Parintele Rafail Noica – Despre frica lui Dumnezeu

Despre frica lui Dumnezeu

Cuvantare tinuta in Postul Mare 1995 in Catedrala Arhiepiscopala Alba Iulia

Ma gandesc sa spun cateva cuvinte despre frica lui Dumnezeu fiindca este “inceputul intelepciunii”. Dar tare mi-e ca nu intelegem noi ce este frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu; adica, sa-ti fie frica de Dumnezeu daca faci rau, si atuncea, de frica batului, sa nu faci nici aia, nici ailalta? Dar atuncea, daca ne este frica de Dumnezeu in felul acesta, cum propovaduim noi un Dumnezeu al dragostei, si unde este dragostea daca ne este frica de Dumnezeu asa cum ne este frica de un caine rau?

Dar atunci ce este frica lui Dumnezeu? Am cunoscut un suflet foarte bun care, ca sa se pazeasca de rele, si-a agatat in odaie o icoana, sau mai bine zis un tablou, unde se arata Judecata de Apoi, si mai ales chinurile iadului. Si atuncea nadajduieste, cand ii vin ganduri rele, ca uitandu-se la chinurile iadului sa se infricoseze si sa se ajute ca sa le taie. Spunea ca, la inceput, mergea tactica aceasta a nevointei, dar acuma se uita cu indiferenta la toate ororile pe care le arata tabloul, si inceputul intelepciunii parca nu se inteleneste in inima ei. Dar imi venea sa zic: Frica de iad, frica de chinuri este aceeasi cu frica de Dumnezeu, sau cand altii gandesc ca, tot asa, se infricoseaza cu gandirea la draci si la tot ce ne fac ei? Dar atuncea imi vine gandul: Frica de drac, asta este frica de Dumnezeu? Adica, Dumnezeul nostru este dracul? Ori Dumnezeul nostru este iadul?

Frica de Dumnezeu. Dar mie imi place, acolo unde se poate, unde fraza ingaduie, imi place mai mult sa spun “frica lui Dumnezeu,” fiindca expresia asta are un diapazon mai larg, inseamna mult mai multe lucruri, precum as vrea sa va pun lucrul acesta in gand acuma, din tineretele voastre. Tot cuvantul dumnezeiesc are un diapazon mult mai larg decat orice cuvant omenesc. Cu ajutorul Domnului o sa incep sa va vorbesc despre asta.

Prefer “frica lui Dumnezeu”, intai, fiindca “frica de Dumnezeu” prea mult sugereaza ca ti-e frica “de”; si atunci, daca ti-e frica “de” – fie Dumnezeu, fie un balaur – ce faci? Fugi si te ascunzi. Dar asta-i tocmai gresala pe care a facut-o Adam; ca, poticnindu-se si neascultand de Dumnezeu, vine Dumnezeu in Rai, si Adam aude glasul lui Dumnezeu in Rai, in “racoarea serii”, si fuge si se ascunde dupa copac.

Dar pe noi Biserica ne invata nu sa ne ascundem, ci sa ne marturisim: spovedanie. Adica ce este spovedania? Noi venim la Dumnezeu si ne dezvaluim. Nu ca Adam, asteptand pe Dumnezeu sa zica: “Adame, unde esti?” “Apai m-am ascuns, fiindca eram gol”. Si atunci Dumnezeu sa zica: “A, dar cine ti-a aratat ca erai gol? Nu cumva ai mancat din rodul acela de care ti-am spus Eu sa nu mananci?” Si iata ca Dumnezeu ii face spovedania lui Adam. Si pana la urma ce se intampla? Adam, cand s-a infatisat inaintea lui Dumnezeu, isi acoperise goliciunea cu frunze de smochin. Dar cand s-a terminat, tragic, tot dialogul acesta – tragic, fiindca Adam si-a pierdut frumusetea cea dintai, si nu si-a regasit-o prin marturisire, prin pocainta – cand Adam a pierdut Raiul in care se desfata, ce a facut Dumnezeu cu Adam? Iata ca l-a imbracat cu “haine de piele”.

Aceste haine de piei sau haine de piele – si expresia are multe intelesuri, pe care o sa le invatati, dar ma limitez astazi la una: Nu e oare haina de piele o imbracaminte, un acoperemant mai desavarsit decat frunzele de smochin? Adica, atuncea cand a iesit o cearta, cum ar fi, intre Adam si Dumnezeu, Adam a ramas imbufnat in starea lui si nu s-a intors ca sa spuna lui Dumnezeu: “Da, Doamne, asa cum ai zis, asa am facut. Am mancat din rodul din care mi-ai spus sa nu mananc, si uite ce s-a intamplat. Credeam ca mi se deschid ochii ca sa-i ridic la Dumnezeu, ca asa mi-a zis sarpele, atuncea cand Tu mi-ai spus ca aveam sa mor – si uite ca am murit, uite ca duhovniceste am murit. Mi s-au deschis ochii, si ce-am vazut? Goliciune si rusine. Dar de ce rusinea asta? Am pierdut harul Tau, am murit!”

Adam nu a spus asta. A ramas “in aer”: “Iata, femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea mi-a dat sa mananc, si bineinteles ca am mancat.” A cui e vina? A lui Dumnezeu. Si deci, zic ca Dumnezeu, bland, a incercat prin Eva sa-l mantuiasca pe Adam, dar nici Eva nu s-a aratat a fi ce a fost mai tarziu Maica Domnului, care prin dragostea ei, prin smerenia ei sa mantuiasca pe Adam. Si Eva ca prin cearta a marturisit: “Apai sarpele m-a amagit.” Si de aceea zic “cearta”, ca nici Adam nu s-a pocait, nici Eva nu s-a pocait, adica nu s-au imblanzit catre Dumnezeu, nu s-au smerit cu starea aceasta, minunata pentru cine a gustat catusi de putin o data smerenia, ca sa dea ocazie lui Dumnezeu sa se arate bland si milostiv, indurat, iertator, vindecator; ca, dupa uraciunea pacatului, Dumnezeu sa-i vindece, si Raiul sa nu fie pierdut. Si a ramas cearta.

izgonirea_lui_adam_din_raiSi au plecat de catre fata lui Dumnezeu, si Raiul s-a inchis cu Arhanghelii si cu Serafimii; si cu sabie de foc! Si iarasi zic, Dumnezeu ce a facut? I-a acoperit, le-a acoperit rusinea goliciunii cu haine mai desavarsite decat au putut ei sa isi creeze. In aceasta vedeti iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu. in cearta fiind, Dumnezeu i-a miluit mai mult decat au putut ei insisi sa se miluiasca.

Apai daca Dumnezeu este asa, de ce sa nu mergem la Dumnezeu de la inceput si sa spunem, cum ziceam adineauri ca ar fi trebuit sa faca Adam: “Da, Doamne, ara pacatuit, dar iti cer iertare; Doamne, am pacatuit, dar din viata nu vreau sa cad!” – fiindca nici Dumnezeu nu vrea sa cadem din viata.

Frica de Dumnezeu, in sensul prost al cuvantului, este ce a desavarsit pacatul in Adam: despartirea de Dumnezeu. Dar nu a desavarsit-o total, ca pocainta mai este, dar a pecetluit intr-o oarecare masura starea de pacat.

O, daca Adam ar fi inteles “frica de Dumnezeu” ca pe frica lui Dumnezeu cea adevarata.. Vedem in cei ce au trait cu frica lui Dumnezeu, in Sfinti, in Parinti, in Psalmii care ne vorbesc: frica lui Dumnezeu este ceva ce apropie pe om de Dumnezeu. Apai cum mai este frica, daca te apropie, si nu te desparte?

Frica lui Dumnezeu este una din trairile iubirii, cand ti-e frica sa pierzi pe Dumnezeu, caci este asa de pretios, asa de drag, asa de iubit, asa de dulce sufletului. Harul lui Dumnezeu este asa incat, cand il pierzi, intr-adevar ai inteles ce inseamna moarte. Ca “moarte” nu inseamna in primul rand despartirea sufletului de trup, ci despartirea duhului omului de catre Duhul cel Sfant, de harul lui Dumnezeu. Asta este moartea, si de asta suferim noi toti. Si atuncea, cunoscand harul, noi avem mai multa experienta decat Adam, tocmai fiindca cunoastem raul. Adam a cunoscut numai binele si, cum zicem noi, “i s-a urat cu binele”, cum ar fi. Nu ca i se urase – dar nu l-a pretuit; in sensul acesta s-a urat cu binele, ca nu a stiut sa-l pretuiasca.

Daca unul dintre noi primim har de la Dumnezeu, apai harul naste o oarecare teama, cu plangere. Cum a venit in mine? Cine se salasluieste in mintea mea? Ce este ce mi-a schimbat acum toate gandurile, toate simtirile? Dar, lucru si mai infricosat: cum sa-l pastrez? Cum sa nu-l pierd? Si cu cat e mai puternic harul, cu atat este mai puternica frica. Unii vorbesc de “teroare,” totusi nu in sensul urat al cuvantului: o “teroare” sa nu pierzi aceasta, harul acesta asa de pretios. Dar, o, cat de usor se pierde! Un gand, cat de mic, care nu este in armonie cu el, si s-a dus! Dar nici nu stii ca s-a dus. Te trezesti dintr-o data: A, unde este? Unde este ceea ce-mi era atat de scump? Era pentru mine atat de bine. Cum sa-l mai aflu?

Si daca vine harul acesta la inceputul vietii, se pierde – fiindca omul nu stie sa traiasca fara pacat, si nu stie sa nu-l piarda. Dar daca continua educatia sfanta a omului, revine harul. Dar totusi sufletul il simte de asa o gingasie, incat te apuca o groaza cum sa nu-l pierzi. Si frica aceea care merge pana la groaza, aceea este frica lui Dumnezeu. Aceea este, daca vreti, frica de Dumnezeu, frica sa nu-L pierzi pe Dumnezeu, Cel ce te-a facut. Este deja “in samanta” dragostea lui Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu, dragoste care, in nesavarsirea noastra, in starea noastra de pacat, se manifesta ca o frica, frica de a fi nevrednici de frumusetea aceasta nespusa.

Si va spun si lucrul acesta: va rog sa nu va inchipuiti ce poate fi frumusetea aceasta; ci sa cereti lui Dumnezeu sa v-o arate si sa v-o dezvaluie, sa o traiti in sufletele voastre, in inimile voastre, in oasele voastre, in carnurile voastre, ca este reala, si daca nu e reala, nici nu avem nevoie de ea. Va spun asta ca preot al Bisericii Ortodoxe, ca monah de mai bine de treizeci de ani. Daca tot ce se propovaduieste in Biserica noastra este numai o filosofie, in lada de gunoi cu ea! Ma iertati ca vorbesc asa brutal, dar vreau sa stiti ca este adevar. Dumnezeu este adevar, si adevarul se traieste; este cu putinta, literal, sa fie trait pana “in oasele tale”.

Literal in oasele tale? Sfantul de care v-am mai vorbit, si va mai vorbesc si altii, Sfantul Siluan, spune ca harul cel mare patrunde pana in oasele omului, si de aceea oasele acelui om dupa moarte devin moaste. Moastele nu sunt doar “oseminte”, moastele sunt oseminte sfintite de salasluirea harului Duhului Sfant pana in oase, si se simte in inima, in suflet, in minte, in trup, si pana in oase! Si de aceea va cer, tot ca monah al Bisericii, nu incercati sa va inchipuiti, fiindca toate inchipuirile sunt o caricatura groaznica in comparatie cu ce este adevarul harului.

Ce este? Traiti in adevar, cereti lui Dumnezeu: “Daca esti adevarat, Doamne, trezeste-ma si pe mine! Scoate-ma din negura in care sunt. Iar pentru pacatele mele mustra-ma, Parinte, cu blandete, ca sunt slab, dar da-mi Tu strigatul celui care se mistuie, si da-mi puterea caintei, dar arata-mi-Te! Fa ca viata mea sa fie adevarata, daca esti Dumnezeul adevarului.” Si spun aceasta fiindca Dumnezeu, ori este adevar, ori nu avem nevoie de El. Si aceasta o spun din incredintarea pe care o am din putina mea experienta, dar si prin adeverirea multor sfinti, pe care pe unii i-am cunoscut din carti, dar si in viata.

Frica lui Dumnezeu atuncea incepe sa fie “inceputul intelepciunii” – inceputul, nu intelepciunea! Fiindca sfarsitul intelepciunii este dragoste, asa de puternica, incat nu mai ramane nici urma de frica, cum ne spune Apostolul Ioan intr-una din Epistolele lui. inceputul intelepciunii este frica lui Dumnezeu, si frica lui Dumnezeu este dulce, desi poate sa mearga pana la groaza. Si, sa stiti, cum o descria Parintele nostru Sofronie, ca e datatoare de viata, nu este covarsitoare, zdrobitoare, cum este teroarea si frica. Este datatoare de viata, si o simti ca pe un dar pretios, pe care instinctiv nu vrei sa-l pierzi. Nu instinctiv, intuitiv, dar am intrebuintat cuvantul acesta care este mai aproape de intelegerea noastra. Precum instinctul ne face, ne impinge, ne calauzeste, daca vreti, in viata materiala, trupeasca, asa si intuitia in viata duhovniceasca.

Frica lui Dumnezeu atuncea naste in noi o alta frica de pacat decat cele pe care le-am descris la inceput, fiindca, vazand ca sunt lucruri care nu sunt in armonie cu frumusetea aceasta nespusa si absolut de nedescris, dar reala, si ca frumusetea aceasta e asa de gingasa, ca o poti pierde, de nici nu stii ca s-a dus, dar te trezesti fara ea, te apuca o teama de orisice nu este in armonie cu aceasta. Si “orisice-ul” care nu este in armonie cu aceasta, acela este pacatul.

Si definitia pacatului nu este pe linie morala, sau sociala, sau etica, sau practica (si acolo e un adevar, dar nu-i adevarul ultim). Definitia pacatului este pentru noi definitie vitala: este ceea ce nu e in armonie cu mireasma aceea nemaipomenita pe care o numim harul lui Dumnezeu. Acesta este pacatul! Si ne apuca o teama de pacat. Nu o teama bolnavicioasa: Aoleu, sa nu fac asta! Aoleu, sa nu fac ailalta! Stie sufletul ca Dumnezeu este marinimos si puternic a vindeca de pacate, dar ne apuca un lucru care devine ce numeste Psalmistul: “Cu ura desavarsita i-am urat”, adica, tot ce nu este de-al harului devine ura acum. Dar iarasi zic, nu bolnavicioasa, ci desavarsita. O ura in care, daca ai iubit lumina aceasta si viata, urasti toate ale mortii si ale stricaciunii cu “ura desavarsita”.

Parintele Rafail Noica

(text din volumul de conferinte transcrise – “Cultura Duhului” – tinute de Ieromonahul Rafail Noica, volum aparut la editura REINTREGIREA, a Sfintei Arhiepiscopii a Albei-Iulia)

 

————————————————————————————————

Va oferim si un interesant articol despre fragmentul de mai sus:

“Frica lui Dumnezeu” este unul din textele cuprinse in culegerea de transcrieri a conferintelor tinute de Ieromonahul Rafail, la chemarea inalt Prea Sfintiei Sale Andrei, irezistibilul Parinte Arhiepiscop al Albei-Iulia.           “Celalalt Noica”, cum am indraznit altadata sa-l poreclim duhovniceste pe Ieromonahul Rafail, este “fiul de carne” (natural) al marelui filosof Constantin Noica si fiul duhovnicesc al harismaticului Parinte erudit Sofronie, acesta la randu-i ucenic de taina al Sfantului Siluan Athonitul.

           Culegerea, pomenita mai sus, este intitulata “Cultura Duhului”. Este o carticica puternica, sfintita si uimitoare ca o scriptura. S-a strecurat discret prin librarii si pe tarabe, aproape nebagata in seama, cu toate ca, indraznesc sa o afirm, dintr-un anumit unghi paginile ei pot fi considerate paginile-reper ale ultimilor zece ani! Ce anume o deosebeste atat de autoritar de restul miilor de scrieri aparute in acest rastimp? Raspunsul a fost dat deja de uriasa multime adunata la Drept ca sa-l asculte in Postul Craciunului, cand celebra aula studenteasca, intesata imposibil, era cat pe-aci sa se prabuseasca peste oameni. In mod cert, Ieromonahul Rafail se bucura de o imensa notorietate dar, fapt ciudat, pe cat de larga, pe atat de discreta. Dumnezeu il tine in continuare acoperit. S-a auzit si nu s-a auzit de el. Romania profunda da semne ca il stie bine, in timp ce ucenicii preferati ai tatalui sau, priceputi in “promotionarea” tipologiei Noica, intarzie sa-l caute, sa-l cunoasca si sa-l cultive.

           Spuneam mai demult ca lumea l-a ascultat cu rasuflarea taiata pe ieromonah fiindca a recunoscut in el “profesionistul” indumnezeirii prin har, pe cel care nu vorbeste pe dinafara, ci numai despre lucruri si fapte ale credintei incercate personal, pe propria-i piele: cu propriul vaz, cu propriul auz, cu propria-i intuitie, cu propriul cuget, cu propriul suflet, cu propria-i inima. L-au asediat, deci, dornici sa primeasca cuvantul de folos al practicianului.

           Exaltanta emotional si total acaparatoare teologic, parcurgerea atenta a celor 8 vorbiri mari si late, care structureaza minunata carticica aparuta la editura Arhiepiscopiei Albei-Iulia, va ajuta cititorul sa identifice destul de rapid, nu numai secretul marii audiente de care se bucura ieromonahul ci, mai important, cheia lecturii si intelegerii discursului Parintelui Rafail.

           Parintele Rafail vorbeste iconic, ca Sfintii Parinti.

           Aceasta este exploziva noutate-veche a neobisnuitei sale prestatii omiletice. In Romania crestina de astazi, acest tip de vorbire omiletica, proprie marii Traditii a Bisericii Nedespartite, nu mai poate fi intalnit decat sporadic, numai ca “accidente” ale vorbirii unuia sau altuia dintre parinti. Doar Parintele Galeriu a “zugravit” inalt si cult icoane omiletice, inrudite “tehnic” cu cele ale ieromonahului. In Apus, vorbirea iconica a amutit demult si complet.

Ce inseamna atunci a vorbi / propovadui iconic?

           Dezastrul pe care l-a inregistrat imaginea crestina, liturgica, a Bisericii Una, rupandu-si unitatea sfanta in doua – icoana si tablou religios – a fost doar ecoul in aria imaginii a unei schisme generale, resimtita la toate nivelele expresiei bisericesti: si discursul teologic, si discursul omiletic, si cantarea Bisericii, si structurile doxologice au cunoscut, in cadrul si la nivelul expresiei lor specifice, corespondentul aceleiasi scindari catastrofale a imaginii crestine: icoana si tablou religios.

           Care este elementul sau procedeul plastic care face imediat vizibila deosebirea dintre icoana si tabloul religios?

           Daca vom juxtapune cele doua tipuri de imagine, vom observa imediat ca fiecare deseneaza altfel formele lumii vazute si aceasta fiindca altfel pune formele in perspectiva. Daca in cuprinsul tabloului religios directiile tuturor liniilor fug “ca in realitate” – se grabeste sa constate privitorul – pentru a se strange toate intr-un punct de fuga situat pe linia de orizont, linie pe care o zarim trasata undeva, departe, in profunzimea tabloului, in cuprinsul icoanei directiile liniilor fug invers, adica vin dinspre profunzimea imaginii inspre prim-planul icoanei, inspre suprafata acestuia, care automat le devine linie de orizont. Avem deci de-a face cu o perspectiva rasturnata, cu directiile rasturnate in raport cu directiile perspectivei normale, “realiste”, numita de istoricii de arta perspectiva clasica.

           Si totusi, care din cele doua feluri de perspectiva este mai realista, adica informeaza privitorul din mai multe unghiuri asupra bogatiei lumii vazute? Care din ele ii reproduce mai fidel sublima diversitate a fatetelor?

           Se va putea observa ca perspectiva clasica, construita geometric riguros prin legile si procedeele stabilite de distinsul geometru renascentist Leon Batista Alberti, ilustreaza, oricat de prodigios ar reproduce-o vizual, perceptia unui singur punct de vedere: ce inregistreaza vederea mea binoculara, adica lumea vazuta doar dinspre mine, cel care ma uit. Este deci o zarire a lumii dezolant incremenita, extrem de in parte, si, de aceea, vadit partinitoare; o vedere a carei obiectivitate este extrem de relativa. Descrie doar cum vad eu, Sorin Ioan sau, mai larg, cum vedem doar noi oamenii; dar, atentie, nu cum ne uitam fiecare, de acolo de unde se-ntampla sa ne aflam, ci cum am vedea daca ar fi posibil sa ne uitam deodata toti, exact din acelasi punct si exact in acelasi timp, pironiti pe acelasi punct de fuga de pe linia de orizont. Or faptul, fizic vorbind, este absolut imposibil practic. In consecinta, vederea perspectivei clasice, pe care o socoteam atat de convingator realista in raport cu icoana, se arata acum a fi de fapt eminamente iluzorie. O minciuna geometrica, este drept, plauzibila, dar atata tot!

           In ce priveste icoana, trebuie spus mai intai ca directiile rasturnate ale liniilor si traseelor fug si se strang in puncte de fuga diferit plasate pe suprafata plana a icoanei. Pe scurt, liniile de fuga vin de undeva de sus, sa zicem, dinspre cerul icoanei, si se opresc cu toatele in prim-plan. Faptul produce un fenomen absolut surprinzator: rabaterea in plan a adancimii, ridicarea acesteia in doua picioare, pana devine absolut verticala, adica devine una cu planul imaginii. Fosta adancime a devenit planietatea, bidimensionala a imaginii. De unde ar putea irumpe in plan aceste foste linii de fuga in adancime, daca nu dinspre Dumnezeu. Privirea Lui urmeaza deci liniile de fuga care tintesc invers, dinspre adancime inspre planul icoanei, cel la care se roaga de fapt orice om credincios. Astfel, planul icoanei, pe care este zugravita asemanarea cu prototipul, se transforma in prag. Pragul icoanei este asemanarea, singurul loc din lumea creata, vazuta si nevazuta, unde se petrece marea si tainica intalnire dialogala dintre Dumnezeu si om. Aici se lasa Dumnezeu vazut de om, aici il poate vedea si cerceta omul pe Dumnezeu, dar numai asa cum ingaduie El sa-L vedem. Aici, pe planul sfintei imagini, folosind insa priceperea si perspicacitatea duhovniceasca a zugravului de icoane, Domnul isi poate zugravi chipul, ambiantele nelumesti, si simbolurile bunatatilor pe care ni le-a pregatit. Asemanarea zugravita pe suprafata plana a icoanei, doar ea este gazda lui Dumnezeu, doar ea trimite la prototip. Odata stearsa, disparuta – ne zice Sfantul Patriarh Gherman – pe lemnul icoanei poti taia ceapa!

           Sa recapitulam: centrul optic si unic, de pe linia de orizont din profunzimea tabloului religios, cel care strange toate directiile liniilor de fuga il simbolizeaza perspectival pe Dumnezeu; pe Dumnezeu asa cum se straduie sa-l acceseze, sa-l scruteze si sa si-l descrie omul. In contrast, liniile care fug invers, rasturnat, in icoana il descriu pe Dumnezeu cum se lasa El vazut de noi. Icoana este deci singura imagine a lumii care ne livreaza o vedere globala, care ne infatiseaza si pe noi vazuti de El si pe El cum se lasa vazut de noi. Este vederea totala pe care in veci n-o poate experia vederea fizica, prizoniera cautaturii binoculare, ci numai vederea credintei, cea al carei har acopera toata plaja intalnirii si dialogului dintre Dumnezeu si om.

           Fara ca sa se fi observat vreodata, eforturile modernitatii noastre recente de a elibera imaginea plastica de constrangerile “legilor academismului” au fost tot timpul legitimate si incuviintate tacit de perspectiva rasturnata a icoanelor. Doar icoana poate rasturna structurile coercitive pe care omul, nestiind (sau uitand) cum sa utilizeze canonul pentru a fi liber cand creeaza si le-a zidit singur. Abia tarziu, la batranete, dar exemplar, Picasso avea sa mormaie ingandurat: “Daca as fi cunoscut icoana, altul ar fi fost traseul artei mele!”

           In secolul trecut a avut loc o adevarata campanie dusa de oamenii de stiinta, dornici sa afle originile nemaipomenitei indrazneli medievale de a inversa liniile in icoane. Totusi, iluzionistic sau nu, ele se strang mai mult decat parelnic inspre orizont. Nu este oare oricui limpede ca lumina zilei ca marginile drumului isi anuleaza paralelismul atunci cand alergi in viteza cu propria-ti masina pe sosele?

           Nimeni, dintre cercetatori, nu s-a gandit ca sursa acestei “inovatii” ar putea fi Scripturile, adica chiar Biblia si Sfintii Parinti. Oare nu este tot Noul Testament o imensa icoana scrisa, o icoana scripturala, tocmai fiindca inaugureaza perspectiva inversa, evanghelica? Indata ce, prin intrupare, Dumnezeu S-a intors cu fata catre om, S-a aratat lui, omul L-a vazut cum i S-a aratat, L-a auzit cum i-a vorbit si l-a atins cand El S-a lasat atins. Prin urmare, Evangheliile isi trag puterea nelumeasca din faptul ca sunt vorbite si comentate de Dumnezeu, prin harul Duhului Sfant daruit celor patru evanghelisti-iconari. Iata de ce, nimeni nu va putea gasi vreun loc in Evanghelii unde Dumnezeu intrupat sa fi fost descris prin prisma vederii si intelegerii omului, dinspre om, cum se intampla in tabloul religios occidental. Vorbirea evanghelica a lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura este desavarsit iconica. O vorbire iconica atat de benefic contagioasa pentru om, incat exista destule momente uluitoare cand, in Evanghelii, oameni ca noi ajung subit sa vorbeasca dumnezeieste, pnevmatic, ca Dumnezeu: raspunsul centurionului, marturisirea lui Petru, concluzia cananeencii, cererea orbului de la Jerihon etc. Nici cand poseda cel mai abundent geniu, oamenii nu scriu si nu vorbesc ca in Evanghelii. Martor este tot stocul de capodopere omenesti care formeaza patrimoniul culturii secularizate moderne. O cultura aniconica; daca nu ostila, in mod evident indiferenta “culturii Duhului Sfant”. Cultura noastra cea de toate zilele este nesfanta si geniala!

           Mai grav se petrec lucrurile in sanul Bisericii: scindarea in icoana si tablou religios, petrecuta la toate nivelele de exprimare ale Bisericii si ale culturii bisericesti, a avut drept consecinta pastrarea icoanei de catre Biserica Rasaritului crestin si cultivarea intensa a tabloului religios de catre crestinismul apusean. Catolicismul, deci, a renuntat la icoana, indulcindu-se cu elocutia descriptiva si explicita “expresivitate” estetica a tabloului religios, pentru ca protestantii sa inceteze complet sa mai tolereze vreun fel de imagine sacra inrudita macar cu icoana sau cu tabloul religios.

           Scopul Intruparii Domnului a fost mantuirea oamenilor, prin agonisirea Bisericii. Chip al acestei Intrupari a Logosului in istorie, icoana este una cu Biserica. Omul nu o poate produce decat in Duhul Sfant, ca si sacramentele. In mod logic, o biserica, o confesiune care renunta la icoana intoarce de fapt spatele Duhului Sfant, Cel care umple cu putere dumnezeiasca Tainele Bisericii. O Biserica ale carei Taine se savarsesc fara puterea Duhului Sfant devine in mod automat o Biserica nemantuitoare, adica nefolositoare omului. Acesta este nenorocitul aniconism care a erodat aproape complet puterea datatoare de viata a credintei in Apusul crestin. Unghiul pe care il construieste intretaierea la orizont a liniilor de fuga din tabloul religios a fost ulterior exprimat si el arhitectonic. Asa a aparut lungimea insuportabil ascutita a sagetii goticului flamboyant. Genialitatea celebrelor turnuri inaltate de ctitorii si arhitectii domurilor occidentale composteaza norii maret si fara har. In schimb, perspectiva rasturnata, iconica, tintind din inalt pamantul oamenilor ravasit de pacat, a dat nastere splendorii cupolei ortodoxe.

           Vorbirea iconica, vorbirea din perspectiva lui Dumnezeu, cea care rastoarna determinarile cauzale ale cugetarii duhovnicesti este insasi vorbirea Sfintilor Parinti. Caracteristica principala a discursului patristic este iconicitatea, adica vorbirea cu perspectiva inversa! Ieromonahul Rafail practica cu brio duhovnicesc, ca un virtuos al manevrarii geometriei rasturnate a apoftegmelor discursului patristic, restaurarea cugetarii si propovaduirii duhovnicesti de factura iconica. In ce fel procedeaza? In loc sa angajeze orizontul si cercetarea puterii si voii dumnezeiesti, folosind perspectiva pacatului ca directie de fuga inspre Dumnezeu a patimirii noastre, el rastoarna aceasta directie vorbindu-ne despre cum se vede patimirea noastra dinspre Dumnezeu. Cu alte cuvinte, in loc sa puna ca miza a discursului omiletic riscurile care ne pasc atunci cand pacatuim, ieromonahul ne vorbeste despre riscurile care il pasc pe Dumnezeu cand pacatuim!

           Pocainta, iertarea, frica de Dumnezeu, credinta in Dumnezeu, omul, postul, smerenia, dragostea sunt de obicei propovaduite si comentate teologic de “omiletica tabloului religios” dinspre noi, pacatosii, laolalta cu riscurile care il pandesc pe omul care a pacatuit, care pacatuieste, sau care ar urma sa pacatuiasca. Dumnezeu este interogat, chemat hipnotic numai dinspre pacat, adica dinspre noi, exact cum este accesat orizontul de vederea restrictiva, in parte si binoculara a tabloului religios.

           Ieromonahul Rafail cantareste omul si mantuirea lui in perspectiva riscurilor divine, a modului divin de a risca iubirea omului acceptand vulnerabilitatea si mergand pana la a-si risca slava dumnezeiasca pentru a-l putea iubi pe om pana la capat, fara sa-i raneasca libertatea. Aici, declara ieromonahul, in puterea de a fi vulnerabil si de a se face mai neputincios chiar decat neputinta umana se arata in toata slava Atotputernicia Domnului – Pantocratorul de mai inainte de veci care, pentru om, s-a micsorat pe Sine mai jos decat oricare sluga.

           Icoana cugetata, icoana vorbita, icoana cantata, icoana zugravita, folosesc toate, potrivit randuielii lor specifice, liniile de fuga ale rasturnatei si neumanei perspective evanghelice. Rasturnarea perspectivei care a salvat destinul omului a depins de Fiat-ul unei tinere fecioare din triburile neamului lui Israil. Imaginea care proslaveste inversarea directiei liniilor de fuga ale istoriei umanitatii este Icoana Bunei Vestiri.

Sorin Dumitrescu

Sursa: http://www.ziua.ro/prt.php?id=109373&data=2003-02-01

Parintele Rafail Noica – Conferinta despre “Cuvantul lui Dumnezeu – Cultura Duhului” – Alba Iulia, Postul Mare, 1994

Trei fisiere audio:

Parintele Rafail Noica – Cultura Duhului 1/3

Parintele Rafail Noica – Cultura Duhului 2/3

Parintele Rafail Noica – Cultura Duhului 3/3

Instructiuni pentru download: click dreapta pe fisier, save (link) target as…

 

 

 

 

 

Cuvantul lui Dumnezeu – Cultura Duhului

Mi-am propus sa incep cuvantul meu apeland la cuvantul Mantuitorului: “Cerul si pamantul vor trece, dar cuvantul Meu nu va trece.” Ce este cuvantul? Noi suntem obisnuiti sa-l intelegem ca un mod de a face contact unii cu altii, de a face un schimb de informatii. Dar vedem in Scriptura altfel de lucruri spuse despre cuvant. “Intru inceput era Cuvantul si Cuvantul era catre Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul.” “Si Cuvantul trup S-a facut.” “Zis-a Dumnezeu: Sa fie lumina, si a fost lumina.” Si orice a spus Dumnezeu prin cuvant, s-a facut. Iarasi revin la cuvintele Mantuitorului, cand a spus: “Cuvintele Mele sunt duh si ele sunt viata.”

Ce este cuvantul ?

Ce este cuvantul? Cum sa intelegem? Si as vrea sa leg acest cuvant, cu ajutorul Domnului, si de notiunea de cultura, cultura Duhului, cum am spus. Scriptura ne arata ca Dumnezeu, cand a facut pe om – daca ma iertati, ma duc un pas mai indarat: cand a facut tot ce-a facut inaintea omului – printr-un singur cuvant a infaptuit: Sa fie! Cand a fost vorba de om, altfel a facut Dumnezeu pe om. S-a sfatuit: “Sa facem om in chipul nostru si-n asemanarea noastra.” Si intelegem ca omul nu este o faptura ca toate celelalte fapturi. Si intelegem aceasta nu din mandria noastra, ci prin cuvantul pe care Dumnezeu ni l-a dat. Si vedem cum, prin cuvant, Dumnezeu continua sa cheme, sa ia legatura cu omul. Dumnezeu prin cuvant il sfatuieste pe Adam. Cand Adam cade, dupa ce nelegiuirea cuprinde toata istoria pamantului pana la distrugerea lui sub Potopul lui Noe, vine un moment in istorie cand Dumnezeu iarasi vorbeste omului, dand prin Prorocul Moisi o lege.

Legea aceasta avea doua meniri: S-aduca pe om din nelegiuire la o lege – asta o putem intelege toti, legea morala – dar sa dea si niste indicatii in acea lege despre ce avea sa faca Dumnezeu la “sfarsitul vremii”, la plinirea vremii mai bine zis. “Plinirea vremii” avea sa fie nu un lucru cronologic in primul rand, ci intruparea acelui Cuvant. Spune Sfantul Pavel in Epistola sa catre Evrei: “Dumnezeu, Care in multe feluri a vorbit parintilor nostri, in sfarsitul vremii ne-a vorbit prin insusi Fiul Sau.” Or acest insusi Fiul Sau se numeste si Cuvant al lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu revine acuma sa-Si continue lucrarea de infaptuire prin “dialogul” pe care il incheaga cu Omul, mai bine zis il “reincheaga,” dupa despartirea ce se produsese in Rai prin caderea lui Adam. Cuvantul il putem intelege ca energie – energie creatoare.

Dar cuvantul omului ce este? Daca omul este chipul lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu care poate sa ajunga pana la asemanarea lui Dumnezeu, si cuvantul omului este o energie. Cuvantul lui Dumnezeu ne invata ca prin cuvant de rugaciune sa ne apropiem de Dumnezeu. Omul in rugaciune ajunge la starea cuvantului cea mai inalta, unde cuvantul lui prinde puteri, in Duhul lui Dumnezeu, sa infaptuiasca, oarecum asa cum si Dumnezeu a infaptuit Omul nu este menit sa faca si el, sa creeze o lume; omul este menit sa dezvolte acest chip al lui Dumnezeu din el intru asemanarea deplina. Asa intelegem noi mantuirea.

Cum intelegem noi mantuirea? In Biserica noi intelegem mantuirea ca impartasire a vietii dumnezeiesti. Dumnezeu impartaseste omului viata Sa. Cand omul ajunge la aceasta asemanare deplina cu Dumnezeu, de pilda daca omul ajunge sa traiasca si in slava, si in ocara, si in rusine cu aceeasi neclintita dragoste dumnezeiasca, stam la inaltime. De ce? Fiindca aceasta neclintire a iubirii nu este parte din alcatuirea psihologica a omului, ci o caracteristica dumnezeiasca: Dumnezeu nu poate avea vrajmas. Cine poate ceva impotriva lui Dumnezeu? Nu se clinteste, pentru ca nu este nici marit de slava pe care I-o dam noi, nu este nici micsorat de hula pe care I-o aducem noi. Fiindca El este, si viata Lui este vecinica. Dumnezeu este, si ne cheama la acest “a fi” si la aceasta asemenea-vecinicie pe care o are El. Stam la inaltime, intr-adevar, cand ajungem la trairea oricarei virtuti crestine, intelese nu intr-un sens etic, moral, ci intelese ca insusirea energiei care traieste in insusi Dumnezeu.

Si-aici ma apropii putin de tema pe care voiam s-o iau: Care este aceasta energiei? Este Cuvantul lui Dumnezeu salasluind si petrecand in om. Dumnezeu prin energia cuvantului incearca sa contacteze pe om. Omul prin cuvantul rugaciunii incearca sa raspunda lui Dumnezeu. Omul isi arata libertatea lui si libera lui alegere cand raspunde lui Dumnezeu prin rugaciune, cand poate sa spuna “Amin” lui Dumnezeu, chemarii lui Dumnezeu. Dar ceea ce mantuieste pe om este, iarasi, nu ceea ce face omul, in neputinta lui, ci ceea ce face cuvantul lui Dumnezeu salasluind in noi.

As rezuma ceea ce am incercat sa spun pana acuma, ca noi intelegem cuvantul in sensul lui cel mai adanc, ca o energie; si as vrea sa intelegem cu totii lucrul asta, sa nu ramanem la nivelul de informatie a cuvantului. Cuvantul in trairea duhovniceasca este impartasire, cand Dumnezeu vorbeste cu omul – cum spune Scriptura – prin insusi Fiul Sau. Daca bagati de seama diferentele dintre Vechiul si Noul Testament, sunt mari diferente de cuvant.

Legea “etica” a Vechiului Testament este sa faci asta sau sa nu faci asta. Vei face, sau nu vei face, si ramanem doar la o oarecare “facere” relativa. Cand Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu incepe sa povatuiasca omenirea, invatatura Lui incepe cu “Fericiti cei curati cu inima, ca a lor este Imparatia Cerurilor,” “Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia”, si asa mai departe. Nu vedem nicaieri pe Mantuitorul poruncind ca de la inaltime, ca unor robi, ci preia si poruncile Vechiului Testament, zicand: “Ati auzit ca este scris asa si asa, dar Eu spun voua..” – si da dimensiunea adevarata a poruncii Vechiului Testament.

De ce zic adevarata? In Legea Vechiului Legamant ne-a vorbit prin proroc; in Noul – El insusi. Vechiul a fost o pregatire a omului spre a intelege putin pe Dumnezeu. Adica cum putem sa intelegem noi pe Dumnezeu? Cum putem, intr-adevar, fiindca scrie si Scriptura ca mintea omului nu poate sa cuprinda pe Dumnezeu, ca gandurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gandurile omului, precum cerul mai presus de pamant. Si atuncea i-a dat omului, prin trairea ascultarii, sa inteleaga pe Dumnezeu. I-a dat omului la inceput, sa zicem, un cod etic prin Moisi, prin cele Zece Porunci. Si prin aceasta omul invata sa nu minta, sa nu fiare si altele, adica invata ca Dumnezeu nu ne vrea mincinosi, ucigasi si altele, fiindca Dumnezeu insusi nu este mincinos, Dumnezeu nu este hot, Dumnezeu nu este ucigas.

Dar nu in aceasta etica gasim viata, fiindca ceea ce omul cauta, lucrul pentru care insetoseaza omul este viata, pana la urma. Si de cate ori auzim in zilele noastre: “Da, dar si eu vreau sa traiesc” – si asta in general ca sa ne scuzam o viata libertina. Si sper sa nu va smintesc spunand ca, intr-un oarecare sens, omul are dreptate cand zice asa, fiindca – iau cuvantul Mantuitorului: Omul nu-i facut pentru Sambata, ci Sambata e facuta pentru om. Sambata – adica “odihna,” adica implinirea.

Adica in ce sens are dreptate omul? Omul cauta viata. Ceva in noi cauta, nu ce isi inchipuie omul a fi binele, ci, pana la urma, viata o cautam. Or Scriptura nu vorbeste de un mai bine sau mai rau, ci peste tot vorbeste de viata.1 Iar Hristos ne graieste cuvinte, nu ale unei etici superioare ci, ca Dumnezeu, “ale vietii vecinice;” adica, pana la urma, aceea ce voia sa ne insufle si prin Legea Vechiului Legamant, unde se “poticnea,” pe de-o parte, de desavarsirea mai mica sau mai mare a prorocului, pe de alta, de incapacitatea gandului omenesc de a se ridica la o intelegere duhovniceasca mai “subtire,” mai “inalta,” si, in acest sens, mai adevarata.

Chiar si in Vechiul Testament, in cele Zece Porunci, Dumnezeu spune omului: “Sa fiti sfinti, fiindca Eu sunt Sfant!” Nu zice: Sa fiti sfinti fiindca asa e bine, asa e frumos. “Fiindca Eu sunt Sfant!” Or Dumnezeu este Care vorbeste prin Moisi cuvantul asta. Lui Moisi i-a dezvaluit ca “Eu sunt.” Dumnezeu este Cel Care Este. Si vrea sa-l aduca pe om in aceeasi fiinta. Ii impartaseste ceva la inceput; si in masura in care omul se lasa impartasit de cuvantul lui Dumnezeu, gaseste in acest cuvant pe Dumnezeu, energie de viata.

Pana si in Vechiul Testament vedem in Proroci si in altii ca au “gasit”. Sfintii Vechiului Testament deci au gasit o energie de viata. Nu erau pur si simplu oameni morali; erau oameni in care, si carora putea Duhul sa graiasca, oameni prin care Dumnezeu a dezvaluit omenirii diferite, sa le zicem, etape ale apropierii omului inapoi catre Dumnezeu, inapoi zic, fiindca Adam, in Rai, cazuse de la Dumnezeu.

Dar apropierea cea mai mare este in Hristosul Sau, in Unsul Sau, in Fiul Sau, in Cuvantul Sau. in Hristos avem nu Dumnezeu vorbind prin putinta si neputinta unui Proroc, care este om ca noi, cu oarecari greseli, cum vedem in Vechiul Testament, ci insusi vorbeste, si cuvantul iese altfel. Cuvantul este pe de-o parte mai mangaietor decat al Legii Vechiului Legamant, fiindca este cuvantul de viata, cuvantul harului, cuvantul energiei creatoare, daca omul primeste ca acest cuvant sa salasluiasca in el.

Adica cum? Incepem la un nivel tot ca in Vechiul Testament, moral, daca nu intelegem altceva. Incepem sa nu facem asta, sa nu facem ailalta, care se zice ca sunt rele. Si incepe o oarecare intelegere noua. Incepem, poate, sa dam putinta Duhului sa produca in noi un moment de viata si sa intelegem atunci in trairea noastra care este viata, unde este viata – acest “care” si “unde” fiind o calitate. Sa ne indulcim in cele cerute de viata dumnezeiasca, si prin aceasta indulcire sa deslusim amaraciunea in chiar ceea ce parea sa fie atragator, in ce se numeste pacat.

Taina mantuirii este in aceasta impartasire a omului intru cuvantul lui Dumnezeu, cand omul lasa si pe Dumnezeu sa se impartaseasca cu el. Este o deschidere reciproca. Iarasi zic, nu este la nivel de informatie sau la un nivel de moralitate, care este numai un prim plan, un nivel primitiv al apropierii de Dumnezeu, dar de unde dam o dezlegare, ca sa zicem asa, a Duhului lui Dumnezeu prin acest cuvant sa ne impartaseasca cu ceva, carea impartasire duce pe om mai departe, si acest “mai departe” nu are limita, pana la identitatea totala a omului cu Dumnezeu.

Am vrut prin toate astea – cam intortocheate – sa dau totusi cateva ganduri despre cuvant. Deci cuvantul ca impartasire, nu cuvantul ca informatie. Este alt nivel, cuvant cu alta energie.

Cultura duhului

Iar acum – Cultura. Cum am putea defini noi cultura? Am auzit si in Apus si aici, in Romania, multi oameni care, vrand sa traiasca bine, sa traiasca o viata dreapta sa zicem, au fost socati ca sub numele de cultura astazi, in veacul nostru, se includ tot felul de perversiuni, pana la desfranari si altele, tot ce-si poate inchipui omul. As zice ca are dreptate acest cuvant: pana la urma cultura este ceva ce cultivam. Dar atentie, fiindca ce cultivam, asta si devenim.

Cultura este orisice cultivam. Si cultivarea pamantului este cultura. Si cultivarea pacatului este o cultura, smintita, dar cultura. Dumnezeu acuma ne cheama sa cultivam in noi cele ce sunt ale vietii; Dumnezeu Care L-a facut pe om, Care stie din ce este facut omul, Care singur stie unde este nazuinta adevarata a omului; Dumnezeu Care vede pe om deznadajduit, cautand viata acolo unde se vede ingropat in tot felul de morti – si pana la urma Moartea – si cautand viata smintit, in orice i se pare lui a fi implinire sau placere. Dar Dumnezeu, tainic, stie unde nazuieste inima omului, si la acea nazuinta raspunde prin cuvantul Lui. Si, Cuvantul lui Dumnezeu – Dumnezeu ne invita sa-L facem cultura noastra.

Dar Dumnezeu nu este unul care lucreaza cu informatie. Multi ganditori, filosofi, oameni de stiinta pun intrebari multor oameni de-ai Bisericii, sa zicem: “De ce n-aveti o doctrina pentru..,” nu stiu ce sa spun, sa zicem: “Ce se intampla cu copiii care mor nebotezati..” sau mai stiu eu ce.

Biserica – si as zice cultura Bisericii – nu tine a ne informa pentru orisice. Dumnezeu, prin Biserica, tine a impartasi omului. Impartasind omului ceva din viata Lui, daca omul primeste, poate sa mearga mai departe, fiindca, cum scrie in Psalmi, “Adanc cheama catre adanc.” Omul adancindu-se, descoperind adancurile tainelor lui Dumnezeu, cauta mai departe, si merge mai departe; merge nu “studiind,” ci traind merge pana unde, intr-o buna zi, va si sti toate cate stie Dumnezeu.

Cred ca mai toti cunoasteti inceputul Bibliei, dezvaluirea inceputului omului, povestea lui Adam in Rai, pe care multi astazi au primit-o ca un fel de mit. (Daca ma iertati, fac o paranteza: As da aceasta provocare tuturor celor care cred ca este un mit: studiati miturile si studiati povestea lui Adam, sa vedem daca nu gasiti niste diferente esentiale intre ce este mit si ce este aceasta povestire. Dar va las cu aceasta provocare.) Intre altele, vedem in povestirea aceasta intr-adevar esenta noastra. Adam-ul acela sunt eu, Adam-ul acela este orisicine. Adancind trairea noastre bisericeasca, ne regasim in el si pe el in noi.

Dumnezeu L-a facut pe Adam si L-a pus in acest Rai si I-a spus: “Iata, toate acestea vor fi tie pentru mancare, dar din pomul cunostintei binelui si raului, dintru acela sa nu mananci, ca in ziua in care vei manca, vei muri.” Noi intelegem acest “Sa nu mananci” ca porunca lui Dumnezeu, si pe drept cuvant. Dar: ce numim noi porunca? Porunca de multe ori este de la unul mai mare la unul mai mic: cu degetul ridicat zice: “Sa nu faci asta!” Dar cu Dumnezeu nu este asa, si nici nu are forma aceea, ca Dumnezeu ii si explica imediat lui Adam, “Pentru ca in ziua sau in clipa in care vei manca din el, vei muri.” Adica Dumnezeu impartaseste lui Adam un lucru mic, dar un inceput. “Daca pui piciorul pe calea asta, te pot duce mai departe; daca nu, e un risc.”

Dar Dumnezeu l-a lasat liber pe Adam, fiindca Adam trebuia sa isi arate libera vointa in trairile lui. Si Adam s-a vazut cu un alt cuvant in fata: sarpele a venit si i-a spus lui Adam – sarpele cred ca era simbolul intelepciunii, ca se zice ca era cel mai intelept dintre animale – si i-a spus lui Adam: “Nu vei muri daca vei maneai din acest pom.” Si Adam, crezand, nu pe Dumnezeu, ci crezand sarpelui, a facut ce i s-a parut ca este bine. Si s-a trezit, cum spune sarpele, ca: “Ti se vor deschide ochii si vei cunoaste binele si raul, ca Dumnezeu cunoaste binele si raul, si vei deveni ca Dumnezeu.” Si lui Adam intr-adevar i s-au deschis ochii, dar: ce taine dumnezeiesti s-au dezvaluit lui Adam cand i s-au deschis ochii prin aceasta fapta? Cum a devenit el nemuritor si atotstiutor ca Dumnezeu?

Adam, cand, chipurile, i s-au deschis ochii – si intr-adevar, intr-un fel i s-au deschis – s-a vazut rusinat, s-a vazut gol, s-a vazut dezbracat si s-a rusinat de goliciunea lui. S-a rusinat Adam de Eva si Eva de Adam, si s-au ascuns sub imbracaminte de frunze, si cand au auzit venirea lui Dumnezeu inapoi in Rai, s-au rusinat de Dumnezeu. Dar ce, rusinea este starea lui Dumnezeu? Vedeti ca au primit un cuvant smintit, si energia acestui cuvant a smintit pe om, si smintire duce catre smintire. S-a dezbracat de firea cu care era imbracat, si s-a gasit gol si rusinat si de Eva si de Dumnezeu, si s-a gasit in tendinta de a se desparti tot mai mult de Dumnezeu; ca atunci cand a venit Dumnezeu, Adam s-a ascuns dupa copacii Raiului. Dar daca Adam ar fi ascultat si crezut in Dumnezeu mai mult decat in glasul strainului…

Si asta este menirea omului. Ascultarea glasului lui Dumnezeu. Mantuitorul zice: Oile Mele aud glasul Meu si urmeaza Mie. Glasul strainului nu il aud, si se infricoseaza de al strainilor, ca nu-l cunosc. Deci Oile lui Hristos, si in masura in care suntem Oile lui Hristos, ne invatam increderea in Dumnezeu. invatam sa deslusim glasul lui Dumnezeu (glas tainic, precum si cuvantul este o taina a energiilor lui Dumnezeu), incepand dintr-o traire morala prin care ni se dezvolta niste simturi. Pornim cu oarecare frica – aceasta fiind o energie care pazeste – frica aceasta dezvolta o perceptie: deslusirea glasului strain de glasul Tatalui, atunci cand deslusim un glas de strain – acolo unde este strain – si glasul Tatalui – glasul celui ce ne naste intru viata vecinica – in cuvintele lui Dumnezeu; omul, fiind atras catre viata, desluseste moartea acolo unde nu este glasul lui Dumnezeu.

De aceea spune Mantuitorul ca oile Mele se tem de straini, fiindca nu cunosc glasul strainului! Adica, nu recunoastem in strain glasul chemarii catre viata. Dar acesta-i un simt care este in om din fire, mai mult sau mai putin – in masura caderii fiecarui om – simt care se dezvolta prin trairea cuvantului dumnezeiesc. Se dezvolta: si in aceasta dezvoltare consta ceva din ceea ce putem numi cultura duhului.

Astfel incep sa se induhovniceasca cele cinci simturi care, induhovnicite initial printr-o prima traire, ne conduc putin cate putin la o mai adevarata cunoastere in cele ale lui Dumnezeu, pana ajungem la o familiaritate cu Dumnezeu. in masura in care aceste simturi nu sunt mduhovnicite, ele devin prin cultura cultivare – adica cultivam cuvantul lui Dumnezeu.

Ma gandesc la alta chemare a glasului lui Dumnezeu: “Auzi, Israel!” – Israel insemnand poporul lui Dumnezeu. Auzul este un lucru pe care-l numim in Biserica ascultare. Ascultarea este in primul rand auzul cuvantului, ceva ce ascultam. Noi intelegem ascultarea ca o disciplina: sa “asculti de cineva.” Este un adevar si in asta, dar nu aceasta este esenta ascultarii. Efectul de disciplina vine din ce numim duhovniceste ascultare, dar este numai un efect, un efect secundar.

Fac o comparatie: Precum pruncul in pantecele maicii: am auzit din cunostintele stiintifice ca in el, dintre cele cinci simturi, auzul este primul care se dezvolta, si ca pruncul poate auzi glasul tatalui sau prin tesuturile pantecelui maicii. Ceva analogic se intampla in trairea noastra duhovniceasca. Prin tesuturile lumii asteia, materiei asteia, invatam in Duh sa auzim si sa deslusim glasul Tatalui. Deci ascultarea, inainte sau dincolo de a fi o disciplina, este o auzire si un discernamant. Discernem deci glasul cunoscut al Bunului Pastor de glasul strainului, pe care il recunoastem ca strain.

Bineinteles ca ascultarea, auzirea, daca vreti, duce si la o infaptuire oarecare. Auzim ceva si facem dupa ce auzim – asta numim ascultare ca, as zice, cultura. Deci omul, umbland dupa povatuirile pe care le aude, cultiva in el trairea acelor povatuiri; precum Adam, ascultand povatuirea sarpelui mai mult decat pe a lui Dumnezeu, fara sa-si dea seama, la inceput, a cultivat moartea – si a picat in ea; tot asa, cultivand cuvantul lui Dumnezeu, cultivam in noi samanta vietii si, caisa zicem asa, “picam” in viata (dar nu picam, ca este, nu o cadere, ci un urcus). Cultivand samanta vietii, samanta e va incolti, samanta va rodi, si asta este o intreaga cultura. Ziceam ca si cultura pamantului este o cultura: dar si asta este o cultura a “pamantului,” a pamantului care sunt eu.

Am zis la inceput ca tot ce cultiva omul este cultura. Cultura smintita sau buna, dar este cultura. Am zis si lucrul acesta: sa-i dam omului o cautare, si am numit-o cautarea vietii, cautare smintita sau dreapta, dar asta este cautarea omului, ca Dumnezeu Care a facut pe om, Care stie ce este in om, din ce este facut si pentru ce este facut, Care stie slabiciunea omului, dar si potentialul omului, Dumnezeu este Cel Care ne cunoaste si Care ne poate da implinirea pe care o cautam.

As vrea sa aduc aicea un cuvant al Sfantului Dorothei al Gazei, care spunea: Cel ce traieste in ascultare, cel ce-si leapada vointa ca sa traiasca in ascultare, se trezeste facand voia sa intotdeauna. La inceputurile trairii mele calugaresti ceva din cuvantul asta am inteles, dar foarte smintit, si as vrea sa vadesc aceasta smintire in caz ca si altii se smintesc in acelasi fel. intelegeam oarecum ca, bineinteles, daca te-ai lepadat de voia ta si faci cu placere ce-ti spune altcineva, asta este voia ta, si deci te gasesti ca tot mereu faci voia ta facand voia celuilalt. Un graunte de adevar este si acolo, dar intelesul este mult mai adanc, mult mai tainic si mai mangaietor.

Adevarul este ca Dumnezeu stie mai bine decat mine ce vreau. Eu caut viata, dar o pot cauta smintit. Facand ascultare in Duh, ma trezesc dintr-o data: “Pai, Doamne, asta-i ce voiam!” Pana la urma acesta este lucrul catre care nazuiam Recunosc, paradoxal, ce n-am cunoscut niciodata. Atuncea cand harul Vine, cand cuvantul lui Dumnezeu traind si petrecand in noi incolteste si incepe sa dea viata; cand harul incepe sa traiasca in om, sa-1 umple, sa-1 plineasca si sa-l indumnezeiasca, marturia tuturor Sfintilor din Vechiul Legamant incoace a fost ca aceasta este ceea ce plineste pe om. Bineinteles ca aceasta este! Dar ce, Dumnezeu o sa stie mai putin decat mine, faptura Lui, ce vreau si ce caut eu? Omul poate cauta smintit, si pana la urma pacatul este o minciuna, este o smintire – o smintire a firii, precum zice cuvantul romanesc: “Si-a iesit din fire,” este o iesire din fire.

Si precum am mai zis, sa nu ne lasam amagiti de multe filosofii si gandiri care, mai ales in zilele noastre, se amesteca in toate si smintesc pe om. Firea omului este ceea ce Dumnezeu ne dezvaluie a fi firea omului. Acuma nu intelegem de ce. Cele pamantesti, cele materiale le intelegem, ca fiind viata noastra primitiva, fara nici un sens peiorativ al cuvantului “primitiv,” as zice viata noastra animala, fara nimic peiorativ notiunii de animal, decat ca este neindestulator pentru om. Dar firea aceasta materiala ne este mai la indemana: daca ti-e foame, si ai ce manca, orisicand poti sa iei si sa mananci; dar cuvantul Mantuitorului, “Nu numai cu paine va trai omul, ci cu fiecare cuvant care purcede din gura lui Dumnezeu,” unde gasim cuvantul acesta?

Cuvinte in carti gasim. Dar intelegem cuvantul acesta, ca sa incolteasca si sa-i simtim viata? Gasim energia acestui cuvant, ca in clipa cand, sa zicem, ne mananca lacomia, sa gasim indulcire in cuvintele lui Dumnezeu, astfel incat sa simtim: “Pai asta poftea, nu pantecele meu, ci altceva in mine.” Atunci cand pantecele s-a umplut si nu mai are nevoie de mancare, daca mai mananci e lacomie. M-am umplut de mancare, dar ceva mai poftesc, si m-arunc spre mai multa mancare, cu dezamagirea de a vedea ca mancarea nu-mi face decat rau si ajung pana la greata. Ca tot ce este material este stricqcios, are un termen, dar pofta omului nu are termen. De ce? Fiindca omul nu este numai un animal, cand ceva in om pofteste, vecinicia pofteste, infinitul. Ceva in om nu se satisface, nu odihneste decat in nemarginirea lui Dumnezeu.

Daca in mine poate incolti acel cuvant, si il gasesc ca fiind lucrul catre care nazuieste pofta mea, atunci numai e pofta in sens peiorativ, ci din lacom ma vad virtuos, cum am zice noi, moralmente. Dar nu-i vorba de virtute asa cum intelegem in morala, ci de viata, ca Dumnezeu la viata primeste pe om. Si in asta consta faptul ca Sfintii au trait cu bucurie in cuvantul lui Dumnezeu, s-au nevoit cu bucurie, s-au indulcit de posturi si de vieti aspre. Dar nu viata aspra ii indulcea, ci puterea harului.

Asta nu este un lucru al intelectului, este o traire care a dat putere. Ce inseamna martir? Cuvantul este acelasi ca “martor,” etimologic Martirul este un martor, pentru ca viata care traieste in el – in Hristos – este mai puternica decat viata pe care o avem in madularele noastre pamantesti stricacioase. Mai puternica energetic, nemaisimtind nici chinurile, pentru indulcirea pe care i-o pricinuieste dragostea lui Dumnezeu, care-l face mai bine sa moara cu Dumnezeu in chinurile cele mai cumplite, decat sa se indulceasca de indulciri stricacioase, trecatoare, despartindu-se de Dumnezeu. Dar stricacios si trecator nu este numai ca azi traiesc si maine mor; stricacios si trecator este o calitate a indulcirii.

Se zice ca Dumnezeu este Dragoste, Dumnezeu este Iubire. Atunci omul ce este, daca-i chipul lui Dumnezeu? Si omul este dragoste, si omul este iubire. Vedem ca pana si pacatele cele mai mari au de-a face cu dragoste si cu iubire. Omul, fiind facut in chipul lui Dumnezeu, isi cauta identitatea, cum zicem noi astazi.

Dumnezeu mai bine decat mine stie unde-mi este identitatea. Si cand omul urmeaza cuvantul lui Dumnezeu, cand omul continua cuvantul lui Dumnezeu, se trezeste dintr-o data ca asta si voia. Si voia asa de inversunat, asa de inflacarat, ca este gata si sa moara ca sa ramana cu dragostea, cu firea sa in dragoste, decat sa cada in smintirea dragostei pe care acuma o resimte ca smintire.

Deci cuvantul lui Dumnezeu este cultura duhului. M-amintesc cand am venit in Romania dupa multi ani, cineva mi-a vorbit de Parintele Paisie Olaru si mi-a spus ca i-a cerut inainte de moarte un cuvant pentru tineretul roman. Si asa cum am auzit eu si cum retin, cuvantul ar fi fost cam acesta: “sa pazeasca cuvantul lui Dumnezeu” Am auzit doua-trei cuvinte frumoase despre Parintele Paisie Olaru, dar cand am auzit cuvantul lui, nu stiu de ce l-am indragit foarte mult in inima mea. Si m-am gandit ca asta este poate un cuvant mai mare decat ne dam seama: “Sa pazeasca cuvantul lui Dumnezeu.” Incepem a pazi cuvantul lui Dumnezeu, a-l cultiva la nivelul la care ne gasim. Etic il intelegem? Pai etic incercam sa-l pazim, dar as vrea sa atrag atentia la asta: Nu acolo sa ramana mintea noastra, nu acolo sa caute, sa nu formalizam – viata sa cautam.

Exista o cercetare duhovniceasca pe care trebuie s-o faca omul. Exista un “de ce”, o intrebare pe care trebuie s-o puna omul. Trebuie sa intelegem sensul si esenta lucrurilor. Nu este numai paza unui “Fa asta, nu te gandi de ce, doar sa fie asa, ca asa-i bine!” Dumnezeu nu a spus lui Adam “Sa nu mananci din pomul acela, ca asta-i rau!” A explicat lui Adam: “Sa nu mananci din pomul acela, ca in ziua in care vei manca, vei muri.” Si vedem ca de o anume moarte a si murit, desi trupul mai avea sa-si traiasca un termen pana la moarte, dar in duh a murit, s-a despartit de Dumnezeu, s-a invrajbit cu Dumnezeu. In loc sa se bucure de venirea lui Dumnezeu, s-a infricosat, s-a rusinat si s-a ascuns. Notiunile astea de frica, de rusine, de ascundere sunt foarte mari.

Asadar, sa pazeasca cuvantul lui Dumnezeu. Noi incepem prin a pazi cuvantul asa cum ne taie capul. Dar as vrea sa indemn pe fratii si pe surorile mele sa inteleaga, sa nazuiasca, sa caute in rugaciune mai departe decat ce ne taie capul astazi. Ca nu este numai o pazire a unui cuvant – etica; cuvantul nu este o porunca morala, desi are si efectu asta, dar e numai un efect, si efect secundar. Este Cuvant de Viata. Pazind cuvantul lui Dumnezeu, dam posibilitatea acestui cuvant sa salaslniasca in noi si sa petreaca in noi. Si descoperim ca acesta este cuvantul care pe noi ne pazeste.

Pana la urma cine pazeste pe cine? Omul pazeste cuvantul lui Dumnezeu? Mai adevarat, cuvantul pe care-l pazesc, pe mine ma pazeste. Si nu numai ma pazeste, ci ma duce mai departe. Cat de departe? Spune Scriptura ca trupul si sangele nu pot mosteni Imparatia Cerurilor, Imparatia Cerurilor nu este in trup si sange, in mancari si in infranari: este Imparatia Duhului. Scris este – tot de Apostolul Pavel, caruia i s-au dezvaluit taine adanci – caci: “Ochi n-au vazut si urechi n-au auzit, si nu s-a suit la inima omului ce a pregatit Dumnezeu celor care-L iubesc pe El.” Daca ochi n-au vazut si urechi n-au auzit, daca n-a intrat in inima omului, cum putem noi sa mergem catre acestea pe care nu le vedem si nu le auzim? Sunt asa departe de noi, ca nimica omenesc nu le poate intelege.

Cultura Cuvantului tocmai catre acest nevazut, neauzit, neinchipuit de om conduce. Cuvantul lui Dumnezeu vine din imparatia Cerurilor, si nu numai ca ne pazeste, dar ne si duce in imparatia Cerurilor.

Ce este Imparatia Cerurilor ?

Ce este imparatia Cerurilor? Mantuitorul zice: “Sa nu cautati la dreapta si la stanga. imparatia este in voi.” Imparatia este in om, si cuvantul lui Dumnezeu cauta sa salasluiasca in om. Omul este la inceput ca un animal, fara nimica peiorativ; adica traind in viata materiei, in viata animalica, dar spre deosebire de alte animale care vietuiesc ca noi pe pamant, care se nasc ca noi pe pamant, care cresc ica noi si aparent mor ca noi (adica noi ca ele), spre deosebire de aceste animale vedem in nazuinta aceasta a omului, in poftele acestea, de neimplinit prin nimica material in om, vedem cautarea aceasta, care tradeaza chipul dumnezeiesc in om.

Omul niciodata nu se va putea satisface pe pamantul acesta, nici cu cele mai mari placeri, nici cu cele mai groaznice pacate, nici cu cele mai mari infaptuiri ale istoriei, ci poate sa moara deznadajduit, chiar fiind implinit in toate; fiindca alta nazuieste omul, dar nu poate atinge. Trup si sange nu pot mosteni lucrurile acestea, pe care trupul si sangele nu le pot vedea, nu le pot auzi, nu le pot percepe, nu le pot intui, decat un firicel vag Dar cultivand in noi acest cuvant, insusi cuvantul lui Dumnezeu, Cuvantul descopera ceea ce este El.

Revin la ceea ce numim poruncile lui Hristos, ce spuneam la inceput, ca nu sunt ca cele a ale Vechiului Legamant, desi am aratat ca si Vechiul Legamant indica ceva mai departe decat doar o lege, un Rai. Cuvantul lui Hristos este trecerea de la disciplina la viata. Spune Evanghelia Sfantului Ioan: “Legea prin Moisi Sra dat, dar harul si adevarul prin Iisus Hristos a venit.”

As vrea sa revin la un nivel mai concret acuma, pazind cuvantul lui Dumnezeu. Dar Cuvantul trup S-a facut si cuvantul se impartaseste omului prin toate simturile, prin cuvant, asa Cum intelegem noi, oarecum informativ, daca vreti, dar fiindca este vorba de viata, cuvantul se impartaseste numai in vietuire. Nu este destul omului sa studieze Scriptura, ca un studiu abstract, nu este destul omului sa traiasca o viata imbisericita, sa-si impodobeasca casa cu icoane, sa, asculte muzica duhovniceasca, bisericeasca, sa inloanasca o cultura omeneasca cu o cultura imbisericita.

Dumnezeu, Care ne-a facut si Care stie din ce suntem facuti, stie ca suntem trup si sange. Cuvantul trup s-a facut, in mai multe sensuri. Cuvantul cel mai inainte de veci. Care se numeste si Fiul lui Dumnezeu, Care este insusi Dumnezeu, S-a intrupat in istoria aceasta, S-a nascut asa cum m-am nascut si eu, a copilarit asa cum am copilarit si eu, a trait si a suferit asa ca mine, a murit asa cum voi muri si eu, a inviat asa cum eu nu pot invia, S-a inaltat la Ceruri si sade de-a dreapta Tatalui, si a creat prin aceasta o cale catre dreapta Tatalui pentru mine.

Si cand vorbesc de “mine” nu vorbesc de cel care va vorbeste. Vorbesc de tine. Ca si tu esti un “eu,” orisicine vei fi. Deci Cuvantul trup S-a facut, spre impartasire, si ca trup ni se impartaseste. Unul din cuvintele mantuitoare ale Domnului a fost ca Painea Vietii avea sa fie El insusi. In Evanghelia de la Ioan avem cuvintele: “Cine mananca trupul Fiului Omului si bea sangele Lui are viata vecinica.”

Si chiar spune mai departe: “Cine mananca trupul Fiului Omului si bea sangele Lui, petrece intru Mine si Eu intru el.” Si zice: “Cine nu mananca trupul Fiului Omului si nu bea sangele Lui, nu are viata in sine.” Acest Trup si Sange este poate esenta cea mai concentrata a Bisericii. Nu stiu cum sa o exprim. Doresc, si ma rog Domnului ca sa puna in inimile voastre sa se inteleaga cuvantul pe care vreau sa-l spun. Acolo unde ma poticnesc eu, intelegerea voastra sa mearga mai departe si sa intregeasca ce nu ajung eu sa exprim.

In Sfanta Impartasanie mancam ce vede mintea a fi o bucatica de paine si un strop de vin, ce vad ochii nostri pamantesti, ce miroase mirosul nostru pamantesc, ce simt cele cinci simturi: este paine si vin. Dar, intr-un chip tainic, acestor simturi li se dezvaluie din ce in ce mai puternic si mai clar, mai limpede si mai concret, atunci cand simturile duhovnicesti se dezvolta; si incepem sa intelegem cuvantul Mantuitorului Care zice ca este nu numai paine si vin, ci insusi Trupul si Sangele Lui. Spune sfantul Pavel ca deoarece copiii sunt partasi trupului si sangelui, si El – Hristos – Cuvantul lui Dumnezeu, S-a facut partas trupului si sangelui, S-a facut asemenea noua. Dar, intr-un chip de neinchipuit omului, Se da spre mancare.

Pentru omul modern, care este obisnuit cu cercetare intelectuala, amintesc cuvantul unui filosof (am uitat care – un filosof german): “Mcm ist was man ifit”. Este un joc de cuvinte. Ist inseamna “a fi;” scris un pic altfel, inseamna “a manca:” esti ceea ce mananci. Adica mancam materie, suntem materie. Va sa zica, ce sa gandim lucruri prea inalte: vedem ca ne luam viata din cele materiale, din zarzavaturi, din trup de animal, din alte lucruri, deci si noi suntem ce-i zarzavatul si ce este trupul de animal, si noi suntem un fel de “varza,” cateodata in mai multe sensuri. Si noi suntem un trup de animal. Ca animalul ne nastem, ca animalul pierim. Dar eu pretind ca Cel Care a facut pe om stia mai bine decat filosoful german ca omul este trup si sange, si de aceea ne-a dat, intr-un chip tainic, Trup si Sange, ca sa ne hranim, in duh, prin aceasta hrana pe care o primim trupeste.

Este un plan cu multe nivele acolo, fiindca mai este un alt nivel. Mancam Trup si Sange, dar vedem si simtim paine si vin. Iarasi, Dumnezeu Care a facut pe om stie firea omului. Nu l-a facut pe om sa fie canibal. Omul, daca nu se indraceste – indepartandu-se de Dumnezeu -nu rabda nici macar gandul de a manca trup crud si sange, si deci ne-a dat acest trup si sange in felul cel mai frumos, cel mai nobil, hrana cea mai nobila pe care o cunoaste omul, pentru ca este si o anume asemanare cu trupul si cu sangele in paine si in vinul rosu.

Ma gandesc la toate expresiile Vechiului Testament care vorbesc de “sangele strugurelui”, si acolo era o intuitie nemaipomenita! Mancand deci intr-o forma, nu canibalica, dar totusi intr-o forma trupeasca, mancam duh, fiindca omul teste jsi duh.: A spusi Hristos Samarinencii: “Duh este Dumnezeu, si cei ce se inchina lui Dumnezeu, in Duh si in adevar sa se inchine.” Si aicea, in mancarea aceasta, mancam Duh, in mancarea Trupului acestuia.

Aicea nu pot sa nu ma impleticesc nitel in cuvinte, si iarasi nadajduiesc ca Dumnezeu o sa desluseasca in voi ce e nevoie pentru mantuirea fiecaruia. Zic ca mancam Duh; dar mancam Trupul si Sangele Mantuitorului, si intr-o forma chiar materiala, acceptabil gustului omului, dar este altceva decat ce ni se pare a fi.

Merg mai departe. Mancam un Trup si bem un Sange care au cunoscut moartea, dar si invierea, dar si inaltarea, dar si sederea de-a dreapta Tatalui; dar, intr-un chip tainic, si Venirea Cea de-a Doua, si Slava cea vecinica, cea din urma – ne impartasim cu insusi Dumnezeu.

Unde duce cultura cuvantului lui Dumnezeu, credinta in cuvintele lui Dumnezeu? Cuvintele lui Dumnezeu, omului pot parea, si par de multe ori sminteala cea mai mare, si insusi Apostolul Pavel nu se sfieste a vorbi de “nebunia lui Dumnezeu,” dar adauga ca nebunia lui Dumnezeu se arata mai inteleapta decat intelepciunea omului. Intelepciunea omului e neputincioasa, precum si omul; este stricacioasa, precum si omul; dar ceea ce ne pare noua a fi o nebunie, daca este dumnezeiasca, sa ne impartasim cu aceasta nebunie, si vom vedea ca asta era intelepciunea.

Deci ajungem la impartasirea concreta, fizica, la impartasirea cu lucrul care vine de dincolo, lucrul care vine de unde mintea omului “nu se poate duce.” Ochiul nu poate vedea, urechea nu poate auzi. Ei, asta-i energia care ne duce intru acel “dincolo.” Cuvantul lui Dumnezeu impartaseste pe om la toate nivelele: la nivel de cuvant, la nivel de simt, la nivelul cel mai concret al mancarii. Si cand Mantuitorul a raspuns ispititorului ca nu din singura paine va trai omul, ci din fiecare cuvant care purcede din gura lui Dumnezeu, daca am fi auzit atunci in pustie cuvantul acesta, cine si-ar fi putut inchipui ca acel cuvant care purcede din gura lui Dumnezeu” – tocmai ca paine ni se va da, drept impartasanie?

Daca omul material se sminteste? Apai sigur ca se sminteste! Acestea sunt taine dumnezeiesti. Ori crezi, ori nu crezi.. Daca nu crezi, intri intr-un domeniu care se cheama “iad,” care se cheama “pedeapsa;” intri in tot felul de incurcaturi, sminteli, amaraciuni, ca fiul risipitor.

Smintirile astea in care cadem, pedeapsa asta.. ce este cuvantul pedeapsa? Etimologic vine de la cuvantul grec pedevsis, care da pe romaneste si alte cuvinte. Radacina greceasca ped- da pediatrie, pedagogie; “pedeapsa,” este o povatuire de copil, o formare de copil, o educatie de copil, formezi copilul. Pedeapsa nu este un “Na, sa mananci asta, c-ai fost rau!” Pedeapsateste un lucru care ne revine; sa zicem, daca arunci praf in sus, praful o sa-ti cada in cap. Ne revin anumite lucruri, si traind smintirile, amaraciunile astea care ne vin, ceea ce numim ispite, ele au menirea sa ne trezeasca, sa vina omul ca fiul risipitor intr-o zi si sa-si zica: “Dar asta-i ce vroiam? Eu, care cautam fericirea – si-am ajuns la amaraciune! Asta-i ce vroiam?”

V-amintesc de cuvantul pe care l-am spus mai sus ca cel ce-si leapada voia sa si face voia lui Dumnezeu, adica ascultarea, se trezeste ca asta era ce vroia el; fiindca Dumnezeu a stiut mai bine ce “vroiam eu” si unde-o sa-l gasesc. Asa si omul care se desprinde de Dumnezeu si cade in acest domeniu pe care-l numesc “pedeapsa,” pana la urma iadul Dar si el, iadul, are menirea sa povatuiasca pe om, macar ca intr-un fel negativ: “Dar asta-i ce voiam? Pai, daca-i vorba de suferinta, nu-i mai bine sa iau suferinta pe care nu ne-o ascunde Dumnezeu ca va fi urmarea cuvantului lui Dumnezeu? Ca, daca tot e vorba de suferinta, atunci ce am de pierdut saAirmez lui Hristos, suferind? Acolo macar este fagaduinta de viata vecinica.”

Si iarasi, prin “pedeapsa,” prin aceasta educatie de copii, daca are trezvia aceasta sufletul si lumina aceasta, ca fiul risipitor, sa inteleaga ca prin aceasta poate sa vina inapoi la Dumnezeu, si-atuncea are si un avantaj: ca nu va mai fi ademenit de ceea ce acuma recunoaste a fi sminteala.

Si as zice atunci: De ce Dumnezeu nu ne porunceste, ca si sarpele, sa avem experienta binelui si raului prin impartasirea cu raul, prin gustarea din rodul acesta care a zis Dumnezeu ca ne va da moartea? “Cunoasteti moartea, si dupa aceea cunoasteti viata!” Dumnezeu nu se amesteca cu ce-i rau. Dumnezeu, in intelepciunea Lui, in dragostea Lui pentru om intrebuinteaza toate, pana la sminteli, ca sa mantuiasca pe om. Dar calea smintelii este o cale periculoasa, ca poate omul sa nu mai stie cum sa se intoarca de acolo. Vedem in Iuda, care nu a stiut, nu a inteles pana in clipa cea din urma care este mila Mantuitorului, ca sa poata face si el ce-a facut si Sfantul Petru – adica sa se pocaiasca.

Petru s-a lepadat de Dumnezeu, de trei ori s-a lepadat de Hristos, de Iisus, invatatorul lui pe Care pretindea ca-L iubea, de invatatorul pe Care-L vazuse schimbat la fata in Muntele Tabor si L-a vazut in lumina Lui dumnezeiasca. Nu mai era de-acum inainte un invatator sau un profet; Petru a vazut ca intr-adevar era Fiul lui Dumnezeu, deci Dumnezeu insusi. Si de Acesta s-a lepadat Petru. Si pacatul lui Petru era nesfarsit mai mare decat tradarea lui Iuda.

Ce stia Iuda? “Am tradat sange nevinovat.” Si-acum vedea ca tradarea lui ducea sangele acela pana la moarte. Dar Petru, desi pacatuise si el rau, a ramas in lumina lui Hristos, care lumina i-a dezvaluit ca Dumnezeu este milostiv, i-a dezvaluit ceea ce invatam si noi in Biserica: Dumnezeu nu vrea moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu.

Si s-a intors Petru si a iesit si a plans amar, dar a ramas cu ceilalti apostoli, pana cand a venit Mantuitorul, si nu ca l-a vadit pe Petru in fata celorlalti – toti stiau ca s-a lepadat Petru de lisus. Dar cand,gdupa inviere, Hristos a spus lui Petru: “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?”, si Petru a marturisit: “Te iubesc,” si-a ispasit prima lepadare: “Nu-l cunosc pe acest om!” La al doilea “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?”, cand a spus “Te iubesc, Doamne!” a ispasit a doua lepadare. Cand a spus a treia oara: “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti tu pe Mine?”, s-a mahnit pana la inima Petru si a spus: “Doamne, Tu toate le cunosti; nu se poate sa nu cunosti, sa nu stii ca Te iubesc.” Si a fortat Mantuitorul din inima lui Petru, a stors din inima lui cu durere a treia ispasire, ca a treia oara cu blesteme si cu juraminte s-a lepadat de Hristos: “Nu cunosc pe acest om!”

Calea lui Iuda – putea sa-l mantuiasca pe Iuda. Si daca citim Scriptura cu intelegere vom vedea ca asta bauta si Mantuitorul. Dar, cum cantam in Joia Mare, “Iuda nelegiuitul nu a voit sa inteleaga.” Calea pacatului este o cale periculoasa. Calea intunericului poate sa-l faca pe om sa ramana in intuneric. Deci cuvantul lui Dumnezeu impartaseste omului viata, si viata vecinica. Daca invatam calea ascultarii, daca invatam sa cultivam in inimile si in vietuirile noastre cuvantul lui Dumnezeu, il vom gasi.

Ce ne-a fagaduit Hristos? Pe de-o parte ne fagaduieste Crucea, dar pe de alta parte pretinde Mantuitorul ca jugul Lui este usor, bun, si ca povara Lui este usoara. Si gasim intr-adevar ca jugul Lui este bun si povara Lui este usoara, cum au dat marturie martorii care pana la moarte s-au indulcit de cuvantul lui Hristos, ca moartea le-a fost mai dulce decat vietuirea smintita, intr-adevar, nemincinos a spus aceste cuvinte Mantuitorul, ca jugul Lui intr-adevar a fost bun celor ce au gustat din el, si povara Lui a fost usoara. De ce sa luam asupra noastra jug neplacut si povara grea, cercetarea in pacat? Si totusi, daca omul vrea, Dumnezeu il lasa. Si este foarte important sa intelegem, in aceasta lasare, ceva din calitatea dragostei lui Dumnezeu.

Noi, cand iubim pe cineva, vrem ceva de la el. Ori vreau sa ma iubeasca si el, sa-mi intoarca dragostea, si este un adevar si in asta; ori, mai ales daca am oarecare autoritate asupra lui, daca-mi este copil, vreau sa ia calea dreapta, si pot sa impun omului, fratelui meu, copilului meu, parintelui sau orisicui; pana a-i distruge libertatea, viata, ii vreau binele. Asta este dragostea pe care Dumnezeu nu o are pentru om. Dumnezeu este Iubire, dar Dumnezeu este Smerenie: si aceste doua virtuti pana la urma sunt o singura virtute.

Cuvintele pe care Preasfintitul Andrei ni le-a spus la inceput sunt cuvintele cheie Si nadajduiesc sa-l bucur si pe Preasfintitul spunand ce am auzit de la Parintele meu duhovnic Sofronie, o definire – daca vreti – a smereniei, pe care n-am gasit-o la altcineva. Spunea ca smerenia (inteleasa adevarat, in duh si in adevar), smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu, care se da, fara intoarcere asupra sa. Smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu care se poate impartasi si a nu se imputina. Smerenia are aspect de micsorare, de injosire, adica smeritul poate aparea ca un rob. Ca si Hristos, spune Sfantul Pavel, a luat chip de rob si S-a supus mortii, mortii rusinoase de pe Cruce; dar, inteles in duh si in adevar, ce a facut Hristos acolo arata ca nu avea fiica de moarte, nu avea frica de injosire. Puterea Lui dumnezeiasca nu putea fi biruita de nimic. Si care este puterea asta neclintita de nimic in toate cosmosurile care exista, si dincolo? Paradoxal, smerenia. Si cand omul, ca Hristos, s-a smerit pana la moarte, s-a gasit neclintit, neclintit in dragoste, neclintit in trairea harului. Cu harul acesta sa ne dea Dumnezeu sa murim, si din moarte nu vom gusta.

Si cuvantul pe care as fi vrut sa vi-l citez mai sus din Evanghelia Sfantului Ioan, dar nu era vremea, era: “Cel care crede in Mine nu va trece prin judecata, nu va cunoaste judecata, ci va trece de la moarte la viata.” Ca tocmai si Judecata care, ca toate lucrarile lui Dumnezeu, este lucrare spre mantuire, chiar si Judecata de Apoi, as indrazni sa spun ca este poate ultima chemare a lui Dumnezeu catre mantuire, dar risca sa fie prea tarziu. Dar omul care a trait dupa cuvantul lui Dumnezeu, cum spune Psalmul, “Pentru cuvintele gurii Tale eu am aspre,” si-a trecut judecata.

In viata asta, viata ne-a judecat si ne-am judecat. Ne-am lasat judecati de Dumnezeu si am ales cuvantul lui Dumnezeii, pana la moarte – da-ne Doamne! – vorbesc de mucenici. Dar am judecat si noi pe Dumnezeu. Si noi judecam pe Dumnezeu, si am pus pecetea noastra ca Dumnezeu este adevarat, cum spune Sfantul Ioan. Si Dumnezeu se arata adevarat dincolo de moarte, dincolo de iad, dincolo de toate. As zice dincolo de vecinicie, ca mai inainte de toti vecii Dumnezeu nu ca era, Dumnezeu este!

Si deci smerenia, cand ajunge omul s-o traiasca, este puterea de care se infricoseaza tot ce se infricoseaza de Dumnezeu, fiindca nimica n-o poate birui. Pare a fi sluga smerenia, dar este calitatea de Domn, de imparat. Este calitate dumnezeiasca, si in a doua carte a Parintelui Sofronie, care este o marturie a vietii lui, spune ca multi au spus despre Dumnezeu multe: ca Dumnezeu este iubire, ca Dumnezeu este lumina, ca Dumnezeu este putere; daca, zice, as indrazni si eu sa zic ceva despre Dumnezeu, as zice ca Dumnezeu este smerenie, si in aceasta smerenie nespus de minunata, neinteleasa de talcul omului – dar daca o traim, o intelegem, nu talcuind-o intelectual, ci traind in oasele noastre harul ei – aceasta smerenie este tocmai pericolul pentru om, fiindca Dumnezeu, dragostea smerita a lui Dumnezeu nu impune omului.

Si as vrea de astazi incolo nimeni sa nu mai vorbeasca de fructul interzis. Cum a interzis Dumnezeu lui Adam rodul cunostintei binelui si raului, cand cinci minute mai tarziu Adam avea sa manance? Ce, nu vedea Dumnezeu? Nu putea Dumnezeu sa-i dea una peste cap, asa cum facem noi daca vedem ce face copilul nostru si, in dragostea noastra, ii dam o palma si-i spunem: “Pai sa nu faci asta!” Dragostea lui Dumnezeu lasa pe om singur sai se determine, fiindca “dragoste cu sila nu este cu putinta.” Imparatia cea vecinica este imparatia celor care iubesc, si care iubesc sa fie ce este Dumnezeii.

As zice, frati si surori intru Domnul – si poate? oarecum cu aceasta sa si inchei – ati trait patruzeci si cinci de ani de mucenicie, de interziceri, de groaza, de greutati. Si-acum a revenit in pamantul nostru lucrul pe care eu l-am pretuit cel mai mult (nu ma gandesc la ce ma gandeam eu in 1955, cand ne-am dus in Anglia la libertate, in sensul istoric si omenesc, ca toate astea sunt trecatoarel si relative): libertatea credintei. Asta a fost pronia lui Dumnezeu, si la asta as vrea sa incurajez pe toti fratii si pe toate surorile mele intru Domnul.

Chiar cred ca vine o clipa in istorie (cand? – nu stiu..), cand va veni un “ori-ori”: Ori cu Dumnezeu, ori.. ce vrei. De ce indraznesc sa spun “cred”? Ma intemeiez pe cuvantul lui Hristos din Apocalipsa, cand spune la sfarsitul Apocalipsei: “Cine nedreptateste mai nedreptateasca inca, cine spurca mai spurce inca, cine lucreaza dreptatea mai lucreze dreptatea, cine se sfinteste, mai sfinteasca-se. Caci iata Eu viu degrab, si rasplata Mea este in mana Mea, sa dau fiecaruia precum si-a ales.”

Parintele Rafail Noica,

Cultura Duhului, Alba Iulia, 2002

Cuvant la lansarea cartii “Cultura Duhului”

cultura_duhuluiParintele Rafail Noica – Cuvant la lansarea cartii “Cultura Duhului”

Rafail Noica – Cuvant la lansarea cartii Cultura Duhului

Inalt Preasfintite, frati si surori, intai va cer iertare: nu sunt un om al culturii, nu sunt – la urma – nici obisnuit prea mult cu conferinte. Ma consider un om ca toti oamenii, iar chemarea mea este monahismul.

Problema vietii mele a fost ce socotesc pana astazi problema esentiala a fiecarui suflet care se naste in lumea asta. Si m-a uimit de-a lungul vietii mele, si m-a mahnit din ce in ce mai mult sa vad cat de putin intra ca (si) component al gandirii omului in general, sensul insusi al vietii – pentru ce m-am nascut, de unde vin si unde mergem cu totii? Las linia asta, v-o las gandirii fratiilor voastre.

As vrea sa iau o alta linie. Ma iertati, propriu-zis nu ma gandesc sa prezint cartea. Poate ca ea se va prezenta singura. Dar va prezint oarecum fundalul ei. Deci a doua tema pe care vreau sa o abordez, este aceasta: ca mult ma bucura sa vad dorinta de a apara Ortodoxia, insa ma intreb cati inteleg ce este Ortodoxia.

Prima mea mahnire in legatura cu tema asta este ca nu ne-am invrednicit sa traducem acest titlu in graiul nostru. Este cuvant grec, Ortodoxia, si, ca (si) cuvant strain limbii noastre, noi nu il simtim ca altceva decat un titlu. Un titlu oarecum abstract. Ce este Ortodoxia? Pentru multi, Ortodoxia este a nu fi budist, a nu fi evreu de religie, a nu fi catolic, a nu fi protestant! Or, nu asa trebuie inteleasa Ortodoxia! Iata ca slavii au tradus in limba lor: pravoslovie -dreapta slavire. Ce inseamna dreapta slavire?

Revin la tema, adica revin la tema: pentru ce ne-am nascut in lumea asta? Intr-una din conferintele inregistrate si care fac parte din cartea care se lanseaza astazi, explic mai in amanunt. Esential, eu nu stiu cum sa zic si de unde sa iau problema, – da’ omule, crezi sau nu crezi, vrei sau nu vrei, este un fapt duhovnicesc si istoric ca Dumnezeu a facut pe om! Noi nu venim, asa cum pretinde stiinta, de nicaieri si mergem incontinuu nu stim unde, nicaieri.

Venirea noastra in lume are un sens! Dumnezeu a facut pe om in istorie si l-a impodobit cu chipul si potentiala asemanare cu Insusi Facatorul. Omul, cazand de la menirea lui – precum cei care cunoasteti Scriptura si religia noastra, stiti – deci cazand de la Dumnezeu si de la menirea lui, de-a lungul istoriei, omul vrand-nevrand cauta pe Dumnezeu, isi cauta identitatea lui. Si aceasta cautare s-a tradus intr-o sumedenie de religii – niciuna din carele n-au gasit pe adevaratul Dumnezeu. Sunt multe – daca va uitati fara prejudecata in orice religie – o sa vedeti multe aspecte ale intelepciunii omului, ba chiar ale chipului dumnezeiesc pe care il poarta neaparat omul. Dar nici una n-a ajuns la a arata omului adevarata sa provenienta si adevaratul sau sens!

Intre toate religiile astea, Dumnezeu Insusi a nascut – sa zicem asa, in istorie incepand cu Avraam si poporul evreu – Dumnezeu Insusi a inceput sa ia contact cu omul si sa insufle prin Proroci ceva mai adevarat decat ce se credea in lumea intreaga. Dar pana cand Insusi Dumnezeu nu a putut sa vina in conditiile noastre, luand asupra-Si forma pe care El Insusi a facut-o dintru-nceput, forma adamica, trupul nostru si conditiile noastre istorice, pana cand nu a putut sa vorbeasca cu gura trupeasca si in conditiile noastre cu omul, Dumnezeu nu a putut deplin sa impartaseasca ce este El, ca sa arate omului de unde vine si unde este menit sa mearga! Pana cand nu a vorbit Dumnezeu Insusi cu omul, nu putem vorbi in deplin sens de dreapta slavire ca nume de religie.

Dreapta slavire este – iata cuvantul grec, doxa, inseamna nu numai slava, dar vine din cuvantul opinie – dreapta opinie; l-as traduce si ca dreapta intelegere, si ca dreapta cugetare – daca vreti – ca extensiuni ale radacinii originale. Drept a intelege gandul lui Dumnezeu. Neaparat este drept a slavi pe adevaratul Dumnezeu. Si fara dreapta intelegere, nici dreapta slavire, nici dreapta viata, nici dreapta cugetare nu poate fi – si va spun: nici un sens al istoriei omului. Cand zic istorie, nu vorbesc de istorie, vorbesc de suflete: de tine, si de tine, si de tine, si de cei dinaintea noastra, si de cei care vin, care ca mine nastem in lumea asta si, constient sau neconstientizat de noi, totusi pe Dumnezeu cel adevarat Il cautam. Si ca sa stim de unde venim si unde mergem, este lucrul cel mai important.

Am aratat intr-unele din cuvantari, am incercat sa arat si lucrul asta: ca pana si in starea lui pacatoasa, omul tot cele drepte tradeaza, cautari drepte tradeaza. Omul neaparat vrea ce este drept. Ce cauta omul? Viata! Implinire! Pacatul este numai o ratacire a caii. Pacatul, patimile si toate lucrurile impotriva carora ne luptam in Biserica, nu sunt altceva decat un cancer pe trupul sanatos. O patima nu este un fel de a fi – este un fel scalciat de a fi! Patima isi are nu numai virtutea opusa, isi are si virtutea asemanatoare! Nu exista patima care sa nu fie la origine, o energie de Dumnezeu facuta, prost intrebuintata, prost canalizata, scalciata pe undeva.

Deci ziceam ca omul, si in pacatul lui, daca il intelegem drept si esential, tot cele drepte cauta, tot pe Dumnezeu Il cauta! Si ma gandesc, aicea poate sa fie parte din cele pe care nu le putem intelege ale lui Dumnezeu. Intr-un fel, Dumnezeu, candva in istorie sau dupa, va putea birui in sensul ca pana la urma, numai El este adevarat si numai El este ceea ce cauta tot omul!

Cand va vedea tot omul pe adevaratul Dumnezeu la Judecata de Apoi, cine stie cati vor spune: “O, dac-as fi stiut ca esti Acesta, decat sa fi stiut tot ce se propovaduieste stramb in istorie…”

Dar pentru aceasta revin la tema pe care o lasasem: Ortodoxia ca dreapta slavire. Inainte de Hristos au fost multe religii, intre care una singura era mai adevarata, mai integral adevarata, dar inca incompleta – religia ale carei carti le avem pana astazi, a Vechiului Legamant, Vechiului Testament, religia evreilor – fiindca Dumnezeu a cultivat aceasta religie, incercand pe cat a putut, sa vorbeasca omului pe cat putea omul sa inteleaga in acele vremuri. Cu venirea lui Dumnezeu Insusi intrupat incepe o alta era si aceasta era este un crestinism. Dar ce s-a dovedit intre oameni – cum aveau sa spuna Apostolii – “Dupa noi vor veni lupi rapitori in turma lui Hristos”. Omul, si dupa Hristos… aicea e o taina pe care Apostolul o numeste “taina nelegiuirii”. E o taina cum omul, care cauta si in pacat pe Dumnezeu cel adevarat, totusi in istorie pe Dumnezeu cel adevarat nu L-a primit! “Intre ai Sai a venit, zice inceputul Evangheliei, a lui Ioan, si ai Sai nu L-au primit!”. Si acest “ai Sai” poate sa insemneze multe lucruri: Toti suntem ai Sai si niciunul din noi nu-L primim intr-o masura deplina.

Si atunci ce se intampla? Ai dreapta intelegere si dreapta viziune care este cuvantul lui Hristos, fie inainte de Hristosul intrupat – zic intrupat, fiindca Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu Insusi, El este Cel care vorbea cu Adam in Rai, El e Cel prin care s-au facut cerurile si pamintul – deci cuvantul lui Hristos, fie inainte de intruparea lui Hristos, fie dupa, este Adevarul mai mult sau mai putin deplin inteles de oameni! Este putinta dupa Hristos sa-l intelegem. Nevointa, iertati-ma, nevointa noastra in Biserica trebuie sa se concentreze mai ales pe dreapta intelegere a acelui cuvant! Nevointa este mai ales efortul mintii de a intra in mintea lui Dumnezeu.

Deci dupa intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, Hristos, acelasi Cuvant deplin dat in masura in care istoria poate purta deplinatatea Cuvantului dumnezeiesc, omul deplin informat fiind – si intrebuintez cuvantul “informatie” in sensul in care genetica il foloseste, informatie nu in sensul mass-media, ci in sensul geneticii – deci deplin informati fiind de Cuvantul lui Dumnezeu, putem prin pocainta ajunge la deplina asemanare cu Dumnezeu, precum o dovedesc 2000 de ani de istorie a crestinismului in nenumarate forme! Si nu exista conditie a omului, pe care Cuvantul lui Dumnezeu sa nu o poata vindeca, regenera, indumnezei!

Si ce se intampla dupa Hristos? Insusi omul se dezbina de Cuvantul lui Dumnezeu si apar ceea ce se numesc ereziile cu multe titluri, cu multe denumiri.

Eu zic asa: noi, daca vrem sa aparam Ortodoxia, sa stim ce aparam! Am zis de multe ori un lucru pe care l-am trait pe viu: Ortodoxia nu este altceva decat firea omului! Nu este o denominatie cum se zice in Apus, nu este o confesiune intre altele, nu este o filosofie intre altele. Ortodoxia nu se defineste prin separare de alte filosofii, Ortodoxia este insusi acel lucru pe care il cauta omul dintru inceput si-l va cauta pana in sfarsit. Asta este ce nu trebuie sa pierdem! Daca Cuvantul care s-a dat, Cuvantul mantuirii, a trebuit sa fie dat de Dumnezeu Insusi intrupat in conditiile noastre, prin jertfa pe care a suferit-o acest Cuvant al lui Dumnezeu, apai se cade, din nepasare sau din nestiinta, sa pierdem insusi intelesul acestui Cuvant, care este mantuirea?

Si mantuirea ce este? Mantuirea astazi, cat suntem noi in trupul asta, in sangele asta, e devenirea noastra adevarata. Daca devenirea noastra este adevarata, trebuie sa o simtim concret in trupul, in sangele, in oasele noastre, iar mantuirea la sfarsit este sa vedem, cum zice Sfantul Ioan in prima Epistola: Il vom vedea precum este, pentru ca vom fi asemenea Lui! Daca astazi vom deveni asemenea Lui, Il vom vedea cum este. Daca nu Il vom vedea, este vorba despre intunericul cel mai din afara. De asta este vorba, de vesnicie! Asta este ce aparam noi!

Mult am fost mahnit, de-a lungul vietii mele, sa aud lucruri dintr-astea, ca uite – in termenii nostri romani, dar am auzit si de la greci, si de la rusi -, ca noi sa fim buni romani, trebuie sa fim ortodocsi, ca asta e religie stramoseasca! Stiti unde este erezia? Intr-o expresie engleza: este coada care da din caine! Daca avem nevoie de identitatea nostra nationala pentru a pastra dreapta slavire, pentru asta ne-o pazim si identitate nationala. Sfantul Cosma al Etoliei a propovaduit in nordul Greciei (ucis de turci in 1733), in Epir, intr-un moment al istoriei in care toti deveneau turci! Grecii aproape ca nu mai stiau greaca, toti invatau numai turca, deveneau musulmani. El a propovaduit si elenismul! De ce? Pentru ca prin mijlocul elenismului aveau sa-si pastreze dreapta credinta, dreapta slavire. Dreapta si adevarata mantuire. Asta e lucrul cel important si sensul vietii noastre!

Ca om precum fiecare dintre noi si, ca sa zic asa, ca monah care m-am balacit in aceste ganduri toata viata mea, asta este ce-as vrea sa impartasesc dintru bun inceput poporului meu. Pe mine ma intereseaza toate. Ortodoxia nu ma interesa in nimic altceva decat in cele specific religioase. Toate sunt importante in istoria aceasta si m-au interesat putin, cat am auzit din simpozionul de astazi – ca am venit cu intarziere – ma intereseaza toate zbuciumurile prin care a trecut lumea asta. Si vad importanta, relativa, dar mare de cele mai multe ori a acestor zbuciumuri, cand zbuciumul duce in directia adevarata; importanta negativa a tot ce se face pentru a distruge aceasta cale a omului.

Pana la urma stiti ce se intampla in viziunea pe care va propun a ceea ce este dreapta slavire? Sa stiti ca este, istoria este impartita in doua: istoria este devenirea intru fiinta a omului sub indrumarea lui Dumnezeu, Care este Cel ce este. Dumnezeu este Fiinta si devenirea noastra este intru fiinta si Fiinta este a lui Dumnezeu. Asta este istoria. Dar in istorie s-a nascut si taina nelegiuirii, unde omul este in libertatea lui capabil si ingaduit de Dumnezeu sa-si faca libera alegere si lupta impotriva acestei faceri a lui Dumnezeu, nasterea si indumnezeirea omului scos din nefiinta.

Si istoria este impartita in doua din ziua in care Cain si-a omorat pe fratele sau Abel – si continua pana astazi si pana la clipa cea mai de pe urma a istoriei, asa cat o putem intelege din prorocíi. Asta este lupta si sensul luptei pe care o ducem si asta este ce as vrea nu numai sa nu pierdeti voi din vedere – o, cum as dori lumea intreaga sa inteleaga!

Ortodoxia nu este o eticheta. Ortodoxia nu este a fi vrajmas cuiva, fiindca legea lui Hristos este dragostea! Si infratirea. Legea lui Hristos ne porunceste a iubi si pe vrajmas. Un ortodox, in masura in care este ortodox, nu poate fi vrajmas nimanui. Insa in acelasi timp, daca… Ortodoxia este infratire cu tot omul, dar in acelasi timp – atentie! – constiinta dogmatica pe care trebuie sa o avem si trebuie sa o cultivam, este ca in afara a ceea ce se numeste cu adevarat Ortodoxie, nu este altceva decat ratacire de diferite feluri si, in urma urmelor, intunericul cel mai din afara!

Si atuncea: pe de o parte vrem sa ne infratim cu tot omul, pe de alta parte, daca omul nu vrea sa se infrateasca cu noi, caci omul este liber si libertatea trebuie respectata, uitati cum Dumnezeu o respecta: Dumnezeu nu numai n-a facut un pom interzis – pom oprit -, ca atunci cand Adam a vrut sa manance din el, a mancat din el; dar uitati-va in lumea in care suntem, lumea unui pacat crescand pana la dimensiuni de neinchipuit: unde e Dumnezeu in lumea asta? se intreaba multi. Este! Si cine vrea si cine Il cheama, Il va afla! Si am experiente concrete despre aceasta. Si totusi lumea merge hai-hui in prapastia pierzaniei fiindca omul este liber. Si trebuie! Istoria este acolo unde trebuie sa ne manifestam libertatea totala si a venit mmentul in istorie cand aceasta libertate sa se arate la nivel mondial!

Dar noi sa stim de unde venim si sa stim unde mergem si daca mai este cineva care doreste inca, care se trezeste inca la aceste realitati, cu acel cineva vom putea impartasi infratirea pe care o aflam din Hristos! Ecumenismul nu este a face o salata, un talmes-balmes din toate viziunile care au existat. Universalismul adevarat este Hristos, fiindca El este Dumnezeu. In tot restul se amesteca cate ceva strain si tot restul duce catre intunericul cel mai din afara!

Deci Inalt Preasfintite si Parinti si frati – si frati, am in gand si surori, ca pentru mine, cum zice, in Hristos nu mai este barbat si femeie, ci toti suntem una – asta este ceea ce as vrea sa impartasesc cu voi, asta este ce am vrut sa impartasesc prin cuvantarile care s-au strans in prima carte care imi poarta numele si carte pe care vreau s-o impartasesc cu voi astazi. Nadajduiesc ca, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, sa intelegeti cat mai drept, cat mai adanc. Eu sunt in ultima faza a vietii acuma si imi e mai firesc sa vad importanta si desertaciunea vietii de pe pamant. Importanta alegerii fiindca este vesnica! Desertaciunea in masura in care ne lasam prinsi prea exclusiv in ale istoriei, in ale Martei: Marto, Marto, te grijesti si te tulburi pentru multe, dar una este de folos. Asta nu inseamna, Marto, sa nu mai invarti la mamaliga ta! Asta inseamna: Marto, nu uita pentru ce invarti la mamaliga! Si asa, fiecaruia as vrea sa zic: Sa nu uitam pentru ce suntem in viata asta. Si cu asta as incheia.