Parintele Rafail Noica – Conferinta audio: “Postul si iertarea. Destin si vocatie in ortodoxie”, Alba Iulia, 25 Aprilie 2002

Trei fisiere audio:

Parintele Rafail Noica – Postul si iertarea. Destin si vocatie in ortodoxie, partea 1/3

Parintele Rafail Noica – Postul si iertarea. Destin si vocatie in ortodoxie, partea 2/3

Parintele Rafail Noica – Postul si iertarea. Destin si vocatie in ortodoxie, partea 3/3

https://rafailnoica.files.wordpress.com/2008/12/pr-rafail-noica-postul-si-iertarea-destin-si-vocatie-in-ortodoxie-3.mp3

Cu ocazia serilor duhovniceşti organizate de Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia în timpul Postului Mare, în data de 25 aprilie 2002 părintele a susţinut conferinţa cu tema “Postul şi iertarea, destin şi vocaţie a omului în ortodoxie”.

De cand omul s-a despartit de Dumnezeu, in Rai – imi vine sa zic: de cand “a divortat” de Facatorul lui – omul deci, ramanand fara de Dumnezeu, nu a incetat sa isi caute Dumnezeul pierdut si sa isi caute adevarata sa fiinta pe care nu si-o inchegase inca. Fiindca Adam, ca sa devina ce trebuia sa devina, ar fi trebuit sa urmeze o cale pe fcare Dumnezeu, Facatorul, avea sa i-o dezvaluie.

Dumnezeu a inceput intr-un fel paradoxal, cu o porunca ce parea sa fie restrictiva: “…iar din acel pom sa nu mananci, pentru ca atunci cand vei manca, vei muri!” Restrictiva nu este, fiindca a manca spre a muri nu e o implinire; dar restrictiva in sensul de a nu manca; fiindca zic Parintii ca Adam nu s-ar fi oprit acolo, ci din aproape in aproape s-ar fi dus acolo unde dorea sa ajunga, unde era vocatia lui, destinul lui, adica sa i se deschida ochii si sa devina ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul, si mult mai multe. Dar iata ca sarpele l-a inselat.

Vin tot felul de evenimente care duc la un prim sfarsit al lumii: Potopul lui Noe. Dar nu s-a sfarsit lumea, fiindca Dumnezeu a mai gasit in vremea aceea pe cineva cu care putea sa aiba un dialog, Noe, si prin Noe a salvat omenirea si restul zidirii de la pierzania totala.

Dupa Potop vedeti in Scripturi cum omul se salbaticise total de la Dumnezeu. Cititi in primele Carti, si in Cartea Judecatorilor, in ce hal de salbaticie ajunsese omul. Dar nu avem nevoie sa citim in nici o Carte a Scripturii ca sa vedem imprejurul nostru, astazi, in ce hal de salbaticie am ajuns. Dar sa luam treapta cu treapta, toata secventa istorica.

In starea de dupa despartirea aceasta din prima perioada a istoriei pamantului – Potopul, incheierea acelei primi lumi – omul a ramas despartit de Dumnezeu, invitregit de soarta lui si de destinul lui. Dar omul ramane ce 1-a numit Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu si asemanarea (potential asemanare, dar chipul nu s-a distrus in om). Si-acest chip striga catre ale sale; daca vreti, in termeni politici moderni, “isi cauta drepturile.” Acest chip al lui Dumnezeu isi cauta originea si destinul. Si omul, de-a lungul istoriei, cauta pe Dumnezeul lui si isi cauta tinta lui.

Rezultatul acestei cautari este puzderia de religii care acopera intregul pamant, de la cele mai primitive, cele mai vadit dracesti, pana la cele mai subtiri, toate care contin pe de-o parte un adanc de intelepciune, care reprezinta pe om ca “chip al lui Dumnezeu” ce-si cauta originea si destinul, si pe de alta tot felul de devieri care reprezinta inraurirea duhurilor necurate, fiecare dintre ele care cauta sa-si afirme divinitatea proprie si cauta sa subjuge pe om poftelor acelor duhuri.

Amintiti-va ca unul din Psalmi zice ca “Toti Dumnezeii neamurilor sunt draci,” adica duhuri necurate, Si tot omul cauta pe Dumnezeul adevarat, si tot omul in cautarea lui rataceste pe undeva, fiindca duhurile rele sunt mai puternice, mai viclene, mai intelepte si mai capabile decat bietul om, care alaltaieri sau rasalaltaieri s-a trezit din vecinica lui nefiinta, si astazi vietuieste pe pamant: de trei ani, de douazeci de ani, de saizeci de ani – dar ce sunt saizeci de ani de cunoastere a vietii in fata a ceea ce este Viata, adica Dumnezeul cel Vecinie? Si asa, toate religiile reprezinta un adevar, si toate sunt o deviere de la acel Adevar pe care il cauta omul.

In aceasta tanjire si – hai sa zicem – nevointa a omului, Dumnezeu il intampina, in masura in care omul este “accesibil” lui Dumnezeu, daca gaseste Dumnezeu pe cineva cu care “poate vorbi.” Ca, in general, Dumnezeu “nu are cu cine vorbi” in lumea noastra. Toti ne-am departat, toti ratacim, toti, zice si Sfantul Pavel, cauta ale sale, si nu ale lui Dumnezeu. Ei, Dumnezeu gaseste un Noe, mai tarziu gaseste pe Avraam. In generatia aceea gaseste doua suflete, pe Melhisedec – enigma aceasta de om, care preinchipuie cinul preotesc unde avea sa vina Hristos, Messia, Mantuitorul – si pe Avraam. Pe Melhisedec il lasam de-o parte din discutia noastra; el nu are mostenire in istoria aceasta, el arata altceva, altceva-ul pe care toti il cautam, adica vecinicia.

In Avraam afla Dumnezeu un om in care gaseste un ecou si din care poate sa scoata un neam ales, adica un neam unde din cand in cand Dumnezeu gaseste pe cate unul: ii numim Proroci, adica oameni induhovniciti care au putut sa prinda ceva din Duhul lui Dumnezeu, fiecare in masura lui, in masura experientei lui, format (sau deformat intr-o masura) si de cultura duhovniceasca in care era el in momentul acela, dar si de capacitatea lui de a primi insuflare de la Duhul cel adevarat al lui Dumnezeu. Si Dumnezeu gaseste oameni apropiati Lui, incepand cu Avraam si cei doi fii (adica fiul si nepotul), dupa aceea pe Moisi, dupa patru sute de ani, si asa mai departe. Prin toti acestia, incepand cu Moisi, ne vorbeste Dumnezeu despre El si despre noi, despre destinul nostru, si incearca sa intampine aceasta cautare adamica, sau poate avraamica: ” Cine este Dumnezeu cel adevarat? ”

Aceasta cultura, incepand cu Avraam, in care Dumnezeu cultiva in om linia profetica, adica linia omului, o cultura in care Dumnezeu poate sa-si formeze oameni cu care poate vorbi mai deplin, aceasta cultura culmina cu un fenomen total de nepriceput omului, care in lucrarea lui Dumnezeu (si in puterea lui Dumnezeu) reprezinta o unicitate istorica: Maica Domnului. Nu numai ca Dumnezeu putea vorbi cu acest suflet, putea odihni deplin in acest suflet (“avea cu cine sa vorbeasca”), dar ea a ramas Fecioara: mai presus de orice consideratie trupeasca, feciorelnica in daruirea ei lui Dumnezeu. Inteleg fecioria ei mai ales in sensul acesta, ca niciodata in acest suflet nu a fost ceva mai presus de Dumnezeu, inainte de Dumnezeu. Intai Dumnezeu, adica prima porunca a lui Hristos, “Si sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, din tot sufletul tau, din toata inima ta, din toata mintea ta, din toata vartutea ta.” Asta este cu precadere cine este Maica Domnului!

As spune asa – vorbesc acuma omeneste, dupa intelegerea mea – ca Dumnezeu, stiind de acest suflet, l-a pus in trup de femeie, si femeie fiind, dintru aceasta a putut El insusi sa isi ia trup, asa cum stim, si venind insusi Dumnezeu in istoria omului pentru prima oara (dar intr-un anume sens si ultima oara), avem pe insusi Dumnezeu Care ne vorbeste. De-a lungul istoriei, Dumnezeu ne vorbeste mai cu osebire prin alesii Lui. Dar totusi, ca in Psalmul 118, “Spus-au mie calcatorii de lege cuvinte intunecate, ci nu sunt ca legea Ta, Doamne.” Acuma, nu numai “calcatori de lege,” dar si proroci si sfinti ai lui Dumnezeu au zis multe si insuflate, dar alta este totusi cand insusi Dumnezeu graieste despre El insusi.

Multi s-au smintit in zilele noastre de diferenta dintre Vechiul si Noul Legamant. Multi zic: Parca alt Dumnezeu vorbeste in Vechiul, decat in Noul. Nu, nu este alt Dumnezeu, dar vorbeste in masura in care putea sa vorbeasca – pe de-o parte, cat a putut “prinde” din Dumnezeu blandul Moisi (bland, dar nu uitati totusi cum era legea lui Moisi!), si cat a putut vorbi prin ceilalti Proroci; dar si inca un lucru, cat a putut omenirea sa primeasca,vreo doua mii de ani de la Avraam pana la venirea Domnului. Si Dumnezeu cultiva macar in poporul ales o cultura in care poate veni El, ca sa graiasca lucruri de neinchipuit omului. De neinchipuit, de exemplu, ce? Ca Dumnezeu este Unul, este efortul intregului Vechi Testament impotriva multiplicitatii de dumnezei ce se prezentau toti omului. Dar, pe de alta parte, acest Dumnezeu intrupat ne zice ca este Fiul unui Tata, si incepem sa vedem o a doua Persoana. Si in ultima Lui cuvantare, in foisor, vorbeste despre trimiterea Duhului Sfant, “Carele din Tatal purcede” – a treia Persoana. O revelatie a unui Dumnezeu Unul, dar in trei Persoane: ce om ar putea sa-si inchipuie asa ceva? Pana si astazi multi spun ca este o trasnaie de-a filosofarii elenistice, sau mai stiu eu ce…

Nu numai asta. Trei veacuri i-au trebuit omului ca sa constientizeze aceasta noua revelatie si sa se nasca cuvantul acesta, “Treime,” adica un Dumnezeu in Trei Persoane. Si multe lucruri au trebuit constientizate de-a lungul istoriei: paisprezece veacuri pana la Grigorie Palama, pentru ca omul sa constientizeze ca in Dumnezeu sunt doua aspecte: esenta lui Dumnezeu, ceea ce este El in El, insusi, cu care noi nu putem comunica. (Noi nu suntem neziditi, noi nu suntem fiinta din sine precum este Dumnezeu). Si energia, prin care Dumnezeu Se manifesta si Se daruieste total omului, si prin aceste energii omul se poate indumnezei mai mult decat isi inchipuia insusi Adam care cauta sa i se deschida ochii si sa vada ce vede Dumnezeu. Ca omul poate deveni un Dumnezeu, prin puterea si lucrarea lui Dumnezeu ca har, pana la identitate totala cu Dumnezeu. Totala, dar nu in esenta. Noi ramanem fapturi, dar viata care va fi in om in vecinicie este viata a insusi Dumnezeului celui mai nainte de veci. Viata insasi este dumnezeiasca, viata insasi este mai nainte de veci, deci fara de inceput si fara de sfarsit, si de aceasta viata se va impartasi deplin omul in desavarsirea lui, la sfarsitul veacurilor, cand Dumnezeu va deveni toate intru toti. Si-acuma am ajuns, cu Hristos si cu intruparea, in ceea ce numim noi Noul Testament sau Noul Legamant, o noua epoca a istoriei. Si ce se intampla in acest Nou Legamant?

Deja Apostolii anuntau ca “lupi cumpliti” vor veni sa sfasie turma lui Hristos. Si au venit, si au sfasiat-o, si au bantuit. Acuma nu paganismul, ca paganismul reprezinta omul in necunostinta lui, si oarecum intr-o anume nevinovatie ce isi cauta originea si Dumnezeul si soarta; acuma ereziile reprezinta omul, care se arata refractar revelatiei dumnezeiesti, care acuma cunoaste si respinge si leapada adevarul. Vedeti ca, in sensul acesta erezia este mult mai cumplita, mult mai vinovata decat vechile paganisme. Si aceste erezii au fost prevazute si de Dumnezeu, si oarecum si in prorociile din Vechiul Legamant, si de Apostoli; si ereziile acestea vor bantui pana cand rautatea isi va atinge strafundurile care sunt prorocite in Cartile Scripturii noastre.

Bineinteles ca tragedie cumplita, dar in care vedem ca Dumnezeu este Cel ce tine haturile destinului istoriei, de exemplu cand zice Mantuitorul, in prorociile despre sfarsitul lumii: “Iara cand aceasta Evanghelie” – adica bunavestire a imparatiei – “se va propovadui tuturor neamurilor, spre marturie lor” – adica putere de a se mantui si ele – “atunci va veni sfarsitul.”

Zice Mantuitorul: “Veti auzi de razboaie si vesti de razboaie, dar sfarsitul nu va fi inca; ca acestea trebuie sa vina.” Deci atunci cand Dumnezeu isi va termina lucrarea de mantuire adamica, atunci, prin Pronia lui Dumnezeu, va fi la fel cum a fiast in zilele lui Noe cu Potopul (care Potop este, mai mult decat probabil, lucrarea vrajilor care se faceau in vremea aceea; daca vreti, o amintire a acestui Potop in mitologie este mitul ucenicului vrajitori care a dezlantuit apele si nu a stiut cum sa le stavileasca).

Dumnezeu a stavilit acel Potop pana cand ultimul, Noe, a intrat in chivot si a inchis chepengul, si-atunci s-au dezlantuit rautatile omului. Asa cred ca va fi si sfarsitul. Are aerul ca rautatea biruie, ca ne navalesc si ne inghit toate puterile intunericului, precum a zis Hristos in Ghethsimani: “Ci acesta este ceasul vostru si stapanirea intunericului.” Dar eu am inceput sa inteleg: de nu ar fi zis Cuvantul lui Dumnezeu acest cuvant, ca “acesta este ceasul vostru si stapanirea intunericului,” pana astazi nu ar putea sa-I faca nimica. A fost un cuvant de ingaduinta, prin care dupa aceea s-au putut dezlantui sa-L aresteze, sa-L judece pe nedrept, sa-L osandeasca mortii pe nedrept, sa-L rastigneasca, sa-L batjocoreasca, si El – ca un neputincios. De ce? Fiindca eu sunt neputincios!

Ca un vinovat – de ce? Fiindca eu sunt vinovat! Ca un pacatos – de ce? Fiindca eu sunt pacatos! A luat asupra Lui toate ale mele. “N-a putut” sa Se pogoare de pe Cruce cand l-au provocat. De ce? Fiindca eu n-as putea sa ma pogor de pe cruce, nici cei de la dreapta si de la stanga Lui; si Si-a asumat acest “canon” al pocaintei, care este al meu, pana cand prin Cruce – asa cum zice Liturghia Sfantului Vasilie – S-a “pogorat in iad ca sa plineasca cu Sine toate.” Si facand aceasta, “a dezlegat durerile mortii.”

Asadar, cu Hristos avem pe Dumnezeu Care ne graieste, Dumnezeu Care ne arata care este sensul zidirii, ce gand a avut Dumnezeu cand a zis “Sa facem om in chipul nostru si in a noastra asemanare,” care este originea omului si care este destinul omului. Si aceasta descoperire dumnezeiasca este ceea ce numim – fie sub forma ei apostolica, fie sub forma ei de-acum – Biserica. Biserica este acolo unde, la chemarea lui Dumnezeu – hai sa zicem ca in Rai: “Adame, unde esti?” – Adam, in loc sa raspunda cum a raspuns el in Rai, sa poata raspunde: “Iata eu!”; acolo unde, la glasul chemarii lui Dumnezeu, omul se prezinta inaintea lui Dumnezeu (si zic: se prezinta asa cum este!), si unde primeste de la Dumnezeu aceasta descoperire, si incepe, cu dumnezeiasca insuflare, calatoria lui dintru aceasta nefiinta, in care suntem inca, intru fiinta.

Viata aceasta care in terminologia Noului Testament se numeste pocainta nu este nimic altceva decat dinamica cautarii veciniciei, raspunsul adamic la chemarea lui Dumnezeu, si acest “Iata eu!”, cand Adam, in loc sa se mai ascunda dupa copaci fiindca este pacatos, vine la Dumnezeu asa cum este. La fel cum facem noi in taina marturisirii, ne aratam precum suntem, si zic: Fara “frunze de smochin” (Dumnezeu ne acopera cu imbracaminte mai adevarata decat frunzele! noastre de smochin). Dumnezeu este Cel ce ne scoate din nefiinta, Dumnezeu este Cel ce ne imputerniceste in calatoria aceasta dintre nefiinta intru fiinta. Revenirea intru fiinta” aceasta este: pocainta, dinamica spre viata vecinica. Ea presupune dreapta intelegere, pana cand Dumnezeu va fi grait insusi cu Adam, ca din gura lui Dumnezeu sa iasa adevarata revelatie. Nici religiile pagane, dar nici Prorocii nu au putut sa daruiasca omului limpezimea acestei calatorii, adevarul, prin care omul sa poata ajunge la adevaratul sau destin.

Dreapta intelegere a acestui adevar, pentru care Dumnezeu a trebuit sa Se pogoare prin intrupare, pentru care Dumnezeu a trebuit sa-si asume Lui “canonul” nostru al mortii pentru pacat, jertfa pe Cruce, pogorarea in iad, invierea a treia zi, inaltarea la ceruri, sederea de-a dreapta si cea de-a doua si infricosata venire – ca si tot ceea ce emana de aici, se numeste Ortodoxie. Dreapta intelegere, dreapta proslavire a lui Dumnezeu este Ortodoxia. In invalmasagul duhovnicesc al vechii lumi, lume care culmina cu Vechiul Testament si venirea Domnului, ortodoxia era reprezentata de un Avel care se ucide de fratele lui; de Sith, care inlocuieste pe Avel, de Enoh, un nepot de-al lui Sith, apoi de Noe, prin care Dumnezeu salveaza ce poate salva din lumea veche, de Avraam si de Melhisedec, de Moisi si de Proroci, si de Maica Domnului, care este culmea omenirii, culmea raspunsului adamic; si toata cultura de la Moisi pana la Hristos: asta reprezenta ortodoxia, dreapta slavire.

In toata harababura aceea a duhovniciei primitive a lumii Vechiului Testament erau cateva glasuri si era un popor si o cultura care, de bine de rau, se tineau de Dumnezeu cel Adevarat. In Noul Legamant, adica perioada istorica de dupa Legamantul lui Hristos, Dumnezeul intrupat, ortodoxia este exprimata, asa cum se invata si in teologie, in diferite dogme ce trebuie intelese totusi nu in litera, in slova moarta, ci in duh si in adevar, cum a zis Mantuitorul Samarinencii; o intelegere care-i ingaduie omului sa urmeze calea cea adevarata ce duce la mantuire.

Ce este mantuirea? Mantuirea in veacul acesta este dinamica. Mantuirea se manifesta prin faptul ca, din aproape in aproape, mai multa dreapta intelegere intra in inimile noastre, mai multa lumina ne cuprinde, lumina ce se manifesta in faptele vietii noastre. Care fapte? Pai adevaratii oameni nu suntem noi; antropologia noastra, bineinteles, e Hristos Omul, dar dupa El sunt Sfintii. Sfantul nu este un om programat candva mai nainte de catre Dumnezeu, ca sa-1 puna pe un piedestal inalt si sa-1 proslaveasca. Sfantul este un mim care din aproape in aproape si-a savarsit drept calatoria aceasta, cu din ce in ce mai putine alunecusuri, pana cand viata lui a devenit asa cum ne prezicea Hristos: “Cel ce crede in Mine, faptele care Eu le fac le va face si el,” minuni, invieri din morti, cuvant prorocesc, nepatimire – in cele mai cumplite conditii.

Mucenicii care patimeau (si, oarecum, nu patimeau), au putut sa-si asume chinuri de neinchipuit, si nu numai barbati vanjosi si eroi, dar femei, ba chiar copii, care au putut sa sfinteasca pamantul cu sangele lor. De unde puterea aceasta, de unde viata aceasta? Aceasta este ceea ce se numeste mantuire in aspectul ei istoric. Iar mantuirea in aspectul ei final, bineinteles, este sederea de-a dreapta lui Dumnezeu si Tatal impreuna cu Iisus Omul. Dar deocamdata mantuirea in aspectul ei dinamic se manifesta in fapte dintr-astea. Facerea de minuni, de exemplu, este numai unul din lucruri, si nu cel mai pretuit de sfintii istoriei. Cele mai pretuite de sfintii istoriei sunt virtuti ca smerenia, de pilda, care este poarta deschisa dragostei, dragostea fiind cuvantul la care se reduc toate poruncile dumnezeiesti.

Ca Hristos a aratat ca prima porunca este a iubi pe Dumnezeu, a doua a iubi pe aproapele; iar a treia porunca o arata atunci cand zice Mantuitorul: “Noua porunca dau voua, ca- sa va iubiti unul pe altul asa cum Eu v-am iubit.” Cum ne-a iubit? Ca zice ca daca I-a iubit pe ai Sai, I-a iubit pana in sfarsit, si sfarsitul a fost pe Cruce. Si zice: “Nimeni mai mare dragoste nu are decat cea de a-si da sufletul pentru prietenii sai. Voi sunteti prietenii Mei, daca tineti cuvantul Meu.” Si ne-a poruncit aceeasi porunca. Deci trei porunci care se reduc la un singur cuvant: dragoste. Asta este ceea ce pretuiau mai presus de toate sfintii din cistorie. Dar rezultatul acestei vieti este ca a face minuni, de exemplu, cum incepeam sa zic adineaori, nu este un lucru asa de uimitor, este firescul acestei vieti. A putea grai cuvant dumnezeiesc, a fi proroc deci, nu numai in sensul de a vesti ce va sa fie, dar acum a vesti cuvant de-al lui Dumnezeu nu mai este ceva deosebit, este firescul acestei vieti, este firescul vietii in care se manifesta ceea ce numim noi mantuirea.

Acuma, in perioada Noului Legamant, cu ereziile in care se manifesta omul ce continua sa fie lepadator de Dumnezeu, Ortodoxia ramane ca un fir subtire in contextul acestei omeniri o mostenire a unor sfinti ce au au vrut sa lepede pentru nimic in lume, pentru nici un ideal, pentru nici un profit, fie el temporal sau vecinie, Adevarul pe care Hristos Dumnezeu cel intrupat ni 1-a aratat. Biserica nici nume de Biserica n-ar trebui sa aiba, daramite titlul de “Ortodoxie,” dreapta slavire. Bineinteles ca, daca e Biserica, este Ortodoxie – dreapta slavire sau “dreapta opinie” (ba chiar “dreapta intelegere” este inca o posibila traducere, depinzand de context). Toate acestea nici n-ar trebui sa existe. Ortodoxia nu este altceva, in esenta ei, decat asa cum 1-a gandit Dumnezeu pe om dintru inceput. Dar in cacofonia aceasta duhovniceasca a istoriei, a multilor pretinsi dumnezei, a multelor pretinse inalte idealuri, cum au fost toate ereziile care au bantuit si bantuie pana azi istoria, acest firescintru care Dumnezeu a facut sa se nasca chipul Lui si asemanarea Lui a trebuit sa-si ia si el un titlu, si si-a luat titlul de Dreapta-slavire.

Deci, iubiti frati si surori, asa inteleg eu Ortodoxia. Si m-au intrebat mai multi dintre voi de-a lungul anilor cat am fost aici, cu cati m-am intalnit, ce am inteles eu cand am zis atuncea in ’93 ca Ortodoxia este firea omului. Asta inteleg. Este felul in care Dumnezeu a facut pe om, lucru de la care omul s-a despartit prin Adam; si omul isi cauta de-a lungul istoriei adevarata lui fiinta, adevarata lui origine si adevaratul lui destin. Pentru mine asta este Ortodoxia, si daca astazi Ortodoxia este inchegata intr-o Biserica care, intre altele, are un aspect istoric, institutional, cu canoane, cu feluri de-a fi, cu un fel de-a se imbraca, poate un fel de a vorbi – toate astea sunt ceea ce numesc eu o cutie de carton pe care scrie “PTT” si inauntru sunt “comori de nedescris.” Dar sa ma iertati, si inalt Preasfintite, si teologi, sa nu se mai auda intre noi ca Ortodoxia este o “institutie,” fie ea “divino-umana.” Ortodoxia nu este o cutie de carton pe care scrie “PTT”: este ceea ce contine.

In aceasta Ortodoxie imi cere titlul de astazi sa vorbesc despre post si iertare ca destin si ca vocatie. Eu imi voi lua “obraznicia” si raspunderea de a defini pur si simplu cei patru termeni – post, iertare, destin si vocatie.

De unde voi incepe? Poate sa incepem de la destin si de la vocatie, fiindca de mai multe ori am spus ca omul isi cauta destinul lui adevarat si Dumnezeu, vorbind omului, ii arata care-i este destinul. Destinul nu este altceva decat ceea ce cauta Adam, si il pacaleste sarpele, implicit, pretinzand ca Dumnezeu vrea sa-l opreasca de la asta, ca “daca vei manca din acela, sa stii ca o sa ti se deschida ochii si vei deveni ca Dumnezeu, si vei cunoaste binele si raul.” Si a mancat si, zice Scriptura, “i s-au deschis ochii.” Si ce “taine dumnezeiesti” a vazut Adam cand i s-au deschis ochii? Ce lucruri negraite? S-a vazut gol, si s-a rusinat de el insusi si de sotia lui, Eva, si ea de Adam.

Asta este dumnezeire, frati si surori? Asta este ce voieste omul? Dar asta, stim cu totii din pacate (din pacatele noastre), este rezultatul pacatului – dezamagire. Dez-amagire – interesant cuvant, si de luat in serios! Cand suntem dezamagiti, sa ne uitam unde eram amagiti, si atuncea durerea dezamagirii va putea deveni un moment al mantuirii noastre, sa nu mai fim amagiti. Deci o putinta de a ne lumina.

Dar sa continuam cu destinul. Destinul adevarat al omului este deci ceea ce toata traditia filocalica, traditia bisericeasca de la Apostoli – ba chiar de la Adam! – numeste indumnezeirea. Daca Dumnezeu a facut pe om “chip si asemanare,” apai nu a glumit. Si uitati-va ce are de zis Hap Mariei Egipteanca, cand Sfantul Zosima s-a uimit in ce fel, si prin ce metode Dumnezeu a mai adus inca un suflet la mantuire – si ce mantuire! Ca Zosima daca va uitati atent la scriere, era omul cel mai luminat din vremea lui, om care din pruncie s-a dat lui Dumnezeu si a urmat toate nevointele de inchipuit, si a inventat si el altele prin care sa ajunga mai aproape de Dumnezeu. Si ingerul vine sa-i spuna: “Du-te acolo, Zosima, ca sa vezi ca cel desavarsit are o calatorie mai lunga de facut decat cea pe care ai savarsit-o pana acum!” Deci Zosima era un om desavarsit, iar calatoria ca sa atinga inaltimea Mariei Egipteanca era mai lunga. Si a ramas uimit Zosima. Vedeti ce scrie cartea: a ramas pana la urma ucenicul acestei sfinte.

Deci destinul omului este acesta, atata cat putem vedea in istorie. Dupa istorie ce vedem? Pai uitati-va la toti sfintii acestia care sunt niste morti: avem pe pamant moastele lor in bisericile noastre, trupuri moarte, oseminte; dar zicem “moaste,” le cinstim, si pe buna dreptate, ca ele nu ne produc efectele mortii. In cel mai rau caz, nimic: Un os! Dar in general ele prezinta lucruri ce nu se asociaza cu moartea, miresme. Moartea nu este o mireasma, pute – iertati-mi cuvantul, dar asta-i realitatea! Moartea este uracioasa; de la moaste izvorasc miruri inmiresmate cu care ne vindecam de boli. De la aceste “oseminte moarte” izvorasc puteri care invie pe altii din moartea lor, si-i aduc inapoi la viata ca sa-si continue calea pocaintei pana sa se desavarseasca si ei. Deci cand zice Hristos ca “Cei care cred Mie, cele ce fac Eu si ei vor face” uitati-va, ca si dupa moarte!

Parintele Paisie Aghioritul spune undeva ca cineva l-a acuzat ca “Voi monahii sunteti pomi sterpi, ca voi nici; macar nu aduceti viata in lumea asta.” Si zice: “Ce zici, mai frate? Ca daca vreun monah sterp, cum ii zici, se sfinteste, el si dupa moarte naste: naste din femei sterpe zamisliri, naste din pacatosi sfinti, naste din morti, prin; minunile acestea, invieri, si alte minuni de negrait.” Toate acestea nu sunt superstitii, nu sunt mituri, asa cum o vrea de multe ori modernitatea, sterilitatea carei gandiri s-a infiltrat pana in randurile gandirii bisericesti. Adica cum a prorocit Mantuitorul: “Cand va veni Fiul Omului, gasi-va El credinta pe pamant?” Rugati-va, frati si surori: “Da, sa gasesti, Doamne, in mine sa gasesti credinta!”

Deci acesta este destinul, dupa asa-zisa “moarte” a omului. Vedem ca ceea cer face Dumnezeu, daca cu credinta cerem de la Dumnezeu ceva si ni se implineste rugaciunea, putem cere si Maicii Domnului! Uite un om ca noi, ca sa zicem asa, uite Sfantul Nicolae, uite Sfintii Apostoli – orisicare dintre Sfinti iti poate face ce face si Dumnezeu. Si in viata asta, intr-o masura, ei au aratat aceste semne, dar mai ales dupa moarte acesti sfintii se comporta ca Dumnezeu. De ce? indumnezeirea omului! Acesta este destinul, si aceasta este ce inseamna Dreapta Slavire.

Dreapta Slavire – ca sa luam o explicatie “negativa” din Crezul Sfantului Athanasie – “Cel ce nu crede asa, in afara de multe incurcaturi in viata aceasta (iertati-ma, parafrazez in cuvintele mele, nu va pot cita exact); “in afara de multe tulburari si incurcaturi in viata aceasta, risca si pierzania vecinica.” Deci luand pozitiv cuvantul acesta, dreapta slavire, ortodoxia, “cel ce crede asa,” in afara de reusita duhovniceasca in viata aceasta, dupa asa-zisa “moarte” devine si mai mult ca Dumnezeu. Pana cand? Pana la trambita cea de pe urma, cand insasi mortalitatea aceasta, osemintele noastre vor invia si vom fi cu trup cu tot ca Hristos cel de dupa Inviere, impreuna cu Hristos, de-a dreapta Tatalui. Deci destin: acesta este destinul nostru.

Vocatie. Ce este vocatia? Tradus in romaneste, vocatiei putem sa-i zicem chemare. Vocatie este un cuvant pe care l-am importat in limba noastra din apusenistica (original din latina), voce, vocatie. Este chemare, chemarea catre om: “Adame unde esti?”, cu sensul ca: “Hai, vino, primeste de la Mine acuma duhul mantuirii,” cum ar zice Dumnezeu, “si in duh de pocainta reia-ti drumul pana la indumnezeirea pe care o pofteste.

Deci vocatia omului este chemarea lui Dumnezeu spre indumnezeire, chemarea prin care Dumnezeu cheama pe om spre a-si implini destinul: pe pamant, in masura pamanteasca, iar dupa asa-zisa “moarte,” vecinicia, destinul in vecinicie, deci fericita imparatie impreuna cu Dumnezeu, in vecii vecilor.

Atuncea, in contextul acesta, ce este postul? Si ce este iertarea? incep cu iertarea. Cand l-a intrebat un legiuitor pe Hristos care este porunca cea dintai, cea mai importanta in Lege, Hristos a spus: “Sa iubesti pe Dumnezeu.” Aceasta-i prima porunca. Si fara sa i se ceara, Hristos S-a grabit sa-i citeze din Vechea Lege o a doua porunca, care zice ca este in chipul celei dintai: “Si iubeste-ti aproapele ca insuti pe tine” Este Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, care a pus cele doua porunci impreuna. Ele se contin in doua Carti separate. In A Doua Lege, in cele zece porunci, prima porunca intr-adevar este: “Auzi Israil, Dumnezeul tau un Dumnezeu este, si sa iubesti pe Dumnezeul tau,” asa cum a zis si Mantuitorul. A doua porunca este in Levitic, unde spune intr-un cu totul alt context: “Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.” Sau, in zicala romaneasca, “Ce tie nu-ti place, altuia nu face.” Dar Hristos le-a pus pe acelasi plan, ca prima si a doua porunca.

Ce se intampla in aceasta iubire? Hristos zice: “Cel ce pazeste cuvantul Meu este cel care Ma iubeste.” Deci daca Adam nu a pazit cuvantul dumnezeiesc in Rai, inseamna ca intr-o masura a cazut de la dragostea de Dumnezeu, a incalcat iubirea lui Dumnezeu. Cred ca nu este om pe pamant care sa nu stie cat de dureroasa este o iubire tradata, o iubire ranita. In masura in care ai iubit pe cineva si acel cineva ti-a fost nevrednic iubirii tale, stii cat de dureros este.

Deci dragostea, fie ea si atotputernica a lui Dumnezeu, este, putem zice, vulnerabila. Dragostea lui Dumnezeu este subtire. Nu ca Dumnezeu e vulnerabil, nu atotputerea Lui – departe de mine gandul asta! Dar calitatea dragostei este vulnerabilitatea. Dragostea este o subtirime a darii de sine celuilalt daruire totala. Ne-a aratat Hristos pana unde S-a dat pe Sine, nu numai pana la Cruce si pana la moarte, dar pana si la strafundurile iadului, pana si a impartasi soarta Lui cu nelegiuitii, si in ultima clipa a vietii a gasit un fel de a mantui pe un pacatos; ca a provocat, prin razvratul unui talhar, pocainta si spovedania dreapta a celuilalt talhar, pana unde sa poata sa-i spuna: “Amin, astazi vei fi cu Mine in Rai.” Astazi! Deci iubirea este de o subtirime, de o gingasie, de o duiosie a unei dari de sine pe care noi nu o inchipuim, ca suntem inca grosolani in biologia noastra si badarani in neduhovnicia noastra. Dar in sensul acesta vreau sa zic ca dragostea este o traire de o deosebita subtirime, a carei incalcare este o deosebita durere. Iata insa ca cel ranit, cel care iubeste si se raneste nu este cel care moare: cel care moare este cel ce incalca dragostea. Cel care iubeste se raneste nu atata ca este lepadat, dar se raneste vazand ca cel iubit al lui, pentru pacatul ce il face impotriva lui, va muri.

Dumnezeu nu este asa cum Il vede o teologie mincinoasa, “ofensat de transgresiunea lui: Adam.” Dumnezeu moare; de durere ca cel iubit al Lui, intaiul plasmuit, si toti care aveau sa se nasca din el, vor muri de acum incolo. “Pamant esti si in pamant te vei intoarce.”

Dumnezeu, in dragostea Lui, nu a putut sa lase pe cel iubit sa piara si a luat asupa-Si “canonul” de pocainta, canonul pacatos, adica crucea si rusinea. Uitati-va cum o intreaga munca a lui Hristos ca Dascal care a propovaduit dragostea s-a zadarnicit in cateva ceasuri! Deci rusinea zadarniciei unei vieti intregi de nevointa. Toate rusinile si toate neputintele si le-a insusit Cel Atotputernic, ca sa Se asemene intru totul neputintei omenesti, ca sa poarte asupra-Si neputinta mea, pacatul meu, uraciunea mea, rautatea mea, ca si cum El era pacatos, neputincios, urat, rau si supus mortii. De ce? Fiindca Dumnezeu, fiind atotputernic, nu este nimic in cer sau sub ceruri care poate sa-L biruiasca. Face El pe neputinciosul pana Se pogoara in iad – dar atunci, iadule, sa vezi ce te asteapta!

Zice Sfantul Ioan Gura de Aur in Propovaduirea de Pasti: “Iadul trup a primit, si de Dumnezeu s-a lovit.” Sau, cum zic alte tropare sau icoase pe care le avem in Triod: “De-abia a inceput sa se infiga Crucea lui Hristos in pamant, ca iadul a inceput sa se planga: Cine a pus un piron de lemn in inima mea?” Asta este puterea lui Dumnezeu. Si, cum spuneam candva la Manastire, tot asa, intr-o cuvantare, daca noi eram filosofi adevarati, daca noi aveam premisele gandirii noastre drept inchegate, numai din a privi toate filosofiile, religiile si idealurile acestei istorii am intelege ca singur Hristos este Dumnezeul cel adevarat, tocmai din neputinta in care Se infatiseaza. Cine isi poate permite atata neputinta? Cine isi poate permite o asa zadarnicire a toata lucrarea lui? Numai Cel ce stie ca este atotputernic si ca nimic nu Il poate birui. “Asteapta tu, moarte, asteapta tu, iadule! Nu ma impotrivesc Crucii, nu ma lupt acuma ca sa arat omului ca pot sa ma dau jos de pe Cruce, nu fac minune sa vina Ilie sa ma ia de pe Cruce, sau mai stiu eu ce… Asteapta tu, iadule, cel de pe urma!”

Toti intemeietorii de religii, de filosofii sau de idealuri au luptat, in tot felul. Si a trebuit ca si Moisi sa isi apere religia, ideologia, filosofia, cu tot felul de amenintari, ba chiar cu moartea. Atotputernicul nu are nevoie sa fie aparat. Zicea cineva la noi, acolo in Anglia, care voia sa marturiseasca adevarata credinta, si imi spunea: “Si o sa ma lupt ca sa apar adevarul!” Si mi-a venit cuvantul acesta: “De ce nu te lasi aparata tu de adevar, de Adevarul insusi?” Si i-a “picat fisa,” si a stiut de atuncea ce sa faca.

Nu atat noi aparam adevarul, cat noi trebuie sa intram in adevar si sa lasam Adevarul sa ne apere pe noi. Adevarul ce este? intrebare eretica. Fiindca Adevarul este un “cine.” Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, a zis: “Eu sunt Adevarul si Calea si Viata.”

In acest context al iubirii, iubire ranita de incalcare, daca cineva moare incalcand dragostea, ce se intampla cu el? Cel care iubeste nu rabda ca omul sa moara. Ce inseamna toate cele pe care le intreprinde Dumnezeu in intruparea Lui? Ce altceva, decat iertarea?

Dragostea iarta celui pacatos. Si acuma va spun ca iertarea nu este un procedeu. Iertarea este o parte integranta a iubirii. Daca de cateva ori m-am dus la duhovnicul meu cand am facut vreo boroboata si am cerut iertare, mi-a spus: “Parinte Rafail, esti iertat inainte sa ceri; dar daca esti asa, noi cum putem sa traim cu tine”.

Iertarea este data inainte sa o cerem. “Dumnezeu este dragoste,” zice Apostolul. Putem sa zicem: “Dumnezeu este iertare.” Iertarea este deja data, noi trebuie sa ne-o insusim, trebuie sa ne ridicam la vrednicia acestei iertari, si atuncea vom vedea cum iertarea face parte integranta din Iubire. Asa trebuie sa devenim si noi.

In sensul acesta iertarea se poate intelege ca vocatie a omului, adica sa invatam sa devenim precum este Dumnezeul nostru, sa invatam sa impartasim aproapelui nostru ceea ce si noi dorim sa primim de la Dumnezeu, ba si de la aproapele. Sau, cum ne spunea staretul intr-o cuvantare in Duminica de dinainte de Post, Duminica Iertarii: “Noi ca oameni nu putem sa nu pacatuim unul impotriva celuilalt, dar datoria noastra este sa ne iertam unii pe altii si sa ne reluam, sa continuam, calatoria pocaintei si a mantuirii.’

Postul. Ce este postul? Postul, ca orice infranare de la cele ale lumii acesteia, de la cele ale vietii biologice, este parte dintr-o nevointa omeneasca prin care micsoram putin partasia noastra cu materia, cu biologia. E o taina in om, unde, imputinandu-se puterea acestei biologii grosolane, se poate da mai mult liber-frau duhului sa-si exprime ale sale.

Daca vreti, in expresia Sfantului Pavel, “trupul ravneste impotriva duhului si duhul ravneste impotriva trupului.” Si poate toti, sau multi dintre noi cunoastem si asta: sunt momente, care sunt probabil momente de har, cand, daca mancam, parca “stricam” ceva care misca in duhul nostru, in inimile noastre. Daca mai avem prea multa partasie cu ale pamantului, parca se risipeste ceva mai pretios.

Aceasta constientizare poate sa mearga foarte departe, pana la acele nevointe precum le canta Troparele pentru sfinti cuviosi, “nevointe mai presus de fire.” Dar deocamdata nevointe pe masura puterii noastre firesti, desi postul, nu este post in sensul adevarat al cuvantului – cum a postit Moisi, cum a postit Ilie, cum a postit Mantuitorul, patruzeci de zile nemancand nimic. Si au postit si Parintii nostri din scoala filocalica, ca sa-i zicem asa, de cand cu Antonie cel Mare, ba poate si inainte. Au postit si patruzeci si, zic in Patericul Egiptean, si saizeci de zile (si au socotit ca totusi patruzeci de zile este masura omului cum a aratat-o Hristos, Dumnezeu cel intrupat). Dar ce numim noi post este un prim pas, accesibil tuturor.

Este, putem zice, un regim, o dieta. Vedeti ca postul, ca orice infranare, tine de dragoste Dragostea cere o nevointa. Si dragostea celor ale lumii acesteia cere nevointa. Cate fete tinere astazi nu tin regim ca sa-si pastreze silueta? In masura si in legile dragostei de care esti cuprins este si masura si legile infranarii sau nevointei cu care o sa te nevoiesti.

Noi ravnim catre cele ale vietii vecinice, dar trecem prin nevointe asemanatoare; ne nevoim nu ca sa ne pastram silueta, nu pentru aceleasi motive ca tinerele care vor sa isi castige pe cineva in viata aceasta, un sot, ci in primul rand, fiindca un trup prea greoi nu prea se da rugaciunii. Si chiar pentru motive de sanatate am putea sa tinem acest post, fiindca sanatatea este folositoare pentru viata noastra duhovniceasca. Si-n al doilea rand, dar cu mai multa importanta, pentru a lasa mai mult liber-frau duhului sa se manifeste.

Deci imi vine sa zic asa: A nu se intelege ca postul si iertarea sunt destin si vocatie a omului in Ortodoxie. Postul este o nevointa, un mijloc ca toate nevointele; iertarea este aicea manifestare a iubirii; iar vocatia omului este dragostea, care si este destinul omului, in masura si in sensul in care, cum zice Apostolul, “Dumnezeu este dragoste.” Si-aceasta dragoste este legea vietii si legea veciniciei.

Parintele Rafail Noica,

Textul conferintei, aparut in Volumul Cultura Duhului, Alba Iulia, 2002

Prezentăm în continuare răspunsurile părintelui la întrebările care au fost puse cu această ocazie.

Ce este viata duhovniceasca?

Parintele Rafail: Astazi se confunda cu o revenire la o moralitate, cu o moralitate neinspiranta si insipida. Nu! Moralitatea este numai un prim pas de intoarcere, un prim pas primitiv de intoarcere la viata duhovniceasca. Cand cititi Noul Testament vedeti de cate ori apostolii vorbesc de noua viata in Hristos. Este intr-adevar o viata in Duh. Viata duhovniceasca este a trece de la viata noastra primitiva, biologica, pentru care nu am nici un cuvant de prihana […] Viata in Duh inseamna a patrunde in legile, daca le putem numi legi, ale vietii dumnezeiesti, care viata nu cunoaste stricaciune, nici micsorare, nici suferinta – suferinta este un mers spre moarte, este o pierdere – deci viata duhovniceasca nu cunoaste pierdere si a intra inainte de moartea noastra biologica, a intra in aceste elemente ale vieti vesnice, este viata duhovniceasca.

Sa luam dragostea. Uite, va dau un exemplu: de cate ori au venit la mine oameni zdrobiti de viata aceasta, cu incurcaturi inexplicabile, cu probleme de nerezolvat si in neputinta mea, asa cum ne-a spus parintele nostru duhovnicesc (n.n. Este vorba de parintele Sofronie. Nascut in 1896 la Moscova, parintele a manifestat de timpuriu o reala vocatie de artist plastic, absolvind Scoala Nationala de Arte Frumoase din Moscova. In 1925 pleaca la Muntele Athos si intra ca monah in manastirea Sfantul Pantelimon. Aici cunoaste pe Cuviosul Siluan caruia ii devine ucenicul si mostenitorul spiritual. In 1959 intemeiaza la Maldon in Essex prima comunitate monahala ortodoxa britanica: Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul, al carui staret ramane pana la moarte si unde in 1988 a fost sfintita prima biserica inchinata Cuviosului Siluan) daca au venit la mine i-am primit, asa cum i-au primit si fratii mei din manastire si daca i-am ascultat si daca am avut atat de putina dragoste sa-i ascultam fara sa judecam, de multe ori asa de putina dragoste a lucrat asa o inviere in viata acestor oameni ca uneori am ramas pur si simplu nu uimiti, trazniti! De unde pana unde!

Deci, ce vreau sa zic: dragostea in cele mai mici manifestari nu este o chestie psihologica, nici macar morala; este legea vietii, si legea vietii aduce inviere. Viata duhovniceasca este lucrul despre care se vorbeste in teologia noastra cu terminologie eretica: mistica. Pentru noi, in ortodoxie, mistica nu exista! Ce se numeste mistica, aia ii viata duhovniceasca, fiindca este a Duhului, pentru ca Duhul nu se poate exprima in termenii logicii formale, nici in materialitate, e tainica fiindca face minuni, face lucruri la care nu ne asteptam. Chiar si asta: impartasesti putina dragoste unui aproape si te minunezi de unde pana unde, ca invie toata viata lui si de multe ori si altii imprejurul lui. Deci, in cateva cuvinte, asta este viata duhovniceasca si tare m-as bucura ca acest cuvant “mistica” aproape sa nu nu se mai auda fiindca vine dintr-o erezie care nu a stiut rational unde sa plaseze niste fenomene pe care nu le putea nega si atunci a inventat un sertar pe care l-a intitulat mistica si tot ce nu intelegi bagi acolo si zici: “asta-i mistic, asta nu-i mistic”. Nu! Noi n-avem nevoie de termenul acesta decat daca exista se intrebuinteaza si asta.

Pentru noi este Viata duhovniceasca, adica viata prin care acum incepem sa lucram pocainta noastra, incepem sa vedem mai limpede azi, incepem sa intelegem cuvantul din Scriptura mai bine decat ieri, maine inteleg mai multe lucruri, fac un lucru care prin a-l face imi deschide ochii daca este drept lucrul pe care l-am facut si experienta fizica pe care o am poate ca imi deschide niste orizonturi la care nu ma asteptam […]

Fiindca ce este pocainta? Iarasi un lucru care nu se intelege drept astazi. Pocainta nu este numai o parere de rau si o miorlaiala pentru niste rautati pe care le-am facut, pocainta este, cum am zis, dinamica catre viata vesnica. Parintele nostru duhovnicesc, si daca va uitati, in armonie cu toata Filocalia, spune ca este inceputul autenticei contemplari. Ce se intampla in pocainta? Uitati cati oameni dimprejurul nostru, dar si noi ieri alaltaieri suntem inconstienti de pacate – traim pacatul si nu stim ca este pacat. De cate ori n-am auzit: “O! parinte, nu stiam ca asta-i un pacat!” sau eu candva aceasta n-am stiut ca-i pacat decat vazand intr-o rugaciune sau in intrebarile acelea din Molitfelnic. Deci constientizarea pacatului. Dar in aceasta constientizare nu este numai lucrul acesta faptic. De cate ori ai incercat sa convingi pe cineva ca asta nu-i un lucru bun, un pacat si nu te-a crezut? Si ce se intampla cand incepe sa te creada? Ce se intampla cand eu constientizez ca un lucru a fost pacat? Incep sa vad intunericul in care sunt. Si ce-mi arata acest intuneric? Decat ca e prezenta o lumina pe undeva in viata mea. Deci constientizarea pacatului, in doua cuvinte este – v-o spun din partea filocalicilor si-a parintelui meu duhovnic – este lumina necreata, este Dumnezeu Insusi Care-mi lumineaza constiinta. Acum risc deznadejdea, dar acum nu-i momentul sa deznadajduiesc ca sunt mai rau decat ieri, ba sunt mai bine, sunt tot pacatosul de ieri, dar incep sa fiu constient. Vazand acuma raul si intunericul pacatului meu pot sa deznadajduiesc, dar eu sunt mai pretios in ochii lui Dumnezeu decat atunci cand eram acelasi pacatos dar habar n-aveam. De ce? Fiindca Dumnezeu gaseste in mine pe cineva cu care poate sa inceapa a vorbi si zicea parintele Sofronie: Viata pocaintei nu este altceva decat intoarcerea omului de catre intunericul pe care astazi lumina lui Dumnezeu mi-l descopera, catre acea lumina. Contemplarea luminii necreate, a lui Dumnezeu Insusi, nu este asa un fenomen cum ni-l inchipuim noi. Este un lucru care este intr-un firesc al dezvoltarii omului, al devenirii omului intru fiinta, un firesc, cand omul a devenit o minte de Dumnezeu vazatoare fiindca printr-o ascultare a graiului tainic al lui Dumnezeu imi dezvaluie intunericul, incep sa vad ceva in viata mea – da-ne Doamne si auzi-ne ca rugaciune! – incep sa vad insasi lumina. Parintele nostru Sofronie zicea: de-abia atunci o sa-ti dai seama ca asta este acea lumina care in zilele deznadejdilor mele ma lumina ca sa-mi vad intunericul, ca sa incep calatoria mea dintru intuneric intru lumina.

Asta este ce numesc viata duhovniceasca.

Ati vorbit mult despre dragostea cea adevarata, ca este iertare, este postire, este jertfire, cum explicati degradarea iubirii in iubire patimasa?

Parintele Rafail: Tot omul cauta adevarul, cauta viata de unde vine si unde este destinat sa mearga. Indraznesc sa mai aduc aici un alt cuvant al parintelui meu duhovnic nici un om nu vrea sa pacatuiasca. M-au uimit atunci fiindca eu stiu ca toti vrem sa pacatuim, dar ii interzis. Nu-i adevarat! Omul nu cauta pacatul. Pacatul in general este o deformare, n-are fiinta in sine, nu exista fiindca Dumnezeu nu l-a facut si ce n-a facut Dumnezeu nu exista.

Ce este pacatul – este o deformare, si va dau ca pilda lucrul acesta ce mi s-a lamurit intr-o zi: ma gandeam ce este murdaria. Sa luam balegarul. In grajd este balegarul. Rau nu face, dar cand va trebui sa-l cureti, sa-l scoti de acolo. Pe campul meu unde o sa seman grau este aur, dar pe covorul meu in salon nu mersi, acolo imi este murdarie. Murdaria nu e ce este, ci unde este. La fel si cu pacatul, dragoste este nu ce este dragoste. Dumnezeu este dragoste si zicea un parinte, Dionisie de la Muntele Athos – un batran roman imbunatatit care mai traieste, de trei ori am vizitat asta vara Muntele Athos, de trei ori a zis la mai multi in mai multe contexte – acest cuvant: fratilor, paziti dragostea ca dragostea este de la Dumnezeu. Bineinteles ca este de la Dumnezeu pentru ca este Dumnezeu. Deci omul chipul si asemanarea lui Dumnezeu ce va fi daca nu dragoste, si daca dragostea in om piere, dragoste va cauta, si daca nu va gasi in Duh si Adevar, ca sa reluam cuvantul Mantuitorului, in deznadejdea si intunericul lui, o va gasi intr-un fel stramt si tot va trebui sa aiba o dragoste. Daca nu exista dragoste dumnezeiasca in om va curvi, dar i se va parea lui intr-o masura ca asta-i dragoste, se va dezamagi, poate isi va reveni ca fiul risipitor si se va intoarce si va cauta adevarul, dar poate ca nu – Doamne fereste.

Omul nu poate fara dragoste pentru ca nu poate fara tot ce este cuvant de la Dumnezeu. Dumnezeu nu ne da porunci care, cum zice apostolul, ne sunt grele, ingreuitoare. Dumnezeu cand ne porunceste ne arata ceea ce suntem noi ori ca suntem si nu constientizam, ori ca trebuie sa devenim. Ori, degradarea dragostei asa este. In intunericul pacatului omul nu stie, dar tanjeste, inseteaza dupa ceea ce este adevarul si nestiind cauta aiurea.

Cat de departe trebuie sa mearga ascultarea celui din lume fata de duhovnicul sau?

Parintele Rafail: Ascultarea nu este o disciplina. In dreapta slavire, in ortodoxie, ascultarea este o taina. Iertati-ma, frati teologi, noi nu reducem Biserica noastra la sapte Taine. Sunt nenumarate Taine chiar daca sapte, ba opt ar trebui sa numim taine de capatai. Care-i a opta? Daca Nunta-i o Taina, apoi calugaria nu-i si asta o Taina? Da, Bun! Hai sa zicem sapte Taine de capatai, dar multe sunt Tainele Bisericii. Oriunde este vorba de viata duhovniceasca este vorba de viata tainica, o numim mistica. Ascultarea este acea taina in care omul cauta voia lui Dumnezeu pentru el insusi, in care omul poate afla si poate ramane in proniile lui Dumnezeu. Si asta se face prin duhovnic.

Nu exista o mantuire a monahului si o mantuire a mireanului, ca altfel ar fi dat Hristos alte porunci si alta Evanghelie pentru monahi si pentru mireni, pentru femei si pentru barbati si asa mai departe, pentru chinezi si pentru romani. O Evanghelie si aceleasi porunci, Evanghelie, adica buna vestire a invierii din morti si aceleasi porunci pentru lumea intreaga. Deci si mireanul, acelasi om ca Adam, ca si Eva, ca si mine monahul, avem nevoie de aceeasi intelegere a voii lui Dumnezeu. Ascultarea este acea intelegere a voii lui Dumnezeu in care trebuie sa intri. Ce gandeste Dumnezeu? Cine sunt eu? Uite un mirean de la Bucuresti zicea: as vrea sa stiu cine sunt eu si ce vrea Dumnezeu cu mine. Asta-i intrebarea de capatai si pe linia aceasta este ascultarea. Domnul, Facatorul meu, trebuie sa-mi spuna cine sunt si ce vrea cu mine, adica ce rol am de jucat in aceasta istorie, sa-mi gasesc fiinta cea adevarata, mantuirea mea.

Deci, ascultarea de duhovnic, daca o intelegeti drept, nu este vorba de orizontalism intre tine si duhovnic. Este vorba de cautarea voii lui Dumnezeu prin duhovnic si asta-i intelegerea dreapta si taina aceasta se savarseste in felul asta: tu ca ucenic, ca cel care te duci la duhovnic, fie sa te spovedesti, fie sa ceri sfat, cere intai Domnului in taina inimii tale; de cate ori te vezi pacatos spune Domnului: uite Doamne ca sunt pacatos, iarta-ma, vindeca-ma. Cand te duci la duhovnic cere-I ca prin preotia duhovnicului, prin lucrarea tainica pe care a lasat-o Biserica (n.n. Taina Spovedaniei), sa ti se ierte pacatele si nadajduiesc ca de vei face astfel si stiu ca de vei face in Duh si adevar, cat de putin de la fiecare spovedanie, o sa iesi mai mult sau mai putin zburand. Acest zbor nu este doar o stare psihologica – te simti psihologic usurat – intr-adevar se intampla in Duh o usurare de care da Doamne sa ai parte acum si in veci.

Daca te duci pentru un sfat, intai lui Dumnezeu sa-i ceri indrumare: Doamne! sa fac asta sau sa fac aia? Spune-mi prin duhovnicul meu! Cand simti oarecum in rugaciune, in viata ta , ca vine momentul, du-te la duhovnic cu gandul la Dumnezeu cu atentia catre Dumnezeu si atunci spune-i duhovnicului problema ta si pandeste de la el primul cuvant. Il citesc pe sfantul Serafim, ba citesc colectia Filocalica acel prim cuvant. Dumnezeu atotputernic e bland, e acea adiere de glas subtire pe care a auzit-o proorocul Ilie si de care s-a impresionat mai mult decat cutremurul, decat uraganul, decat focul, adierea de glas subtire care e mai rapida decat toti dracii daca lucram prin ascultare. Nu intreba pe duhovnic mai departe, primeste acel prim cuvant, e cuvantul tau, duhovnicul nu ti-l poate explica, este dialogul tau intim cu Dumnezeu. Daca asa l-ai cerut de la Dumnezeu, daca in felul asta il vei primi de la duhovnic, de ce sa nu cartesti, de ce sa nu te impotrivesti? Fiindca risti sa lepezi cuvantul lui Dumnezeu. ba chiar in momentul cand ii spui parinte explica-mi mai bine, ai rupt firul cu Dumnezeu, ai inchis telefonul si acuma vorbesti cu aparatul de plastic, daca-i vorba de telefon, acuma vorbesti cu duhovnicul ca om. Asta sa nu faci! Primeste cuvantul cu credinta, cere blagoslovenie si tu vei intelege acel cuvant facandu-l.

Unul din chipurile ascultarii sunt cei zece leprosi. Hristos le-a spus un cuvant foarte indiferent. Cei zece leprosi au strigat: Mantuitorule, miluieste-ne si pe noi. Si le-a zis: duceti-va si va aratati preotului. Pai, n-avea nici un sens cuvantul acesta, fiindca ce poate sa-mi faca mie preotul, in primul rand. In al doilea rand Moise a randuit ca daca te-ai curatit de lepra sau ti se pare, du-te la preot si el te va cerceta si daca te va gasi curatit te va inscrie din nou in societate. Dar ei erau inca leprosi. Ce-au facut? s-au intors si au facut ascultare, fara sa judece, fara sa carteasca. De ce s-au vindecat? Era puterea dumnezeiasca care era continuta in acea porunca pe care ei, facand ascultare si-au insusit-o. Aia i-a inviat din morti, aia i-a curatit, aia trebuie sa cautati voi ucenicii, iar voi duhovnicii trebuie sa invatam lucrul asta, sa cerem de la Dumnezeu cuvant, sa nu raspundem din mintea noastra. Zicea Sfantul Serafim, cand raspundeam din mintea mea erau greseli si Sfantul Siluan zice: greselile pot fi mici, dar pot fi mari. dcei noi, duhovnicii, trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu ca Dumnezeu in inima noastra sa puna cuvant si trebuie sa ne nevoim, sa deslusim acel cuvant. Dar nadajduim ca pana vom ajunge si noi sa deslusim acel prim cuvant, daca voi ca ucenici, veniti la duhovnici cu credinta, credinta voastra va face din noi prooroci. Daca tu vii cu inima asa, cu deschidere la dumnezeu, tu vei face din duhovnicul tau un prooroc de fiecare data cand vei veni in aceasta ascultare la duhovnicul tau.

Multe s-ar putea zice, cer Domnului sa le zica in inima voastra, frati duhovnici si cei care va duhovniciti.

Daca am o problema, spuneti-mi, va rog, la cine sa merg, la un preot sau la un psiholog?

Parintele Rafail: Eu as zice: bineinteles ca ar trebui la un preot. Dar observ cu multa, multa durere un lucru in lumea noastra: se intampla din ce in ce mai des ca noi preotii nu gasim felul ortodox de a primi pe om, de a-l asculta, de a-l intelege, de a-l invia. Acum va zic ca unul care vine din Apus unde Biserica de 1000 de ani n-a mai fost si unde spiritualitatea apuseana a falimentat total, veacul al XX-lea i-a manifestat falimentul care era in ea demult. Acum cei luminati ai Apusului cauta din ce in ce mai mult catre ortodoxie, acea ortodoxie care prost e inteleasa pe aceste meleaguri de bastina ale ortodoxiei si riscam sa fim acum in pozitia evreilor care ei insisi au pierdut traditia data neamului lor. V-o spun tocmai ca sa nu se intample lucrul asta, ca sa cer Domnului ca nu numai apuseni sa gaseasca adevarul dar ca si voi sa va imbogatiti in bogatia care este mostenirea noastra. Deci in Apus, unde Biserica nu mai este, am impresia ca stiinta asta a psihologiei este si ea un fel de mila a lui Dumnezeu intr-o lume in care Dumnezeu nu mai exista si exista o para-Biserica, o para-preotie ca sa-i zicem asa – nu vreau sa-i zic pseudo, desi ar trebui probabil. Ce este psihologul? Este un om la care te poti duce si la care poti descarca toate si poti spune toate si stii ca n-o sa fi judecat si din motive profesionale acela, in principiu, iti tine taina spovedaniei. Parinti, preoti! Asta este prerogativa noastra! Noi trebuie sa putem nu numai sa inlocuim pe psiholog, dar si sa depasim peste orice asteptare ceea ce poate face psihologul pentru clientul lui. De ce? Fiindca avem Taina, avem pe Dumnezeu pe care-L putem impartasi. Va spun acest lucru ca sa intram un pic in Taina lui Dumnezeu si nu stiu pana unde va merge! Am vazut inviere in masa, am vazut zeci de familii care au inviat din morti in Apus si aici la fel!

Deci as zice bineinteles ca la preot, dar iertati-ma, frati preoti, arhierei, trebuie sa ne spovedim si adevarul asta este: suntem in asa hal ca nu ne mai stim vocatia si atunci poporul debusolat merge unde poate si la cine poate. Va spun si lucrul asta: psihologia, care din cate stiu eu a inceput cu domnul Freud si a continuat cu domnul Jung, a facut multe rele pentru om. Dar iarasi daca va uitati dintr-un punct de vedere istoric pana si acolo omul se cauta, isi cauta adevarata sa fiinta si va spun sunt multi psihologi care gasesc si descopera niste adevaruri, dar daca va uitati bine adevarurile erau cunoscute candva in Biserica si nu le mai traim si spre rusinea noastra nu le mai aplicam. Zic de rusinea asta, stiti eu consider ca noi toti suntem un singur om, spovedania mea este spovedania ta, viata mea este viata ta, impartasim aceeasi soarta si as dori sa va chem pe toti ca un singur om, sa ne innoim in Duh. Nu zic asta ca voi mirenilor sa judecati pe preoti, zic ca voi mirenilor sa va rugati pentru noi ca Dumnezeu sa ne lumineze ca sa va putem lumina, zic asta pentru fratii mei preoti ca sa stim ca suntem intr-o decadere cumplita si ca sa luam pilda si de la dreapta si de la stanga si de la parinti si prin psihologie si sa ne invatam si din lumea dreptatii si din lumea pacatului, din toate marturiile, sa intelegem cu ajutorul lui Dumenzeu si sa ne intoarcem cum zice in Apocalipsa unei Biserici: intoarce-te la cele dintai pana nu-ti voi lua lumina din mijlocul tau.

Ati spus odata: toate lucrurile se leaga si se dezleaga in Duh, explicati-ne, va rog?

Parintele Rafail: Da, am spus si in felul asta. Tot ce face omul incepe in nevazut, adica in taina inimii tale, cand ti-ai pus in inima asta Dumnezeu a vazut si daca te-ai hotarat pentru acest asta este foarte probabil ca acel lucru o sa inceapa sa se infaptuiasca candva in viata ta. Uitati, va dau o pilda: un monah mi-a spus intr-o zi: ma certasem cu un alt monah dintr-o alta manastire si m-am cait dupa aceea si am vrut sa-mi cer iertare, dar nu mai voia sa stie de mine asa era de ranit si mi-am zis ce sa fac, maine-poimaine trebuie sa plec, eu vreau sa ma apropriu de Sfanta Impartasanie, ce sa fac, am ranit pe fratele meu, cum o sa pot sa ma aproprii de Impartasanie, cum sa continui viata pocaintei mele ca nu ma mai primeste; eu vreau sa-i cer iertare si el nu vrea sa auda nimic. Si zice: mi-am amintit de un cuvant din Liturghia Sfantului Vasile cel Mare. Monahul acesta-i grec si in greaca – imi pare rau ca in traducerea noastra nu reiese asa – la pomeniri, dupa sfintirea Tainelor cand spune “pomeneste Doamne pe cei care ai invrednicit sa imparateasca pe pamant” spune asa: “glasuieste in inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tau”. Monahul si-a adus aminte de acest glasuieste si a zis: Doamne! glasuieste in inima lui pentru pocainta mea, spune-i ca ma caiesc pentru ce am facut, ca-i cer iertare si ca eu il iert. Si mi-a spus: data urmatoare cand l-am vazut parca nu fusese niciodata nor pe cer, totul disparuse si impacarea lor era deja facuta. Cand am auzit cuvantul asta, am sfatuit multe persoane in aceasta directie si aproape de fiecare data s-au intamplat minuni dintr-astea.

O monahie care era noua intr-o manastire si spunea “Parinte! mi-e frica de toata lumea”, era foarte sensibila si ranita mai ales de monahia cutare care era un pic mai asa, in varsta si mai autoritara. Zice: cand intru in bucatarie m-apuca groaza, nu stiu ce sa fac. I-am spus sa se roage: “Doamne spune in inima ei sa-mi spuna un cuvant bun sau spune-i ceva bun despre mine”. Intr-o zi vine fugind catre mine: “Parinte! Parinte! stiti ce s-a intamplat? A venit maica cutare si m-a apucat groaza si am zis Doamne spune-i ca o iubesc!” si zice: “nu stiu, parinte, coincidenta, s-a uitat frumos la mine si mi-a zis ceva frumos”. Ultima oara cand am vazut-o, acum un an era aceeasi fata luminata asa cum se luminase atunci, acum vreo zece ani si era impacata cu toata lumea si cred ca au continuat aceste coincidente.

Deci se leaga si se dezleaga in Duh, in taina inimii si profit de intrebare sa spun si lucrul asta: trebuie sa ne nevoim in ceva ce stramosii nostri cred ca faceau fireste. Cred ca stramosii nostri, care erau cat de cat apropiati de Dumnezeu, in mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! si zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un pacat in tine: Doamne! uite ce-i in mine, nu ma lasa asa! Vezi pe cineva care te supara si nu te poti impaca cu el: Doamne! spune ceva in inima mea pentru aproapele meu! s.a.m.d.

Chemati-L pe Dumnezeu. Zicem ca Iisus Mantuitorul este singurul Mijlocitor intre Dumnezeu si om. Indraznesc sa spun ca lui Dumnezeu ii place sa mijloceasca intre om si om. Chemati-L pe Dumnezeu mijlocitor intre tine si vrajmasul tau, intre tine si cei cu care te-ai certat si sa vezi cum spuneam catre cineva acum catava vreme: Dumnezeu nu exista. Nu! Dar se preface bine! Fa si tu ca si cum ai crede si sa vezi cum si Dumnezeu se face ca si cum exista! Si provocam coincidente dintr-acelea.

In esenta profit ca sa zic: sa invatam, fratilor, sa chemam pe Dumnezeu in toate imprejurarile, sa-i cerem sfatul lui Dumnezeu, sa multumim lui Dumenzeu cand ne-a dat ceva ce i-am cerut, sa-L intrebam pe Dumnezeu ce inseamna asta si toate nedumeririle noastre. Intai “Doamne!” sa fie in inimile noastre si dupa aceea tot restul. Daca vrei sa-l vezi pe duhovnicul tau si este la 100 de metri de tine trebuie sa faci 100 de metri si poate altceva l-a inhatat sau trebuie sa iei telefonul si sa faci un numar. Pentru Dumnezeu nimic din toate astea, acum poti sa zici “Doamne!” si ai contactat “satelitul Doamne” si sa vezi cum se preface acest Dumnezeu ca exista.

Parinte Rafail, ati spus ca pe meleagurile noastre ortodoxia este putin inteleasa si traita, am dori sa ne constientizati mai mult asupra acestui lucru?

Parintele Rafail: Ma bucur de intrebarea asta. Ce mi s-a intamplat mie s-a intamplat multora in Apus cand ne-au lipsit cele ce luam de buna, am inceput sa cautam, cautand am gasit mai mult decat ne-am asteptat. In cazul meu, cand va spun ca am trait ortodoxia ca fiind insasi firea omului a fost acel mult mai mult decat ma asteptam. Intrebam pe Dumnezeu in taina inimii: Doamne! da de ce ar fi ortodoxia mai adevarata sau mai inteleapta sau mai adanca sau mai nu stiu ce decat protestantismul care-l descoperisem eu asa cum mi se parea. Mi-a aratat Dumnezeu ca nu era mai inteleapta, mai adevarata, era firea omului. De-aia este mai decat ori si ce. Orice religie, orice ratacire, orice ideal este un om care se cauta si ortodoxia este aia ce cauta omul.

Pe meleagurile noastre se intampla ce se intampla cu evreii din Vechiul Legamant. Constientizati de descoperirea dumnezeiasca ca ei sunt poporul ales, bineinteles ca pacatul si-a tras spuza pe turta lui si atuncea au inceput sa se mandreasca. Care este primul cuvant de propovaduire al glasului Cuvantului lui Dumnezeu, adica Ioan Botezatorul ? – Troparul zice ca e glasul Cuvantului, glasul cel din pustie – “si sa nu va ziceti voua ca sunteti samanta lui Avraam ca zic voua ca din pietrele acestea Dumnezeu poate sa ridice fii lui Avraam”. Echivalentul acestor cuvinte este valabil pentru toata ortodoxia in bastina ei astazi, la noi, la rusi, la greci am vazut aceleasi lucruri. Paradoxal, ce s-a intamplat in istorie, ce s-a intamplat in Vechiul Legamant, asa se intampla si astazi, multe rataciri in Apus si diaspora, omul se cauta si un pic se gaseste si un pic se pierde, dar constientizarea a ceea ce este ortodoxia mult mai puternic se da acolo unde nu este, unde omul cauta, decat aici unde o ai pe toata pe toate drumurile, o iei de buna, ai una aici, ai una acolo, toate strazile sunt pline de preoti, vrei sa te spovedesti ai unde sa te duci. Da! Toate sunt la indemana, dar o luam de buna, si fiindca o luam de buna o pierdem fiindca pacatul isi trage spuza pe turta lui, pacatul fiind indiferenta, pacatul fiind nepasarea, pacatul fiind mandria ca noi suntem popor asa si pe dincolo, poporul lui Dumnezeu. Va spun ca din popoarele pe care le-am cunoscut nu este nici un popor care sa nu fie buricul pamantului. Sunt zeci de burice dintre care, bineinteles, sunt eu si poporul meu. Asta este pacatul si spuza care si-o trage, pentru asta poporul lui Dumnezeu pe Dumnezeu l-au rastignit si pe Dumnezeul lor si traditia lor au pierdut-o. Apostolul Pavel s-ar fi facut el anatema de la Hristos numai pentru ca poporul lui sa poata reveni la adevar si n-a venit pana astazi. Spunea parintele meu duhovnic: noi suntem ortodocsi, dar noi nu putem fi mandri ca suntem ortodocsi, noi trebuie sa fim smeriti ca suntem ortodocsi. Ortodoxia in smerenie se pastreaza.

Parinte Rafail cum sa ma pazesc de gandurile rele care imi vin in minte?

Parintele Rafail: Tot prin satelitul Doamne. […] Ce-am spus si altor tineri va spun si voua: nu este greu, este cu neputinta! Firea ta cand se simte deznadajduita ca voi putea sa ajung la asta, firea iti marturiseste ca nu face parte din mine, nu face parte din firea noastra biologica. Dar de la Dumnezeu nici sa nu asteptam mai putin decat cele cu neputinta. Dumnezeu numai in cele cu neputinta lucreaza, in cele cu putinta facem si noi. Dumnezeu nu invarte la mamaliga ta. Dar daca este vorba de poruncile lui Dumnezeu numai Duhul lui Dumnezeu in tine va putea lucra. Vrei sa te pazesti de ganduri? Dumnezeu sa te ajute si faci asta. De cate ori vezi un gand rau in inima ta spune: Doamne uite ce este in mine! Si cere lui Dumnezeu. Poate ai nedumeriri, intreaba-L pe Domnul, leaga si dezleaga in Duh. Vrei sa sti cum sa nu le mai faci, cere Domnului sa nu le mai faci, cere Domnului aparare sa nu mai cazi in pacat. Intotdeauna cu Domnul lucreaza! Dumnezeu, stiind ca ne da porunci – cuvinte cu neputinta omului de urmat, total cu neputinta – nu asteapta ca eu sa le implinesc, asteapta ca eu vazand ca nu sunt ala cum ar trebui sa fiu, sa zic: “Doamne ! fa tu ceva, du-ma Tu pe calea Ta!” Nu zice si Hristos “Precum am zis evreilor va zic si voua: unde merg Eu voi nu puteti sa mergeti, dar veti veni mai pe urma”. Cand mai pe urma? Dupa pogorarea Duhului Sfant, acea pogorare faca-se voua, tie frate sau sora care mi-ai pus intrebarea si tuturor! Contactati “satelitul Doamne”!

Cum putem ajunge la rugaciunea curata, la statornicia gandului in rugaciune?

Parintele Rafail: Iarasi va zic: este cu neputinta. Rugaciunea curata este o stare mai presus de fire. Ei, acest cu neputinta sa vi se faca voua prin lucrarea lui Dumnezeu. Acuma lucrarea lui Dumnezeu are mai multe laturi. Spunem dupa impartasanie in rugaciune “sa-mi fie acestea spre merinde, spre viata de veci”. Ce este aceasta merinde? Este imputernicire. Cand esti slabanog, ai muncit mult, ai umblat mult, te-asezi nitel, mananci ceva si o iei din nou si continui sa lucrezi, asa sunt si aceste merinde – Tainele Bisericii, cu precadere Sfanta Impartasanie, dar si toate sfinteniile Bisericii: aghiasma, untdelemnul sfintit, anafura si tot ce este sfintenie sunt lucruri prin care primim aceste energii, prin care putem sa continuam viata pocaintei noastre, ba sa o facem lucratoare si sa ajungem la Cel neajuns, adica la cele cu neputinta omului prin lucrarea lui Dumnezeu cu impreuna lucrarea noastra. Profit sa va spun inca un lucru: de multe ori am avut si eu intrebarea si multi tineri m-au intrebat dar daca Dumnezeu stie toate de ce trebuie sa ma rog si sa-I spun? Nu trebuie, dar de multe ori rugaciunea este singura metoda prin care imi pot arata impreuna mea lucrare cu Dumnezeu. Zicand “Doamne vreau asta!”, Dumnezeu stie ca vreau, dar facand-o incep o impreuna lucrare. Uneori poate este singurul lucru pe care pot sa-l fac, alteori se adauga la ceea ce fac. Deci, “Doamne da-mi rabdare!” este deja o impreuna lucrare, Dumnezeu imi da rabdare. De ce? Pentru ca e indelung-rabdator. Vine un moment in care trebuie sa-mi exersez rabdarea, incerc cum pot, voi reusi sau voi cadea, vedea-voi! Dar cerand de la Dumnezeu rabdare, impreuna lucrez cu Dumnezeu mantuirea mea. Nu astept pica para malaiata in gura lui natafleata. Fac si eu ceva! Cer Domnului: da-mi asta!

Parinte Rafail, unii preoti spun ca nu e bine sa ne impartasim des, ce ne sfatuiti referitor la Impartasanie?

Parintele Rafail: Sfatuiesc pe toti sa se impartaseasca cat de des posibil, atat de des cat ii sfatuiesc duhovnicii lor. Si asta nu numai pentru a nu intra in conflict cu duhovnicii, ci fiindca – si asta este un lucru foarte important de inteles – omul nu este un obiect si ca atare nu este supus unei legi. Omul este o exceptie. Fiecare suflet ce va fi existat in lumea asta este o calatorie dintru nefiinta pana in vesnica dumnezeire, o calatorie unica.

As prefera o impartasanie cat mai des. Nu este caracteristica impartasaniei deasa, ci as zice impartasanie des, dar cat de des este bine tie sau tie, asta o las duhovnicului tau si cer Domnului sa insufle pe fiecare duhovnic cat de des este bine pentru cutare si pentru cutare; pentru tine poate vino peste doi ani, pentru tine in fiecare duminica, pentru altcineva duminica si de praznice, pentru altii la doua saptamani s.a.m.d.

Parinte, dati-ne un indreptar de viata duhovniceasca prin care sa punem inceput bun in viata noastra?

Parintele Rafail: Asta este simplu. In legatura cu ce-am vorbit, apropo de faptul ca toate se leaga si se dezleaga in Duh si in nevazut, singurul indreptar pe care-l pot da tuturor este: contactati “satelitul Doamne”. Sa ne invatam cu “Doamne” in toate imprejurarile si sa incepem cu “Doamne” si alt indreptar nu cred ca as putea sa dau fara ca pe unul sau pe altul sa-l poticnesc. Toate legile isi au valoarea si limita lor, dar “Doamne” nu cere nici o limita.