Parintele Rafail Noica – Conferinta cu titlul “Intrupare – Filocalie si premisa eshatologica” – Alba iulia, dec. 2002

Fisiere audio:

Parintele Rafail Noica – Intrupare, Filocalie si premisa eshatologica, Craciun 2002, partea 1/2

Parintele Rafail Noica – Intrupare, Filocalie si premisa eshatologica, Craciun 2002, partea 2/2

Pentru download, click dreapta… save target as…

(min. 17: 30) Filocalia, am putea zice este o parte a istoriei Bisericii. Biserica a inceput prin perioada mucenicilor, prin martiriu, primele 3 veacuri au fost veacuri de martiriu. Aceasta perioada s-a curmat cu pronia unui Cezar care, primul, a primit revelatia adevaratei religii, adevaratului Dumnezeu si semnul acestui Dumnezeu, Crucea, in puterea careia a biruit ce avea el sa biruiasca si a ingaduit acestei adevarate religii sa devina religia “mondiala”, ca sa zicem asa, cum se traia in vremea aia, Imperiul Roman.

Sfantul Constantin cel Mare incepe o noua epoca a Bisericii care, in libertatea pe care avea sa o dobandeasca acum Biserica, sa stiti, libertate foarte relativa – ca atata timp cat domneste pacatul in lume si libertatea e relativa – totusi, libertate, dar acuma ca Imperiul Roman si puterea Cezarului, in loc sa prigoneasca crestinismul, in principiu il sprijinea – zic in principiu iarasi ca nu toti imparatii au sprijinit (si martiriul pana astazi nu s-a curmat deplin) – dar totusi, istoria a luat, in linii generale, o noua linie. De-acum Biserica avea sa devina o cultura. S-au ivit acuma multe rataciri, ereziile care au provocat gandirea teologica a Parintilor nostri. Biserica fiind acum formal libera a putut sa se impodobeasca cu toate elementele culturii, sa constientizeze frumusetea si puterea culorii. Pictura si-a aratat geniul in care si ea putea sa exprime Evanghelia adica Buna Vestire a imparatiei vesnice. La fel si… iata ca un profesor in Institutul Teologic de la Paris ne vorbea de coregrafia Liturghiei, adica in Noul Testament noi nu mai avem dansul, dantuirea – asa cum se practica in Vechiul testament si in multe alte religii. Si totusi, exista un aspect pe care il putem numi coregrafic, al Liturghiei, miscarea este de o mare importanta. De multe ori noi slujim, la toate nivelele, badaraneste, fara nici un simt, dar Liturghia – si tot ceea ce este fenomen in Biserica – ar trebui sa reprezinte culmea culturii omenesti si, candva in istorie, intr-o masura sau alta, a si reprezentat si, intr-o oarecare masura, inca reprezinta.

S-a constientizat frumusetea gandirii teologice, frumusetea desavarsirii dogmatice, frumusetea puterii graiului, nu cuvant ca informatie pur cerebrala, ci ca o partasie cu cele ale Duhului, cuvant care izvorand din Duh, poate purta ceva din puterea Duhului, acesta este cuvantul liturgic. In ceea ce numiti voi astazi cultura, domeniul poetic mai are asta: poetul intrebuinteaza cuvantul, in principiu, nu numai pentru sensul lui – zic in principiu, pentru ca astazi poezia este total “nonsensica”, cel putin la analiza logica, sa zicem – dar nu numai pentru sensul lui, ci si pentru frumusetea lui. Dar asta si intr-o literatura mai desavarsita: tot asa, se urmareste frumusetea si puterea cuvantului, capacitatea cuvantului de a evoca nu numai de a informa. Toata puterea asta a cuvantului este, cu precadere, domeniu liturgic si tot ce este sau a fost cultura in omenire: a cuvantului, a gandirii, a miscarii, a culorii, a formei, a sunetului, muzica, toate astea si-au dobandit, as zice, apogeul in Biserica. Nu ca omenirea a putut trai la inaltimea acestei culturi, ci a… imbadaranit de-a lungul istoriei… ; si am pierdut ceea ce au dobandit Parintii nostri in Duh si in adevar, in momentele cele mai inalte ale apropierii lor de Dumnezeu. Si noi, si multi dintre parintii nostri, si stramosii am pierdut si continuam sa pierdem, dintr-o nesimtire cumplita, comorile pe care ni le-a lasat Biserica. Dar, parte din cultura [din misiunea, chemarea, n.n.] noastra este, totusi, si sa reconstientizam ceea ce Dumnezeu, de-a lungul istoriei, ne-a dat si si sa trecem mai curand mai departe in constientizarea noastra si in duhovnicirea noastra.

Deci, incepand cu Sfantul Constantin cel Mare s-a aratat ca fiind cu precadere cultura adamica, cultura omului. A dat ceea ce nici o cultura si nici o civilizatie nu au putut da, daca avem ochi nu numai artistici, dar si duhovnicesti, ca sa intelegem lucrurile nu numai in superficialitatea lor, ci si in adancul intelesului lor duhovnicesc.

Perioada asta filocalica, care poate ca a fost, cu precadere, prelucrata in pustie… Zic pustie si la propriu – toti acesti mari avva din pustiile Egiptului -, si la figurat, in sensul ca gandirea care s-a prelucrat in pustie a fost aceeasi gandire care a biruit in cetati – in cetatea Constantinopolului, Niceei, samd – a biruit toate cele ale ereziei, ale minciunii. Deci cultura filocalica a fost cu precadere cultura pustiei. Cand zic “pustie” la figurat am in vedere nu doar geografic, ci ce a insemnat pustia. Pustia a fost locul unei intensificari a rugaciunii. Si daca la figurat vorbesc despre pustie, in realitate e rugaciune. Deci cultura filocalica a izvorat din rugaciune – rugaciune nefiind doar o faptica a omului, o clipa in care zicem astea si alea lui Dumnezeu, ci intreaga viata a omului de apropiere de Dumnezeu, pana cand atatia din Parintii nostri au iesit din cele ale vremelniciei si au trait ca si cei trei Apostoli pe muntele Tabor, au trait ce am putut numi, impreuna cu Sfantul [Apostol] Petru, sfarsitul veacurilor. Cand Sfantul Petru vorbeste de sfarsitul veacurilor vorbeste si de sfarsitul lumii, eshatologia, parte din tema din aceasta seara. Dar acest sfarsit al veacurilor este important de trait inainte sa ni se sfarseasca viata in veacul asta sau inainte sa se sfarseasca lumea, cum este prorocit ca se va sfarsi, ca atat de multi dintre noi, de preferinta noi toti, sa ajungem la acest sfarsit al veacurilor, cand duhul nostru iese macar pentru o clipa din cele ale vremelniciei, sa guste un crampei din cele despre care Sfantul Pavel zicea: ochi n-a vazut, ureche nu a auzit si nu s-a suit la inima omului ce a pregatit Dumnezeu pentru cei care Il iubesc.

Si asa as caracteriza o intreaga perioada a Bisericii, care [a inceput atunci cand] s-a terminat cu perioada martirica, din anul [313], cand Sfantul Constantin cel Mare a proclamat crestinismul ca religie a Imperiului Roman si pana odinioara.

Odinioara asta nu stiu cand a fost. Imi vine sa zic ca, poate, Primul Razboi Mondial, tot din marturia Parintelui Sofronie. Parintele Sofronie, care avea vreo 18 ani, deci nu mai era nici copil, nici macar un pusti cand a izbucnit Primul Razboi Mondial, de mai multe ori ne-a marturisit lucrul asta: ca dupa acest fenomen mondial nu a mai cunoscut in lumea aceea acea asezare, acea pace, acea liniste pe care o avea omenirea inainte. Zice ca acest prim fratricid mondial, cum a numit el razboiul, deci pentru prima oara in istorie – sau poate pentru prima oara dupa Cain – ne trezim nu numai cu un razboi ca un fratricid, dar fratricid mondial. De ce zic de Cain? Iata, un prieten, un cunoscut al familiei mele imi spunea intr-o zi ca am ajuns ca in zilele lui Cain. Cain, potential, cu o bata putea sa omoare toata omenirea. La un moment dat Abel, fratele lui, reprezenta toata omenirea, in afara de el, Cain. Astazi, zice, omul, cu o lovitura de bata nucleara poate distruge toata omenirea. Oarecum ajungem la un cerc complet, cercul s-a inchis, revenim la cele din inceput intr-alt fel. Si Primul Razboi Mondial, asa cum se intituleaza, este primul moment al inchiderii acestui cerc. De-acuma lumea intreaga este in razboi. La doua nivele: si global si integral. Integral, vreau sa zic, acolo unde cam pana la Primul Razboi Mondial, razboiul era o afacere intre soldati pe campul de batalie, acuma toata populatia este in razboi, toti sunt supusi mortii, bombardamentelor si toate lucrurile astea… “Progresam” de atunci, acuma e marele progres, tovarasi! – asa cum ne spunea odinioara mentalitatea care fusese [pana in 1989]. Progresul, tovarasi, este ca astazi si femeia se face soldat. Toata lumea intra in razboi, nimeni nu mai este crutat. Fratricidul trebuie sa ajunga peste tot, ajunge-vom vedea si pe copilasi, poate si bebelusi in uniforma militara… nu stiu, poate nu-i nevoie ca raul sa fie desavarsit. Vedea-vom…

Iertati-ma, fac o paranteza, ce zic eu acum este partea intai a cuvantului: “Tine-ti mintea in iad”, adica nu incercam sa vedem lucrurile prin ochelari cu tenta roz, cum zice englezul, ci vedem lucrurile asa cum sunt. Dar sa nu uitati niciodata partea a doua a cuvantului: “si nu deznadajdui”. Adica, din orice va nascoci omul, Dumnezeu in orice clipa va putea sa mantuiasca pe toti cei care Il doresc pe Dumnezeu.

Socotesc… – sunt mai multe jaloane ale perioadei eshatologice a Bisericii, ca despre asta vreau sa vorbesc – si poate ca primul jalon important, primul prag al eshatologiei a fost Primul Razboi Mondial. Spunea Parintele Sofronie ca simtul tragic si deznadejdea in lume a crescut si mai mult dupa Al Doilea Razboi Mondial. Si spunea prin anii ’80 inainte de Perestroika: daca acuma va izbucni un al treilea razboi mondial, insasi credinta pe pamant va fi cu neputinta. Dar daca nu, va urma o mare renastere duhovniceasca. Iata ca, asa cum am vazut noi istoric, Gorbaciov nu stiu ce a facut, dar oarecum a pacalit tot sistemul care se inchega atuncea, tensiunea razboiului si in loc de razboi mondial a iesit Perestroika, adica reconstruirea, a iesit Glasnostul, adica libertatea de a vocaliza, de a spune – toate relative, bineinteles, ca pacatul bantuie in lume – dar in loc sa se intensifice tensiunea pana la un al treilea razboi mondial, ori s-au intors lucrurile, ori avem o pauza, vedea-vom, nu stim inca [N.B.: parintele vorbea aici in 2002], tensiunea in lume, orice caz, creste -, dar exista o nespusa sete care se manifesta – uneori vazut, alterori o simti mai pe dedesubt – care parca nu poate sa-si ia avantul deplin. Dar aceasta sete de Duh, de adevar, aceasta renastere duhovniceasca, care are multe aspecte foarte frumoase, chiar daca nu pare sa aiba puterea astazi sa-si ia avantul pana la capat, sa revolutioneze in sens bun, lumea in ale mortii, in ale vietii, eu cred ca are o nespusa importanta, mai mare decat ne dam seama si pana la urma, daca ne-am intalnit in seara asta, pentru aceasta renastere, acestei renasteri doresc sa slujesc si eu in masura in care imi va ingadui Domnul.

Perioada eshatologica. Vad ca istoria Bisericii pare sa se imparta in trei perioade: martirica, filocalica si eshatologica, adica perioada sfarsitului in care socotesc ca traim astazi. Perioada asta, a sfarsitului, este neaparat o perioada plina de contraziceri, plina de tensiuni, plina de paradoxuri, sfasieri, de tragedii, o stiti cu totii.

Revin inapoi un pas, cand ziceam ca Parintele Sofronie a putut sa ne dea aceasta marturie a unei lumi pe care noi nu am cunoscut-o niciodata. Cei care au cunoscut-o sunt din generatia Parintelui Sofronie si toti aceia s-au dus deja la Domnul, poate cu cateva exceptii. Niciunul din noi, am putea zice, n-am cunoscut lumea asa cum a fost cand era inca o lume, ce am cunoscut noi este deja o deformare. Imi amintesc ca acum vreo 12 ani ziceam la Londra, eram, tot asa, chemat sa vorbesc unor tineri si uitandu-ma in jurul meu ca erau cam toti mai putin de 20 de ani, primul cuvant care mi-a venit sa le spun a fost asta:

“voi toti, aicea, care aveti mai putin de 20 de ani nici nu ati cunoscut o lume asa cum am cunoscut-o eu in copilaria mea si in tineretea mea. Voi nu ati cunoscut decat un iad”.

La care, putin dupa aia, m-am adaugat si pe mine in sensul ca mi-am amintit ca Parintele Sofronie ne daduse marturie de o lume pe care nici eu nu am cunoscut-o. Si eu am cunoscut numai un iad, dar, totusi, poate un iad poate ceva mai bland decat cei care sunt din generatia copiilor mei si cei care se nasc astazi. De ce subliniez asta? Subliniez pentru ca ceea ce constientizam noi, ca viata, o luam de buna, ca aceasta este viata, ceea ce am cunoscut noi din nastere si pana azi. Cu greu constietizam de-a lungul vietii noastre, ca daca eu traiesc anumite lucruri asta nu inseamna ca si tu le traiesti. Exista o diferenta la nivel personal de traire, de intelegere, la inceput poate tensiuni si certuri…: cum, nu intelegi ca daca eu am inteles lucru asta si tu nu, nu tolerezi lucrul asta, cum este asa de evident! Sau daca eu traiesc lucrul asta si tu sa nu-l traiesti? Si desi este un adevar in reactia asta, adevar in sensul ca firea omului este una dar totusi, experientele noastre la nivel personal sunt altele si toti trebuie sa crestem intr-o unire a viziunii, a gandirii prin imbogatirea experientelor noastre si o parte din imbogatire este completarea pe care experienta mea o are din experienta ta si atuncea cand o sa pot nu atat sa ma cert cu tine fiindca nu ma intelegi, sa pun deoparte vrajba si sa incerc eu sa inteleg: dar tu cum intelegi astea? Si daca tu pui deoparte ce intelegi si vrei sa stii cum eu inteleg lucrul asta, incepem sa ne completam intelegerea noastra foarte partiala, foarte fragmentata si incepem sa traim ceva din porunca a doua a lui Hristos: “Iubeste pe aproapele ca pe tine insuti”. Si prin asta se completeaza experienta noatra, a vietii si nu mai luam de buna ca ceea ce traiesc eu este neaparat ceea ce traieste toata lumea, in sensul asta individual. Exista un alt nivel, un nivel general unde toata firea omeneasca e una. Daca eu nu pot sa aud o insulta la adresa mea fara sa ma doara sau sa ma simt insultat, acolo pot sa stiu ca tot omul, intr-o masura sau alta, asa traieste o jignire. Daca eu, simtindu-ma iubit si apreciat simt ca pot acuma sa respir si sa infloreasca viata mea, pot sa stiu de-acuma ca asa traieste tot omul, ca dragostea, aprecierea, face pe aproapele sa poata respira si sa infloreasca viata lui si chiar sa invie de multe ori.

Eu subliniasem tragedia in care traim si in seara asta, tot asa, subliniez tragedia in care traim, ca pe mine mult m-a usurat sa stiu ca nu asta este o viata si ca ma gandesc acuma la capatul liniei deznadejdii, gandul sinucigas: la ce bun, pentru ce m-am nascut? Sinucigasul ia intrebarea asta ca un fel de raspuns; si exista si cultura deznadejdii care termina cu sinuciderea. deprimare_1Ratacirea, erezia sinuciderii ca solutie este ca… omul nu poate muri. Risca sinucigasul sa-si veciniceasca trairea de acum, sa plece din lumea asta la cele vesnice in starea in care este, acolo unde tocmai in viata asta ar putea sa gaseasca intai un raspuns, sa gaseasca o solutie pentru deznadejdea lui si sa ajunga sa invesniceasca nu deznadejdea pe care o traieste acum, ci solutia pe care o va gasi. Simt ca solutie si raspuns sunt cuvinte slabe, trebuie ceva mult mai tare. Da, Invierea. Inviind in duhul si in Domnul sa treaca din lumea asta asa incat trupul provizoriu moare, dar duhul ii este inviat si trece in cele ale vietii. Daca sinucugasul ar sti destule, daca ar sti ca nu asta, intr-adevar, este o viata, ca nu ura in care a trait, ca nu sfasierile si tragediile pe care le-a cunoscut din copilarie sunt viata, ca omul nu mai traieste dupa poruncile lui Dumnezeu si indepartandu-se de Cel care l-a facut isi face din viata lui un iad, poate ca nu s-ar mai sinucide. Si ca sa intaresc cuvantul asta pe care il socotesc eshatologic, pe care l-a dat Hristos Parintelui nostru Siluan: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”. Si din experienta mea partiala si din mai multa experienta a Parintelui nostru Sofronie ca noi trebuie sa stim ca sfasierile prin care trecem, ura, rautatea, asta nu este o lume, si daca nu este o lume, deci nu asta a vrut Dumnezeu de la om. Si intra-adevar, daca va uitati la cuvintele dumnezeiesti, nici un cuvant dumnezeiesc nu ar produce ceea ce am facut noi astazi in lume. Dar, intelegand ca nu asta este o lume, putem sa intelegem doua lucruri: una – ca eu sunt chemat sa cultiv altceva, doi – ca Dumnezeu are, poate foarte ascuns ochilor nostri, o Pronie pe care noi inca nu o intelegem. Dar ca lumea, oricat de iad ar deveni, asta nu e cuvantul final; si noi, ori cautam, ori asteptam acel cuvant final dumnezeiesc care nu poate fi decat Inviere si Viata vesnica.

Ce este viata vesnica? Nu doar faptul de a exista. Asta-i iadul, a exista in cine stie ce conditii. Viata sau numele lui Dumnezeu, Eu sunt, adica a fi, este a fi intr-o implinire desavarsita, o implinire dumnezeiasca. Tu, omule, adica eu, fiecare eu care aude acest cuvant, si cei care nu-l aud suntem meniti sa devenim un dumnezeu, nu prin fire, dar prin har, prin chemare, printr-o impreuna-lucrare a lui Dumnezeu cu mine sau a mea cu Dumnezeu – va propun amandoua formulele.

Ca sa revin la cuvantul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui“. Parintele Sofronie, cand a auzit cuvantul acesta pentru prima oara, a simtit ca acest cuvant era cuvant dumnezeiesc, nu numai pentru Siluan si mantuirea lui, ci pentru o intreaga epoca, pentru toata deznadejdea asta care se infiripa intr-o lume deosebit de deznadajduita, asa cum o cunoscuse el, dupa primul razboi mondial.

As vrea sa mai adaug si cuvantul asta: cand zice Dumnezeu “nu deznadajdui!“, pe multi i-am vazut incordandu-se peste masura – ca deja erau prea stresati -: cum sa ma tin sa nu deznadajduiesc, sa nu-L supar pe Dumnezeu? Nu, fratilor, nu despre asta e vorba, nu interzice Dumnezeu deznadejdea, dar ne spune ca … nu-i nevoie! Nu-i nevoie sa deznadajduim!

Cand nu mai poti, cand innebunesti… cum i-a zis parintele Sofronie unui pustnic: “du-te si fa-ti o ceasca cu ceai“. Sau cum i-a zis Sfantul Isaac Sirul unui pustnic: “cand simti gandurile de hula ca te biruiesc, inveleste-te in mantia ta si culca-te“. Zic eu pe limba noastra moderna: “Trage un pui de somn“, refa-te trupeste si, dupa aia, cand iti refaci puterile, continui… Parintele Sofronie i-a impartasit acelui pustnic ceea ce traia el, vazandu-i starea duhovniceasca in care era (acela ceruse un cuvant de mantuire) – el tocmai il gazduia, ii pregatise un ceai, niste biscuiti si ce-avea el acolo. Si-i zice pustnicului: “Traieste-ti deznadejdea pana la capat. Cand simti ca te apropii de a cadea in prapastie, du-te si fa-ti un ceai“. Adica: mangaie-te. Si cand te intaresti, poti sa continui. Asa cum facea si el. Continui in ce fel? Stiind ca exista pe undeva, inca necunoscuta mie, o Pronie dumnezeiasca, pe care astept s-o vad.

As da ca exemplu pe Iov, care in clipa cea mai crunta a suferintei lui a zis: “si totusi stiu ca viu este Domnul meu si ca eu Il voi vedea la sfarsit, cu ochiul meu si nu altul”. Si deci in clipa celei mai adanci deznadejdi, credinta lui Iov se exprima in felul asta. Si intr-adevar, cei care ati citit cartea lui Iov, cei care nu, s-o cititi! Daca va e greu tot textul cititi numai primele 4-5 capitole si ultimele 2-3. Intr-adevar, Iov nu a fost trecut cu vederea de Dumnezeu, la credinta lui Dumnezeu a raspuns. Si la sfarsit, cand Dumnezeu vorbeste cu Iov, il auzim pe Iov zicand. Dumnezeu nu-l mustra pe Iov, asta-i interesant, Dumnezeu arata lui Iov – e un text la sfarsit de o poezie extraordinara, oricat de putin am intelege-o face sa o citesti numai pentru ce ziceam adineauri, puterea cuvantului, frumusetea cuvantului si imaginilor care se desprind: “Unde erai tu cand am facut lumea? Stii tu unde sunt comorile ghetii si de unde izvorasc vanturile?”, parafrazez putintel, cititi voi capitolul acela unde Dumnezeu vorbeste lui Iov. Care a fost rezultatul acestei dezvaluiri, cand Dumnezeu vorbeste lui Iov de zidirea Lui, de frumusetea zidirii? Rezultatul este ca Iov zice:

“Doamne, am auzit de Tine cu auzul urechii, dar acum cu ochiul meu Te vad si ma urasc pe mine insumi, ma pocaiesc in tarana si in panza de sac”.

Sunt multe teme care se pot desprinde din asta: ce este pocainta? Cum se face pocainta? Cum viziunea asta a unei frumuseti extraordinare pe care i-a descoperit-o Dumnezeu lui Iov il face sa se pocaiasca? Adineauri se indreptatea, si pe drept se indreptatea, dupa asta Dumnezeu l-a indreptatit pe Iov in fata celor care incercau sa-L indreptateasca pe Dumnezeu inaintea lui Iov. Dar Iov, totusi, s-a pocait. Despre ce s-a pocait? Nu fiindca facuse niste fapte rele, pe care nu le facuse, dar inaintea frumusetii lui Dumnezeu si-a vazut uraciunea lui, neputinta lui, sau, cum sa mai spunem, Domnul sa ne insufle sa intelegem mai adanc si mai bine. Si Iov s-a pocait, dar de ce s-a pocait? Revin acolo de unde incepusem, ca zice: am auzit de Tine pana acum cu auzul urechii dar acum cu ochiul meu Te vad. In adancul deznadejdii lui, Iov zicea: dar stiu ca Domnul meu este viu si ca eu, in sfarsit, Il voi vedea cu ochiul meu, si nu altul. Si Dumnezeu l-a facut cu ochiul lui sa-l vada. Va mai scot la iveala inca un lucru, asta pentru ca sa-l aplicam si noi in viata noastra, ca nadejde. La un moment dat, tot in deznadejdea lui, Iov zice: “o, de s-ar scrie cuvintele mele intr-o carte! De s-ar scrie cu un condei!” Nu citim noi acea carte astazi? Cand a trait Iov? Hai sa ziceam acum vreo 3000 de ani. 3000 de ani mai tarziu citim acea carte. Dumnezeu a implinit lui Iov pana si strigatul asta in durerea lui cea mai deznadajduita. Se astepta Iov, cand era acuma surghiunit din cetatea unde imparatise el? Acolo cand toti il ascultasera ca cel mai intelept, ca cel mai mare, cel mai puternic, bogat, frumos, din cetate. Si acuma era aruncat pe gunoi in afara cetatii. De ce pe gunoi? Sigurul loc cald care mai era, ca nu mai avea nici casa, nici masa, nici copii, nici avutii, nici nimic, pana si sotia lui se lepadase de el cu scarba si plecase de la el, si acuma Iov, cine isi putea inchipui ca acuma Iov, aruncat in afara cetatii, lepadat de toata lumea, zice: “acuma am devenit cantecul betivilor si ocara pacatosilor”. Isi mai inchipuie cineva ca cuvintele mele, ale lui Iov adica, or sa fie scrise intr-o carte? Iata ca sunt! Si vreau sa zic ca cu un astfel de Dumnezeu avem de-a face.

Sa ma iertati, mi-au ratacit un pic gandurile, dar esentialul pe care am vrut sa-l impartasesc este asta: In cele mai cumplite momente ale vietii nu numai ca nu este cazul sa deznadajduim, sa dam drumul oricarei nadejdi si sa ne dam mortii, ca sa ne incuiem in acea deznadejde; dar, mai mult: de multe ori, poate de fiecare data, cele mai cumplite ale vietii noastre sunt, potential, cele mai pretioase. Ala e momentul cand trebuie inca o clipa sa tii… Gandeste-te la chipul marinarului care a fost prins pe puntea corabiei de un val care navaleste peste corabie si pentru o secunda sau doua puntea corabiei va fi sub mare: pai, ala-i momentul sa dai drumul la bara? Nu, nu e nici macar momentul in care sa incerci sa fugi ca sa-ti “castigi” cabina. Nu, ci ala-i e momentul in care trebuie un singur lucru: sa tii bara! Si-ti tii si respiratia pana cand trece valul. Cand se ridica apoi corabia deasupra valurilor, atunci poti sa te duci, tusti, in cabina, daca e cazul… Deci in momentele cele mai grele, cele mai sfasietoare si tragice ale vietii noastre, momentele alea sunt, potential cele mai pretioase. Zic “potential” nu pentru ca ar putea fi sau ar putea sa nu fie, ci ca este, dar daca noi stim sa tinem bara puntii in acea clipa, pana cand va trece valul, si candva, mai devreme sau mai tarziu, vom vedea ce Pronie va fi fost acel moment.

Am vorbit de viata noastra personala, dar (e valabil si pentru) viata noastra mondiala. Ca vorbim de perioada eshatologica, adica perioada sfarsitului… perioada celor mai mari contradictii. Despre aceasta perioada zice Domnul in Apocalipsa:

“cine nedreptateste, mai nedreptateasca, cine spurca, mai spurce, dara cine lucreaza dreptatea, mai lucreze dreptatea, cine sfinteste, mai sfinteasca-se, ca iata vin repede si rasplata Mea in mana Mea se da fiestecaruia dupa lucrul lui”.

Deci, in aceasta perioada, acolo unde in perioada filocalica s-a cultivat frumosul, si bunul, si ceea ce este drept si ceea ce este sfant, acuma cuvantul lui Dumnezeu da un oarecare drept si raului sa se desfasoare pana la capat. Pana acuma, de bine, de rau, s-a tinut in frau. Pana acuma, de bine, de rau toti acceptau, formal sau real, valorile crestine, cum se zice astazi, pana acuma aceste valori erau absolut de netagaduit, fie real, fie fatarnic, dar erau netagaduite de nimeni in principiu. Astazi toate se pun nu numai sub semnul intrebarii, dar se si desfiinteaza. Si ne gasim inconjurati de toate uraciunile cele mai cumplite pe post de moneda curenta.

Nu este vremea sa deznadajduim, astea sunt paradoxurile cele mari, dar banuiesc ca asa cum ziceam ca crizele cele mai mari sunt potential momentele cele mai pretioase din viata noastra, banuiesc ca aceasta perioada, oricat de tragica…, ba nu: cu cat mai tragica, cu cat mai sfasietoare este cu atat mai pretioasa, nu numai pentru viata noastra personala, dar si adamic, istoric. Ce va fi? Vom vedea, dar noi traim cu nadejde in Dumnezeul nostru. Si cerem lui Dumnezeu ca ceea ce nu poate face omul, sa cultive El in noi, dupa cuvantul Lui: “Ceea ce este cu neputinta omului, este cu putinta lui Dumnezeu“. Si mai mult ca oricand trebuie sa intetim rugaciunea asta: “Doamne, vino si salasluieste in mine si Tu insuti lucreaza in mine cele bineplacute Tie!“. Si dintre “cele bineplacute” de care avem nevoie astazi este vorba de o credinta care sa ne sprijineasca prin niste evenimente, vedem, poate din ce in ce mai cumplite, din ce in ce mai de necrezut. Nu numai ca nu este clipa sa deznadajduim, ci acum este momentul in care trebuie sa tinem “bara” mai mult ca orisicand, pana va trece valul. Cine stie cum si in ce fel? Dar esentialul este cuvantul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”

De ce? Iertati-ma, inainte sa raspund la “de ce”, vreau sa continui cu filocalica, sa zic: toata cultura filocalica cred ca nu numai ca este desfiintata astazi, ca nu mai putem gasi cele ale filocaliei – adica: unde mai gasesti astazi putinta sa te ascunzi intr-o pustie si sa-ti traiesti intr-o singuratate mai mica sau mai mare, ori cu o obste, o viata asa cum au trait-o parintii nostri, pana si in vremea lui Paisie Velicicovsky, pana si in vremea parintelui Sofronie, nu atata in Rusia, dar macar pe Muntele Athos? In Rusia se traia mucenicia, dar el, parintele Sofronie la muntele Athos traia cultura filocalica deplina langa Parintele Siluan si cu multi, multi alti calugari dintre care mai avem ecouri si astazi. Dar unde mai gasesti? Pana si la Muntele Athos nu mai gasesti conditiile in care sa-ti traiesti ceea ce a cultivat filocalica pana odinioara.

Cu Revolutia industriala si cu Primul Razboi Mondial incepe o alta lume. Si in lumea asta incercam, cat putem si noi, sa traim cum au trait Parintii nostri. Cat putem: multam Tie, Doamne,… cat nu putem: …rabdare! Si cum zicea parintele Cleopa: rabdare, rabdare, rabdare… Domnul sa va dea si sa ne dea la toti o oarecare tainica mangaiere dumnezeiasca, cu care poti sa treci! Mangaierea marinarului care stie ca valul ala va trece, doar acum una sa stiu: sa tin bara asta…”.

Si deci cultura filocalica se prelungeste in perioada asta contradictorie, tragica, sfasietoare. Comparati aceasta perioada… nu, hai sa comparam toate perioadele, perioada martirica, cu inceputul vietii lui Hristos. Intruparea lui Hristos a trebuit sa insemne 14000 de suflete asemanatoare Lui, prunci pana la 2 ani, ucisi de catre Irod. Dar acei 14000 de prunci, astazi ne rugam la ei ca tuturor mucenicilor, astia sunt parte din podoaba istoriei, din frumusetea istoriei. Ca Dumnezeu, din groazele cele mai cumplite, uraciunile cele mai desavarsite poate sa scoata si frumusetile cele mai neasteptate“.

 

(…)

Si putem compara perioada noastra cu ultimele zile ale lui Hristos pe pamant. Hristos este Capul Bisericii, Biserica este Trupul lui Hristos. Si asta nu este o alegorie, in duh este o realitate. Si atuncea, Capul – unde mai pui ca Acest Cap, Hristos, a zis ca „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”: deci Eu sunt Calea, daca asta e Calea, asta este Calea si pentru fiecare om, intr-o masura sau alta, intr-un fel sau altul, dar si calea istorica a Bisericii. Si daca acest Cap a trecut prin perioada aia eshatologica, sa zicem, incepand cu Ghetsimani si pana la Golgota, oare nu ceva asemanator va trece si Biserica?

Doamne, dar cine va putea rabda acele zile? Credinta trebuie sa ne spuna: Iata Eu, cu ajutorul Tau Doamne, dar… nu ne lasa, Doamne, ca eu singur nu voi putea!

Si inca un lucru vreau sa va mai arat. Am mai vorbit despre asta, dar poate nu in cuvantari. Amintiti-va de cei doi Apostoli, Luca si Cleopa care mergeau la Emaus. Road to EmmausVine Ce credeau ei ca este un strain, Carele ii intreaba: Ce mergeti asa de intristati si ce vorbiti intre voi asa de intristati? Si incep sa Ii spuna… Si imi permit eu, daca imi iertati lucrul acesta, sa parafrazez ce inteleg ca se ascundea sub cuvintele Apostolilor. Tu singur esti strain in Ierusalim si nu stii ce s-a intamplat, ce lucruri s-au intamplat aici? Zice Strainul: ce lucruri? Pesemne… habar nu avea. Si atunci incep ei sa povesteasca si zic: pai era Iisus, Acest prooroc puternic in cuvant dar si in fapta.

(Amintiti-va ce spusese [Evanghelia], ca era cuvantul [Lui] asa ca atunci cand trimisesera carturarii si fariseii sa-L aresteze n-au putut sa-L aresteze, ca au zis – nimenea vreodata a grait precum graieste Omul Acesta. Si din cauza puterii si frumusetii cuvantului Lui nu au putut sa-L aresteze. Mai tarziu Si-a terminat slujirea Lui inviind pe Lazar. A fost o succesiune de invieri, vreo patru stagii diferite, dar singur Lazar n-ar putea sa fie numit o moarte clinica [nu ca celelelte n-ar fi Invieri adevarate sau ca ar fi fost morti clinice, dar este spus celor “carcotasi” si sceptici, N.N.]. Ca zice: asta e a patra zi Doamne, pute; si icoana invierii lui Lazar arata pe cei care scot piatra la mormant tinandu-si nasul, ca pute, si nu e gluma. Pe Lazar nu din moarte l-a inviat, ci din putrejune! Nu dintr-o eventuala moarte clinica, ci, de acum, de dincolo de pragul neintoarcerii. Asta era adevaratul Dumnezeu, care putere are asupra vietii si asupra mortii).

Dar revenind la cei doi, imi vine sa zic asa, parafrazand:

Pe Asta, L-au pronuntat mai marii nostri, biserica noastra L-a pronuntat inselator. Daca asta a fost un inselator, in cine o sa mai credem? Dupa care semne vom recunoaste pe adevaratul Mesia, daca asta a fost un mincinos? Ce minuni mai mari, ce cuvant mai puternic, mai adevarat? (…) Si insasi biserica Il numeste inselator, biserica de Dumnezeu intemeiata prin Moisi, biserica de la care noi asteptam sa primim si vestea ca a venit Mesia printre noi, si semnele prin care Il putem recunoaste pe Mesia, si confirmarea ca asta este Mesia, si biserica iata ca zice ca e un inselator.

Dar hai sa zicem ca nu-i, dar daca nu-i, atunci cum, daca este Mesia cel adevarat, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu cu noi – Emanuil, dupa prooroci, cum de S-a biruit? Adica puterea lumii asteia L-a biruit pe Dumnezeu? Ca L-au arestat in noaptea aia, dar cum L-au gasit? Ca L-au luat si L-au dus la judecata, judecata mincinoasa, dar cum L-au osandit?Si El nu a zis nimic, s-a lasat osandit. Si urla toata gloata. Dar L-au dus si la Cruce, si si-au batut joc de El, ca putea sa mantuiasca pe altii, pe El nu se poate mantui, na, uitati-va la El. Si strambau cu fata la El si scoteau limba… Dadeau cu tifla, in termenii nostri. Hai sa vedem acum daca Ilie vine sa Il mantuiasca de pe Cruce, ca au interpretat cuvantul Eli Eli, lama sabahtani, ca chemarea lui Ilie. De Dumnezeu vorbea El.

Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?

Ce cuvinte tragice, sfasietoare…. Ce era acea parasire? Prin solidaritate cu noi, din dragoste, ne purta a noastra parasire de Dumnezeu, pentru pacatele noastre. A trebuit sa Isi asume pana si acea faza a pacatului nostru pe cruce; dar asta nu o intelegeau astia, ziceau – a, lasa, sa Il mantuiasca Ilie ca a zis ca e Fiul lui Dumnezeu, daca Il vrea Dumnezeu, sa Il dea jos acum de pe Cruce. Si nu L-a dat.

Si asteptau ucenicii sa vada minunea de pe urma acestui Mesia, ca intr-o clipita sa se dea jos de pe Cruce si sa arate cine e Puternicul in lumea asta. Nimic… Iata ca Si-a dat duhul si a murit. Si acum de trei zile este in mormant si unele femei, cica, au fost acolo la mormant, au vazut o viziune de ingeri, ca, cica, ar fi inviat, dar pe El nu L-au vazut, iar noi nadajduiam ca Acesta trebuia sa fie Cel care sa mantuiasca pe Israil.

Intelegeti care era deznadejdea lor cea de pe urma? O contradictie, un nonsens, dincolo de care nu mai poate gandi omul. Si incepe Strainul sa le vorbeasca si sa le talmaceasca in alti termeni proorociile despre Hristos.

Si se indulceau inimile lor, de ardeau de dragoste inimile lor. Si ajung acolo unde trebuiau sa ajunga si cand sa dea sa intre in casa, Strainul pleaca mai departe. Si ei Il tin cu ei pe Strainul asta, ca tare Il iubeau. Si vine Strainul cu ei in casa. Si Strainul ia o bucata de paine si o frange. Si recunosc Cine era Strainul. Singurul care nu stia ce s-a intamplat in Ierusalim era… Mesia, era Hristos, era Iisus, dascalul lor, Inviat din morti, cum spusesera femeile dimineata si lor li se parea ca erau aiureli.

Si iata ca atunci cand Dumnezeu a fost, in orice caz, facut praf, biruit, biruinta asupra lui Dumnezeu era biruinta lui Dumnezeu nu asupra catorva vrajmasi pe pamant, ci asupra insesi mortii, care a bantuit de la Adam si pana atunci”.

(…)

“Trebuie să ne obisnuim că Dumnezeu nu gândeşte ca noi. Ziceam de mai multe ori că Dumnezeul nostru nu-i ca toată lumea şi zice şi El, prin Isaia, că

„nu sunt gândurile mele ca gândurile voastre, nici sfaturile mele ca sfaturile voastre că precum sunt cerurile mai presus de pământ, aşa şi Dumnezeu decât omul”.

Şi noi, astăzi, cred că trebuie să ne pregătim, adică „Doamne, tu să ne pregăteşti”… Pregătirea noastră este să continuăm în cele filocalice, cu precădere spovedanie, împărtăşanie şi toate cele care înconjoară aceste lucruri. Împărtăşania fiind culmea vieţii noastre, apropierea noastră cea mai mare de Dumnezeu. Astea să le cultivăm. detaliu icoana Sf Siluan AthonitulDar, amintindu-ne de lucrurile astea, să ne pregătim la lucruri cumplite şi, în acelaşi timp, şi la acel „şi nu deznădăjdui”, că Dumnezeu are Pronie de care noi habar n-avem.

Amintiţi-vă de Străinul din Ierusalim, singurul care habar n-avea ce s-a întâmplat: Cine era? Şi aşa, Dumnezeu cred că va face lucrare nemaipomenită. Într-adevăr ne-mai-pomenită. Dar Domnul să ne păzească în zilele alea, precum şi în zilele astea. Că biruinţa lui Dumnezeu nu este ceva ce va să fie. De 2000 de ani a zis Hristos:

„Îndrăzniţi că, iată, Eu am biruit lumea”.

Am biruit lumea. Şi a zis-o chiar înainte de Golgota şi de Înviere. Si aşa a fost, că biruise lumea. Biruinţa lui Dumnezeu este un fapt deja făcut, deja săvârşit, iar cultura noastră şi filocalica, iubirea frumosului, este a intra în această biruinţă, a asuma cele ale biruinţei lui Hristos, şi asta este învierea omului.

Iar dacă Dumnezeu pare aşa de slab, că S-a lăsat arestat, că S-a lăsat judecat, că S-a lăsat omorât, ba şi înghiţit de moarte, ba şi înghiţit de un mormânt strâmt, cum cântăm în troparele noastre, şi dacă lasă istoria să meargă în halul în care merge, să ştiţi că aceasta este însuşi semnul atotputerniciei lui Dumnezeu. Dacă nu era atotputernic, nu-Si putea permite să lase lucrurile să iasă din control în halul în care au ieşit din orice control… Înseamnă că Dumnezeu tot poate controla, tot Atotputernic se arată, ba se va arăta. Asta înseamnă „şi nu deznădăjdui”. Si noi să avem lucrurile astea în vedere. Si… aşteptând, să aşteptăm pe Domnul. Şi asta este filocalia în zilele noastre.

Mai adaug un crâmpei de viziune. În Cartea Apocalipsei – cred că bine ar fi să o cunoaştem cu totii, cât se poate cunoaşte, să nu pretindem să o înţelegem, e o “poezie” extraordinară, am citit-o de mai multe ori şi, de fiecare dată, mi-a fost mai încântătoare; nu cî înţeleg mare lucru, dar ceva în mine înţelege ceva din cuvântul acestei cărţi; deocamdată e destul; nădăjduiesc, după Cuvântul Mântuitorului: „cel ce citeşte să înţeleagă”, nădăjduiesc că la vremea potrivită voi înţelege, vom înţelege cele pe care vrea să le împărtăşească. Dar uitaţi un cuvânt: dezlegarea peceţilor, când nimeni nu a putut dezlega peceţile cărţii, care cred că este Istoria Lumii, cand numai Mielul lui Dumnezeu a dezlegat peceţile şi de atunci încep să se manifeste manifestări tragice, dar în care Mielul lui Dumnezeu biruieşte. Dacă citiţi ultimele două capitole ale Apocalipsei, sunt de o minunăţie de nedescris. Dar peceţile istoriei… Deci, paradoxal, până la Întruparea lui Hristos, multe lucruri au rămas nedezlănţuite în istorie, şi acele multe lucruri, cum să spun… Era mai paşnică lumea, parcă mai bună, parcă mai liniştită. Mai…, dar nu mai mult decât… „mai”. Şi câtă vreme suntem cu „mai”, suntem încă în iad. A venit Întruparea lui Hristos: în loc să vedem în lume biruinţa fericirii, a dragostei şi a tot ce-a propovăduit Hristos, vedem o crescândă biruinţă a răului. Din ce în ce mai multe războaie – ne proorocea Hristos că neam se va scula asupra neamului şi împărăţie asupra împărăţiei, şi vor fi războaie şi vor fi cutremure şi vor fi catastrofe ş.a.m.d., şi, zice, încă nu va fi sfârşitul, că toate astea trebuie să se întâmple.

Despre sfârşit spune că atunci când această Evanghelie, adică bună vestire a Împărăţiei, se va propovădui în toate neamurile, spre mărturie lor, atunci va veni sfârşitul. Ce să înţelegem noi prin astea? Că nu prin catastrofe sau războaie, nici din cauza lor va veni sfârşitul. anapesonCând Dumnezeu Îşi va termina lucrarea de mântuire a întregii lumi, atunci va binevoi Dumnezeu să vină sfârşitul. Si nu importă în care termeni va veni, importă să nu uităm că Dumnezeu rămâne Atotputernic, că Dumnezeu nu că va birui: a biruit deja. Si, în afară de faptul că aparenta slăbiciune a lui Dumnezeu – unde-i Dumnezeu, de ce nu lucrează în istorie, de ce nu pune un stop acestei răutăţi? – nu numai că nu este neputinţă dumnezeiască sau inexistenţa lui Dumnezeu, este o Pronie a lui Dumnezeu.

Este nevoie ca tot ce este în om să se manifeste cândva, curând sau mai târziu. Dar cred într-un lucru. Deci am zis că este semnul atotputerniciei lui Dumnezeu faptul că poate îngădui dezlănţuirea nemăsurată a răului. Nu numai asta: dacă Hristos a zis acum 2000 de ani: „Iată, am biruit lumea”, acum, la sfârşitul veacurilor, Dumnezeu poate permite lucrarea asta a răului, care, vă spun, este numai o minciună. Răul este un fel de miraj. Răul, ca fiind lucrarea minciunii, minciuna fiind lucrarea mândriei, mândria fiind însăşi lucrarea minciunii. Această mândrie şi această minciună este, ce se numeşte astăzi în calculatorică, realitate virtuală. Dumnezeu nu a făcut răul. Răul nu are fiinţă. Răul este numai un fel de parazit al binelui şi este ca fiind minciună, este o realitate virtuală. Are putere asupra celor care prin mândrie, adică ceva care nu există în Dumnezeu, se lasă cuprinsi de virtualitate… […]