inaintea lui Dumnezeu, si ca sufletului acesta gol inaintea noastra sa nu-i fie rusine, fiindca noi avem destula dragoste sa-l imbratisam uratit, gol, rusinat. Si in gingasia acestei dragoste sufletul care vine la noi poate sa se dezvaluie fara frica, fara pericol.

Cand se dezbraca sufletul inaintea noastra, orisicine ar fi, sa inghetam de frica inaintea lui Dumnezeu, pentru ca acum avem lucruri foarte gingase in mainile noastre, acum fiecare miscare poate sa insemne viata sau moarte pentru acest chip al lui Dumnezeu, pentru un dumnezeu care, in felul acesta, este in mainile noastre – un dumnezeu in devenire este in mainile noastre; ce vom raspunde daca pe acest dumnezeu il vom preface in drac prin brutalitatea noastra, prin nechibzuinta noastra? Si asta ma duce la inca o tema – cu care ma apropii de incheiere. Ce este pocainta? Pocainta este un act ontologic, adica al firii – o fire care se preface din firea animalica in cea dumnezeiasca. Pocainta omului – si v-as putea aduce mii de citate din Biblie – este Dumnezeu care se pocaieste in mine; care, nepacatos fiind si desavarsit, com-patimeste cu mine pentru moartea mea, pentru pierzania mea. Si noi, cand ne pocaim, intram in pocainta lui Dumnezeu. Si noi, duhovnicii, daca nu intelegem aceasta taina, vom calca cu bocanci cu cuie peste lucrul cel mai gingas, cel mai delicat. Ca Dumnezeul nostru este un Dumnezeu smerit si ne povatuieste catre smerenie nu fiindca suntem robi, ci numai ca sa devenim ca Dumnezeu, ca sa devenim dumnezei.

Daca nu intelegem lucrul asta, intr-adevar, degeaba facem duhovnicie. Va deveni numai lucrare omeneasca; vom incerca sa facem un om mai bun, o societate mai dreapta, sa indreptam istoria putin, si vom da faliment. Daca vom intelege lucrul acesta si in acest duh vom merge inainte in duhovnicia noastra, vom face lucrare dumnezeiasca si ne vom putea permite sa lucram cele ale pamantului, si istoria, si etnia, si morala, si imbunatatirea, caci toate se vor savarsi izvorand din duh. Si, desi sunt zeci de ganduri care imi vin inca in inima, cu asta inchei: Dumnezeu sa ne miluiasca! Ma iertati, sfintiti parinti si Prea Sfintite, poate de prea multa indraznire. Nu pretind sa stiu mai mult decat sfintiile voastre, dar repet ca am impartasit ce am avut eu mai pretios in ideea ca, asa cum am vazut prin mai toata lumea, multe din cele ce am primit noi de la Sfantul Siluan, prin parintele Sofronie, sunt putin cunoscute in lume. Sa ma ierte cei pentru care a fost de prisosinta si sa ma ierte si ceilalti pentru indraznire. Rugati-va si pentru mine, ca sa nu fie numai cuvinte in vant, dar traiesc si eu dupa cuvantul pe care l-am spus si in care cred.

Parintele Rafail Noica