Parintele Rafai Noica – Cuvânt înainte la cartea Arhimandritului Sofronie: “Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe”

Cuvânt înainte

la cartea Arhimandritului Sofronie

Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe”

temeiurile-nevointei-ortodoxe

Domnul a zis: “Tot cel ce este din adevăr ascultă glasul Meu”. (Ioan 18, 37)

Mulţi sunt astăzi care caută glasul adevărului şi Cuvânt de întemeiere în Duh şi în Adevăr. Poate nu din întâmplare şi înnoirea soartei neamului nostru a început cu strigătul: “Nu mai vrem minciună!”

Lumea adesea a năzuit în istorie către înnoire, într-un “viitor mai fericit”, mai “promiţător”, vrând să lepede, sau chiar să dărâme, cele din trecut care i s-au părut învechite; astăzi, poate mai mult ca oricând, omenirea încearcă să-şi “croiască o nouă soartă”, anunţându-se până şi o “Nouă Eră”, un “Nou Veac” (New Age).

Duhul, însă, “unde voieşte suflă, şi glasul lui auzi, dar nu ştii de unde vine şi unde merge” (Ioan 3, 8). Iar în Duh, lucrarea tainică a înnoirii este prin întoarcere, cum ar fi, “înapoi”. Şi, într-adevăr, unde vom găsi apă proaspătă în curgerea istoriei noastre pământeşti: la vale, sau la revărsarea râului în mare, sau în marea sărată din care nimeni nu se poate adăpa; sau “înapoi” la izvoare, unde pururea izvorăşte apă nouă, curată, limpede? Iar Izvorul, pentru cei ce “au iubit arătarea” lui Hristos (2 Tim. 4, 8 ), este acolo unde Domnul, pentru veşnicie a înnoit omul, împărţind apostolilor şi celor ce erau împreună cu ei, ca nişte limbi de foc, Duhul Adevărului, Duh pe care până astăzi îl cerem spre înnoire în Sfintele Liturghii şi în slujbele noastre bisericeşti.

Şi iată că, astăzi, în toate bisericile, atât în Apus, cât şi în Răsărit, se face simţită, şi din ce în ce mai puternică, o căutare “către izvoare”. Şi ar putea părea lucru de mirare că unul din “înnoitorii” veacului nostru a fost Arhimandritul Sofronie, cel prin care Sfântul Siluan Athonitul s-a făcut cunoscut lumii. De mirare, fiindcă s-ar putea spune că nu a fost om mai “clasic”, prin viaţa şi formaţia lui, decât Părintele Sofronie. Născut într-o Rusie încă ţaristă, educat în spiritul culturii celei mai tradiţionale, într-o Biserică Ortodoxă încă neclătinată de valurile urgiilor veacului nostru, Părintele se refugiază de la începuturile acestor urgii, ca tânăr pictor, la Paris, pentru o vreme, de unde chemarea rugăciunii îl duce la Muntele Athos, unde are să rămână, călugăr, douăzecişidoi de ani, formându-se la şcoală, poate cea mai tradiţională a Bisericii Ortodoxe.

Înnoirea Omului, însă, nu constă în forme noi, ci este lucrarea mântuitoare a Duhului, aş cum şi învechirea nu este alta decât lucrarea păcatului, a “stricăciunii”, care roade, care putrezeşte conţinutul, apoi formele, “stricând” viaţa. Duhul însă, ca Dumnezeu Făcător, poate nu numai înfăptui, ci şi înnoi viaţa; iar El o înnoieşte întâi lăuntric, esenţial, apoi, la nevoie, şi formele, pe care le adaptează pentru ca viaţa nouă, proaspătă, adevărată, să îşi poată găsi loc în condiţiile exterioare, istorice (Mt. 9, 17; Marcu 2, 22; Luca 5, 37-38 ).

Părintele Arhimandrit Sofronie a fost un om al esenţei. Nelegat, neimpresionat peste măsură de forme exterioare, căutarea lui a fost totdeauna către sensul adânc al vieţii, care, odată înţeles, şi-a pus toată străduinţa spre a-i atinge ţelul: unirea cu Dumnezeu pentru veşnicie, încă de pe pământ; ţel către care a îndreptat, ca duhovnic, şi pe toţi cei care au venit către el.

Unirea cu Dumnezeu, sau – aşa cum el însuşi o spune: “năzuinţa de a face aceste porunci (ale lui Hristos) să devină singura şi veşnica lege a întregii noastre fiinţe”, atât cea vremelnică, cât şi cea veşnică, este adevărata chemare şi singura îndreptăţire a stării monahale în istorie. Dar ea este, în acelaşi timp, menirea şi chemarea a tot creştinul botezat – ba chiar a tot omul făcut în “chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu – şi în aceasta constă şi o posibilă slujire, sau “rol” istoric al călugăriei. Mântuirea călugărului nu este alta decât mântuirea a tot omul, deoarece, zicea Părintele, aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie au fost date de către Domnul – şi Maicii Domnului, şi sfinţilor, şi mirenilor, şi monahilor şi tuturor celor născuţi din Adam. Una este firea omenească, una, deci, şi mântuirea Omului; şi în virtutea acestui fapt, un călugăr poate, din experienţă proprie, dacă a cunoscut în rugăciunea sa esenţial, toate stările căderii şi tragediei Omului, dar şi ceva din rugăciunea cea răscumpărătoare din Gheţimani, poate, deci, îndruma sau ajuta pe orice om în calea mântuirii, ba chiar deveni un luminător al întregii Biserici, cum istoria nu o dată a dovedit. Dar toate acestea numai cu condiţia, şi în măsura propriei sale împliniri, din proprie nevoinţă şi experienţă trăită, şi trăită în Duh şi în Adevăr.

Ceea ce ne aduce la întrebarea: Care este această împlinire a nevoinţei? Ce este esenţial un călugăr?

Cuviosul Avva Siluan zice: “Călugărul este un rugător pentru lumea întreagă; şi în aceasta stă lucrarea sa de căpătâi …Şi de aceea, nici păstorii Bisericii, nici călugării nu trebuie să se grijească de lucruri lumeşti, ci să urmeze Maicii Domnului, Carea, în biserică, în Sfintele Sfintelor, zi şi noapte se învăţa întru legea Domnului şi petrecea în rugăciune pentru lume”. Toată lipsa, toată lepădarea, toată nevoinţa călugărească, dacă nu duce către această stare a rugăciunii, devine lipsită de sens.

Dar ce este un “rugător pentru lumea întreagă”? Ce este acea rugăciune pentru lumea întreagă, atât de iubită Cuviosului Siluan?

În cartea Facerii ne este dezvăluit gândul cel dintâi al lui Dumnezeu pentru Om. Dumnezeu, Care a înfăptuit şi cerurile, şi pământul, şi tot ce este, printr-un singur cuvânt – “Să fie…” – când ajunge la om altfel purcede: Se opreşte, cum ar fi, şi se sfătuieşte “sfatul cel mai înainte de veci”: “Să facem om după chipul Nostru şi după asemănare…” (Facerea 1, 28 ) – şi a făcut pe Adam. Şi Adam era unul, stând înaintea Feţei Dumnezeului său, purtând în trupul său toată omenirea ce avea să fie.

Dar Dumnezeu, în al cărui Chip l-a făcut pe om, nu este o Persoană singură (“…chipul Nostru…”); şi găseşte că: “nu este bine a fi omul singur; să-i facem ajutor…” (Facerea 2, 19 ), şi în cele din urmă, din trupul său, o scoate şi pe Eva, prin care avem să ne naştem toţi cei ce am umplut pământul în cursul istoriei. …Şi totuşi: “Să facem om…” – nu “oameni”, nu “omenire”, ci “om”. Deci toată această omenire, toţi aceşti oameni, bărbaţi şi femei (ca să nu mai vorbim de “mase”, de “gloate” şi alte asemena lor, concepte care nicidecum nu-şi au locul în viaţa adevărată a rugăciunii), fie ei “ca nisipul mării şi ca iarba pământului” în număr, şi “ca stelele cerului” – toţi aceştia, suntem un om, în chipul Dumnezeului nostru, Care în trei persoane este un Dumnezeu; aceasta, totuşi, nu se va putea plini decât atunci când se va desăvârşi în noi, în cele din urmă, în veşnicie, acea asemănare la care nu vom putea ajunge până nu se va naşte şi mântui cel din urmă ce mai are a se naşte din femeie (cf. Ev. 11, 40).

Această asemănare, însă, trebuie desăvârşită mai întâi la nivel personal, sau cum îi plăcea Părintelui Sofronie să întărească, ipostatic, asemănându-ne, fiecare dintre noi, cu Persoana, cu ipostasul Hristos –Omul; şi în aceasta şi stă lucrarea, nevoinţa mântuirii fiecăruia. Iar asemănarea, după cuvântul lui Hristos: “Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din Ceruri, desăvârşit este” (Mt. 5, 48 ) trebuie dusă la desăvârşire, la “măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Această măsură, Părintele o vedea în rugăciunea din Gheţimani, rugăciune la care mult cugeta, şi pe care mult o pomenea, îndeosebi în ultima vreme a vieţii sale pe pământ.

Cuprinsul acestei rugăciuni mântuitoare nu ne este dezvăluit în Sfintele Evanghelii; numai Sfântul Luca pomeneşte ceva din cele ce au urmat rugăminţii “să treacă paharul acesta”; dar ştim că, în acea rugăciune, Hristos-Omul se ruga pentru păcatele, pentru pierzania, pentru iadul cel veşnic al fiecărui suflet ce se născuse, sau ce avea să se nască din Adam, ca pentru Sine Însuşi. În acea Rugăciune, Hristos-Omul, părăsit de toţi, singur, era Unul, stând înaintea Feţei Dumnezeului Său, purtând în Duhul Său toată omenirea ce fusese de la primul Adam, şi ce avea să fie, până la cel din urmă ce are încă a se naşte din femeie. Căci “făcutu’s-a Omul, Adam cel dintâi, întru suflet viu, iar Adam cel de pre urmă, Duh făcător de viaţă” (1 Cor. 15, 45).

Aceasta este “rugăciunea pentru lumea întreagă”, sau, iarăşi, cum îi plăcea Părintelui Sofronie să spună – pentru “întreg Adamul”; rugăciune în care omul îşi atinge culmea asemănării sale cu Hristos-Omul; unde trece de la nivelul de “individ” la cel de persoană, de ipostas; adică, unde, şi el devine un Adam, purtând în sinea sa, în rugăciune, întreaga omenire – întreg Adamul, rugăciune pe care Părintele Sofronie, în ultimele sale zile, o numise “Rugăciunea Ipostatică”.

Dar mântuirea omului nu se sfârşeşte la asemănarea cu Hristos-Omul, fiindcă Hristos, în acelaşi timp, este Însuşi Dumnezeu; iar omul, în măsura asemănării sale cu acel Om, cu Dumnezeu se aseamănă. Şi aceasta nu ar trebui să fie de mirare, deoarece, atunci când Dumnezeu hotăra “să facem om după chipul Nostru, şi după asemănare”, El nu era întrupat în alt chip, ci se afla în starea Sa dumnezeiască, cea de mai înainte de veci. De aceea, Biserica Ortodoxă şi înţelege mântuirea ca fiind nimic mai puţin sau mai prejos decât îndumnezeirea omului; şi Ea singură are înţelegerea adâncului acestei “taine…ascunse din veci întru Dumnezeu” (Ef. 3, 9), şi, smerita îndrăznire a o crede.

Am vorbit de “înnoire”, şi de arhimandritul Sofronie ca fiind unul dintre “înnoitorii” veacului nostru. Dar, precum se va vedea în lucrarea de faţă, deaprte de a pretinde la a înnoi, să zicem, chipul nevoinţei pentru “omul modern” (expresie mult întrebuinţată astăzi), Părintele Sofronie repune vechile, anticele temelii duhovniceşti ale nevoinţei în general, şi, deci, în special ale călugăriei, la locul lor, arătându-se, precum spunea despre el un stareţ din Muntele Athos, ca “un cărturar învăţat întru Împărăţia Cerurilor” care ştie să “scoată din vistieria sa noi şi vechi” (Mt. 13, 52); şi aceasta, într-o epocă unde omul mult prea uşor judecă şi trăieşte numai după efecte exterioare. Şi această judecată şi trăire se observă nu numai în nevoinţă, în monahism, în biserică, ci în toate domeniile vieţii şi ale culturii sale, omul modern apărând neputincios de a pătrunde duhul şi sensul lucrurilor. Ori “Duhul este Carele face viu; trupul nimic nu foloseşte” (Ioan 6, 63). “Trupul”, sau, în general, forma exterioară, trăieşte numai din duhul care îi dă viaţă. Iar dacă duhul lipseşte, atunci şi forma sa supune stricăciunii, se dezintegrează – de unde şi aceste forme noi, “moderne”, în arte sau în arhitectură, de pildă, care nu sunt decât chipul dezintegrării celor tradiţionale, sau “fireşti”, uneori până la a nu le mai putea recunoaşte. Dacă, însă, forma se păstrează, este de notat că motivul, în general, nu este unul esenţial, de trăire în duh, ci tot “exterior”: o inerţie istorică de “a păstra”, spre exemplu; sau o oarecare nostalgie a trecutului, sau o consideraţie estetică arbitrară prin care se imită cu mai multă sau cu mai puţină reuşită cele ale trecutului. În ambele aceste cazuri ne vine să parafrazăm vechea zicală românească: “Duhul trece, formele rămân”.

Mult se vorbeşte astăzi despre “evoluţie”, ba chiar de “progres”; iarăşi, însă, fără a se observa nici duhul acestora, nici sensul lor, nici către ce evoluăm sau progresăm. Teamă ne este că vremea a venit, ori să ne întoarcem la Duh şi la Adevăr, ori…

Învechitu-s’a lumea, “ca o haină”; îmbătrânit-a Adam în păcatul său a cărui curgere îşi atinge astăzi străfundurile. “Încă puţin”, şi ajungem acolo unde stihiile “ca un veşmânt se vor înveli şi se vor schimba” (cf. Ev. 1, 12) de către mâna cea blândă, dar atotputernică a Domnului. Vremea este creştinului cu adevărat a se înnoi, a’şi umple candela cu untdelemnul Duhului, căci “iată vine Mirele în miezul nopţii” – întunericului acestui Veac; căci “trece chipul lumii acesteia” (1 Cor. 7, 31). Iar “untdelemnul” Duhului este – a face a se sălăşlui în om Cuvântul lui Dumnezeu – iar acel Cuvânt este Hristos – Adevărul (Ioan 14, 6).

Traducătorul (Ieromonah Rafail Noica)