Selectie de poze cu fericitul parinte Sofronie Saharov – duhovnicul par. Rafail Noica – si cateva poze cu manastirea din Essex.

Un fisier audio:

Parintele Rafail Noica – Despre parintele Sofronie: frumos, sfant si firesc

Aceste minunate poze alcatuiesc ultima postare din anul 2008.

La multi ani, binecuvantare, bucurie si pace in noul an, 2009!

Cu dragoste, intru Domnul.

Doua inregistrari video cu manastirea Sf. Ioan Botezatorul din Essex, unde a vietuit par. Rafail Noica

Un scurt filmulet cu zona de intrare la Manastirea Sf. Ioan Botezatorul, infiintata in 1958 de catre arhim. Sofronie Saharov in satul Tolleshunt Knights, districtul Maldon, regiunea Essex, Anglia.

O scurta inregistrare cu Paraclisul Sf. Siluan Athonitul cantat de monahiile de la aceeasi manastire.

Poze manastirea Sf. Ioan Botezatorul – Tolleshunt Knights, Essex, Anglia – unde a vietuit par. Rafail Noica sub obladuirea Arhim. Sofronie

Pozele au fost postate prin bunavointa si generozitatea d-lui Dan Camen caruia ii multumim si pe aceasta cale. Vezi http://theologhia.wordpress.com/2008/11/09/essex-ul-in-imagini/

Parintele Rafail Noica – Cuvant la tundere in monahism

Că lumină în noi nu este. Şi dacă este, nu e lumina noastră. E lumina lui Dumnezeu. Şi atunci e firesc să fim mai aproape de deznădejde, văzând întunericul care este în noi… Dar iată că tocmai asta este începutul luminii noastre. Primul lucru pe care îl lucrează Dumnezeu în om: Dumnezeu ca Lumină, când Se apropie de om, îl conştientizează pe om de întunericul lui.

 

Şi când noi vedem că nu suntem lumină, ci că suntem întuneric – ce ne arată că suntem întuneric, altceva decât Însăşi Lumina nezidită a lui Dumnezeu? Deci când vezi întunericul, când vezi păcatul în tine – departe de a deznădăjdui – să ştii că păcatul ăsta era în tine şi înainte, dar acum deznădăjduieşti că îl vezi, dar mai adevărat ar fi fost să deznădăjduieşti când nu îl vedeai! Acuma eşti o treaptă mai bine, mai aproape de lumină sau lumina e mai aproape de tine şi îţi luminează urâciunea, păcatele, neputinţele.
Dumnezeu luminează pe un om în două feluri, aşa cum înţeleg acuma: unul este prin împrejurări, prilej de cădere – şi eu cad, şi asta mă vădeşte că sunt păcătos. În plus, un lucru mai subţire pe care îl observ: conştiinţa mea începe să se sensibilizeze la păcat şi să nu mai tolerez aşa cum poate alţii tolerează în ei înşişi sau aşa cum toleram eu odinioară. Sau nu mai pot să nu simt răutatea păcatului care lucrează în mine. Aceste două lucruri sunt lumină.
Sfântul Pavel zice că tot ce vădeşte, este lumină. Adică împrejurările vieţii mele care mă vădesc ca păcătos şi, şi mai mult, acea lucrare subţire care îmi subţiază conştiinţa şi nu mai pot să trăiesc păcatul fără să simt – toate astea sunt o lucrare foarte dureroasă uneori, dar nu uitaţi: sunt lucrarea luminii care vădeşte întunericul!
Părintele meu Sofronie, Părintele meu Duhovnic, merge până a zice lucrul ăsta: începutul adevăratei contemplări a lui Dumnezeu este vederea păcatului său propriu sau pocăinţa. Adică să nu ne închipuim viziunea lui Dumnezeu aşa cum se arată în unele poze prin cărţi – imagini cum cazi în extaz şi vezi nu ştiu ce! Există un concretism în mântuirea noastră, un realism care începe în felul ăsta! Ce începe? Dacă încep să văd, fiindcă lumina lui Dumnezeu îmi arată păcatele mele, începe duhul meu să vadă! Este un procedeu care merge până acolo unde acel ochi care vede acum, începe să vadă întunericul care e în mine, cândva va vedea acea lumină care azi mă luminează: acum mă luminează să văd întunericul, cândva mă va lumina să văd însăşi lumina.

 Şi Părintele Sofronie ne spunea – şi scrie în cărţile lui – că abia atunci când vom contempla Lumina cea nezidită a lui Dumnezeu, de abia atunci ne vom da seama că ce mă deznădăjduieşte acuma, era – atuncea când mă deznădăjduia – era acea lumină pe care acuma o contemplăm în bucurie.
Şi vă spun lucrurile astea pentru ca să nu deznădăjduiţi. Şi am gândul mai ales la fraţii monahi, fiindcă poate în monahism cu precădere se trăieşte căderea!
Noi toţi am perindat cândva la Părintele Sofronie să-i spunem Părintelui: „Părinte, sunt mai rău decât am venit, ce fac, nu-i nici un progres?”. Părintele râdea în sinea lui şi ne zicea: „Frate, nu eşti mai rău – nu ne zicea prea multe – nu eşti mai rău acuma. Acuma ochii ţi se deschid şi vezi răul mai mult decât îl vedeai odinioară.” Credeam cuvântul Părintelui, dar au trebuit ani ca să înţeleg procedeul acesta şi ce se întâmplă. Şi vreau să împărtăşesc asta cu fraţii mei care azi au luat logodna chipului îngeresc, dar şi cu toţi fraţii mei, fiindcă nimenea nu este scutit de această durere.
Şi vreau să vă zic: calea aceasta este dureroasă. A-şi vedea păcatul e o durere, dar asta, fraţi şi surori, este o durere a naşterii! Durerea ta de astăzi eşti tu acel de mâine, care prin aceste dureri te vei naşte pentru cele veşnice. Aşa să lumineze lumina voastră, fraţi monahi şi monahii, prin răbdarea voastră, prin aceste încercări, prin nădejdea voastră amintindu-vă că urâtul pe care îl vedeţi este în lumina pe care încă n-o simţiţi, dar către care năzuim să ajungem să o vedem – nu în închipuiri ca toţi luminaţii ăia, dintre care mulţi sunt în casele de nebuni, şi alţii au scăpat, da’ nu sunt mai puţin primejdioşi pentru ei înşişi şi pentru Biserică. Ci să vedem cu adevărat pe Dumnezeu aşa cum este în duh şi-n adevăr: începem să vedem în duh şi-n adevăr păcatul nostru propriu. Dar asta este lucrarea mântuitoare, dar încă nevăzută a Duhului Sfânt, Lumina cea nefăcută care vă luminează şi [pe] care până la urmă o veţi contempla – dă-ne, Doamne, lucrul ăsta –, şi până atuncea,. răbdare!

PARINTELE RAFAIL – Cuvant la calugarire (partea a II-a)

Uitaţi-vă şi la ceilalţi care au străbătut calea asta monastică: câtă răbdare au avut, câtă bărbăţie în încercări, în căderi, în zdrobiri de toate felurile! Acuma ştiţi! Că de aia este! Aia este nădejdea care îmbărbăta pe acei monahi şi aia până astăzi este acea lumină care luminează pe fraţii noştri. Şi slăvim pe Dumnezeul Cel din Ceruri, Lumina răbdării lor şi bărbăţiei lor în încercări – Domnul să vă dea şi Domnul să ne dea această bărbăţie, această nădejde, care nădejde nu ne va ruşina! Precum este scris, că Dumnezeu nu ştie să dezamăgească pe om: „Cel care [are] în Domnul nădejde, zice şi psalmul, nu va cădea”. Şi, deci, nădejdea se sprijineşte şi pe ştiinţa asta, că fără să ne dăm seama ce se întâmplă, putem câteodată să ne afundăm în ce ni se pare – hăuri din ce în ce mai mari, întuneric din ce în ce mai gros, dar nu este întunericul! Este ochiul meu care se luminează din ce în ce mai mult. Şi dacă putem în zilele încercărilor noastre să zicem din când în când un „Slavă Ţie, Doamne!”, apăi asta o să accelereze călătoria noastră către scopul cel căutat.
Aşa, fraţii mei care astăzi v-aţi adăugit cinului monahicesc. Să nu aşteptaţi de la voi înşivă progres aşa cum noi ne închipuim progresul în cele lumeşti. Progresul pare să fie la început o dare înapoi, dar răbdaţi şi continuaţi calea! Să nu uităm pe Sfântul Petru Apostolul – [despre] care se zice că păcatul lui era mai mare decât păcatul lui Iuda. Fiindcă Iuda a vândut Sânge nevinovat. Asta ştia, asta a zis, de aia s-a pocăit, în felul în care s-a pocăit. Pocăinţă mincinoasă, dar hai să zicem.
Petru s-a lepădat de trei ori de Cel pe care L-a văzut în slava Lui dumnezeiască, cu patruzeci de zile înainte, pe Muntele Tabor. Mult mai mare era păcatul lui Petru decât păcatul lui Iuda. Iuda, săracu’, s-a dus şi s-a spânzurat. Ce a făcut Petru? Iacă, îl găsim printre ceilalţi zece Apostoli! Gândiţi-vă la el, cu ce obraz stătea printre ceilalţi? Că în faţa lor Hristos i-a zis: „Ia aminte, în noaptea asta de trei ori mă vei lepăda.” „Nu, nu, Doamne, că sunt gata să merg în închisoare şi la moarte.” Na, poftim! Acuma cu ce obraz?… Voi, dacă faceţi un lucru d-ăsta în faţa oamenilor, cu ce obraz veţi mai veni între noi şi să trăiţi printre noi, după ce v-aţi făcut de minune în faţa tuturor? Smerenia! Asta este!
Ce este smerenia? Realismul: ăsta sunt! Dar şi alt realism: dar Dumnezeu nu mă va lăsa! Şi Petru, sunt sigur că mărturisindu-se aşa cum e – văzutu-m-aţi, fraţii mei, ăsta sunt, da’ totuşi primiţi-mă, că milostiv e Dumnezeu! – şi Dumnezeu milostiv i-a fost şi l-a întors înapoi prin întreita mărturisire. Simone, Mă iubeşti tu pe Mine, fiule al lui Iona? N-a îndrăznit să zică „Te iubesc”, dar a făcut apel la ştiinţa lui Dumnezeu. Doamne, Tu ştii că Te iubesc! …Şi până când l-a tăiat la inimă, şi tăierea aia la inimă a fost ultima durere a naşterii. Şi Petru, ce-i zice lui Petru? Cum cinsteşte smerenia lui Dumnezeu nevrednicia omului? Zice: Mă iubeşti? Paşte oile Mele! Cu ce obraz avea să fie Petru întâistătător între Apostoli? Cu obrazul smereniei şi ascultării! Că Hristos pe Care L-a vândut, i-a zis: Dacă Mă iubeşti, paşte oile Mele! Şi i-a zis-o de trei ori. Şi se zice că – şi uitaţi care este înţelepciunea lui Dumnezeu – se zice că Petru niciodată nu a putut să-şi uite păcatul cel mare, că de trei ori s-a lepădat de Domnul Cel iubit. Şi durerea acestui păcat a continuat să-l nască pe Petru întru slava dumnezeiască, fiindcă pentru durerea asta putea Dumnezeu să-l înzestreze cu atâta slavă şi putere, că numai umbra lui Petru dacă trecea peste cei bolnavi, ba chiar şi peste cei morţi, se vindecau şi înviau. Şi Petru nu se putea mândri, că îşi amintea că de trei ori se lepădase de Dumnezeu şi de Domnul lui pe Care-L iubea!
Şi cum lucrează Dumnezeu! Că până şi păcatele noastre le pune în slujba mântuirii noastre spre observare. Asta nu este ceva pe care omul o poate face. Şi totuşi Dumnezeu pune în Sfinţii Lui aceleaşi lucruri pe care le are El. Până la urmă, şi Sfinţii dobândesc acea înţelepciune prin care lucrează cele ale mântuirii lor proprii şi [a] celor ce se apropie de ei.
Aşa să facă Domnul cu voi! Cu fraţii mei cei de astăzi şi cu voi toţi, fraţi şi surori, fiindcă nu numai pentru monahi vorbesc – fiindcă poate, în principiu, calea monastică este mai aprigă şi mai dureroasă, mai pustie de împliniri în lumea asta, dar mântuirea şi sfinţirea omului este aceeaşi pentru toţi.
Zicea Părintele nostru Duhovnic că dacă nu ar fi aşa, Dumnezeu ar da altă Evanghelie şi alte porunci pentru monahi, şi altă Evanghelie şi alte porunci pentru mireni! Dar ne-a dat tuturor aceeaşi Evanghelie şi aceleaşi porunci. Aceeaşi mântuire, aceeaşi îndumnezeire, aceeaşi veşnicie tuturor. Dar fiecare pe calea lui. Dumnezeu Singur ştie – şi poate cândva vom şti şi noi, da’ poate nu astăzi – de ce pe unii îi cheamă prin monahism la mântuire şi pe alţii nu prin monahism, ci prin alte căi. Dar Dumnezeu ne va arăta şi lucrurile astea. Deocamdată o luăm de bună că aşa este şi, în rânduiala în care ne-a pus Dumnezeu, mergem mai departe cu nădejde. Nădejdea să ne îmbărbăteze, bărbăţia să ne dobândească răbdare şi în răbdarea voastră vă veţi agonisi sufletele voastre, făgăduieşte Mântuitorul. Aşa facă cu voi, fraţi, şi rugaţi-vă şi cu mine să se întâmple tot aşa! Eu sunt mult mai aproape decât voi de pragul ăla. Mi-am trăit traiu’, mi-am mâncat mălaiu’. Mai sunt puţini ani şi-mi împlinesc sorocul zis de psalmi. Cine ştie dacă îl voi ajunge, cine ştie dacă îl voi trăi mai departe – până la urmă, cine ştie dacă lumea va mai dăinui până atunci. Da’ toţi să ne socotim ca fraţi şi surori în Domnul. Până la urmă toţi vom fi un singur om, aşa cum Dumnezeu este un Dumnezeu, deşi sunt trei Persoane!
Domnul să vă blagoslovească!
Şi acuma mergem toţi pe la fraţi şi îi întrebăm care este numele lor. Asta este rânduiala monastică. Părintele să ne spună mai în amănunt.

Parintele Rafail Noica – despre poruncile lui Dumnezeu si deznadejdea noastra – predica tinuta la 1 decembrie 2002, Bucuresti, Biserica Studentilor (Sf. Nicolae)

Fisier audio: Rafail Noica – Poruncile lui Dumnezeu si deznadejdea noastra


“Cand
invatatorul de lege, care stia bine legea, Il intreaba, ispitind pe Domnul, care este cea dintai porunca, Domnul a zis: “sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau…” si S-a grabit sa dea si a doua porunca – nu a fost intrebat pentru a doua, dar de la Sine a spus-o – “sa iubesti pe aproapele ca insuti pe tine”. Si a adaugat: “de aceste doua porunci atarna toata Legea si Proorocii”. Prin asta putem sa vedem ca orisice vrem sa intelegem in gandirea noastra duhovniceasca, in intelegerea noastra teologica, daca nu stim sa raportam la aceste doua porunci, inseamna ca… inca nu am inteles.

Intotdeauna trebuie sa ne nevoim – asta pentru noi este o nevointa – sa ne amintim dedragostea de Dumnezeu si de dragostea de aproapele. Si pentru ce? Porunca lui Dumnezeu nu este atat porunca ce trebuie sa facem, cat o descoperire cine este Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ne da ca porunca chipul Lui, ca intr-acel chip sa neasemanam. Noi din fire purtam chip dumnezeiesc, ca zice ca “a facut pe om chipul si asemanarea lui Dumnezeu“, dar asemanarea a ramas in libertatea noastra, printr-un continuu dialog cu Facatorul nostru, sa o insusim. Chipul il avem, dar asemanarea ramane in libertatea noastra, sa ne-o insusim. Libertatea noastra ca alegere, nu caputere, ca numai Dumnezeu ne poate da puterea sa devenim ca Dumnezeu, dar alegereatrebuie sa fie a noastra si pentru alegerea noastra trebuie sa cerem de la Dumnezeu ceea ce este cu neputinta omului, adica… sa devenim ca Dumnezeu.

Ce vreau sa zic prin asta? Daca Dumnezeu a dat ca prima porunca: sa ne amintim de porunca sa iubim pe Dumnezeu, asta nu inseamna nimic altceva decat ca Dumnezeu ne iubeste pe noi asa cum ne-a poruncit noua sa-L iubim pe El. Si daca ne spune sa ne iubim pe aproapele ca insuti pre sine, inseamna ca asa iubeste Tatal pe Fiul si pe Duhul Sfant, si Fiul pe Tatal si pe Duhul Sfant, si Duhul Sfant pe Tatal si pe Fiul, si pe noi ne face ca in dragostea fata de aproapele sa devenim – in sfarsitul nevointei noastre si cand trecem in vesnicie – precum este Dumnezeu Unul in Trei Persoane, si noi intr-un numar nesfarsit de persoane, incepand cu Adam cel dintai zidit pana la cel mai de pe urma, sa devenim si noi un Om, fiindca porunca lui Dumnezeu nu este porunca morala – sa devenim oameni ceva mai buni – ci porunca lui Dumnezeu, ca descoperire a [ceea] ce este Dumnezeu, este si energie pentru noi, pentru ca sa devenim acele ce ne sunt poruncite.

Trec la Apostol fiindca apostolul de astazi este uimitor de… la ordinea zilei, ca sa zicem asa. Multe scrisori am primit, la care nu pot niciodata sa raspund si cu multi am vorbit, si am vazut ca fiecare om este, astazi, o tragedie, fiecare om, astazi, este o incarcatura de dureri si de deznadejdi.

Si iata ce zice Sfantul Pavel: Dumnezeu a luminat in inimile noastre sa straluceasca cunoasterea slavei lui in fata lui Hristos. Aceasta comoara insa o avem in vase de lut. Ca sa parafrazez putin, ca sa intelegem ca inaltimea puterii este nu a omului, nu e de la noi, ci este a lui Dumnezeu. Deci, zice apostolul, suntem obijduiti din toate partile, dar nu striviti, in mare cumpana, dar nu deznadajduiti, prigoniti dar nu parasiti (in alta versiune: prigoniti dar nu lepadati), doborati dar nu nimiciti, totdeauna purtand in trupul nostru moartea lui Iisus. De ce? Iata ca zice: ca si viata lui Iisus sa se arate in trupurile noastre.

Daca Sf. Pavel nu ar fi trait dragostea lui Dumnezeu pentru om, obijduit din toate partile, s-ar fi zdrobit; in cumpana [fiind], [ar fi] deznadajduit; prigonit fiind s-ar fi simtit lepadat, cum multi dintre noi astazi ne simtim lepadati de Dumnezeu; doborat fiind, ar fi fost si nimicit, cum multi care deznadajduiesc astazi – Doamne fereste – se doboara si greu le este, sau poate cu neputinta, sa se ridice.

Sa nu uitam ca Dumnezeu iubeste pe om si dragostea lui nu poate sa paraseasca pe omsi, orice s-ar intampla omului, chiar daca nu mai vedem nici o cale de iesire, ramane un singur lucru, cuvantul Sf. Siluan astazi mai actual astazi decat oricand: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”. Iata ca Sf. Pavel si el isi tine mintea in iad, cum ne-a zis parintele nostru, se vede obijduit, se vede in mare cumpana, se vede doborat, se vede prigonit, dar in nici unul din cazurile acestea nu deznadajduieste. Ce inseamna ca nu deznadajduieste? Nu inseamna ca nu simti o deznadejde, pana la capat uneori, pana cand nu mai stii ce sa faci; in momentul cand nu mai stii ce sa faci, iti iei o oarecare mangaiere, ce-ti este la indemana, stiind ca desi nu o simt eu acum, Dumnezeu ma iubeste.

Si cam asta ar fi cuvantul pe care as vrea sa-l dau intregului popor si tuturor acelora care mi-au scris atatea scrisori sfasietoare si deznadajduite. Si deznadejdea mea este de a nu putea, de a ma vedea incapabil si sa le raspund si sa fac ceva pentru ei si deznadejdea mea mi-o torn intr-o rugaciune cat de mica – daca doar un singur “Doamne…” in timp ce citesc sau cand ma gandesc sau cand imi amintesc de cineva – si putin credincios oi fi, dar am credinta ca nici un cuvant la Dumnezeu, care iubeste pe om, nu se pierde.

Deci cu astea doua ganduri as vrea sa va las. Porunca lui Dumnezeu nu este ceva care Dumnezeu asteapta moralmente sa o implinim, fiindca El stie ca noi nu o putem implini, fiindca nu este porunca morala, ci este descoperire [a ccea] ce este Insusi Dumnezeu.Porunca lui Dumnezeu este viata dumnezeiasca pe care noi nu o putem in niciun fel atinge, dar putem sa strigam: Doamne! Doamne, iubesc porunca ta, dar tu vezi ca nu pot s-o traiesc, cum zicea P. Sofronie: “Vino, Tu, si salasluieste Tu intru mine, si lucreaza tu intru mine cele cu neputinta omului”.

Porunca lui Dumnezeu este spovedania lui Dumnezeu catre Adam, pentru ca Adam, intelegand – dea Domnul ochi launtrici intelegerii noastre ca sa vedem frumusetea acelui Chip, casa nu mai putem sa rezistam sa nu fim asa si atunci sa se inalte de la noi o rugaciune, fie [si] deznadajduita, o nadejde deznadajduita, ca sa zic asa, ca Dumnezeu ne va da. Si Dumnezeu ne va da! Si cum am spus mai multora si anul trecut, unor tineri din strainatate: cand simti ca este asa de greu sa ajungi la vreo virtute dumnezeiasca, sa stii ca nu este greu, este imposibil; firea ta iti marturiseste, iti da marturie launtrica ca acel cuvant iti este imposibil; dar de la Dumnezeul nostru, nimic mai putin decat imposibilul sa si asteptam!Nimic mai putin decat imposibilul, fiindca daca Dumnezeul nostruDumnezeu este, apai imposibilul este ceea ce asteptam de la El si ceea ce numai El poate, pentru El nimic nu este imposibil. Si acel lucru imposibil, pentru dragostea si pentru puterea lui Dumnezeu, il vei vedea lucrand in tine; si ma rog lui Dumnezeu ca sa primeasca cuvantul asta si ca imbarbatare a credintei voastre – de la un putin credincios care stie ce inseamna putina credinta – si ca o rugaciune si pentru mine si pentru voi.

Deci porunca lui Dumnezeu este descoperire dumnezeiasca pentru a ne imbata, pentru a ne indulci cu frumusetea chipului Lui, pentru a ne atrage catre Imparatia Lui. Dar este lucru cu neputinta si acest lucru cu neputinta pentru dragostea lui Dumnezeu si pentru atotputerea lui, asteptam sa il vedem lucrand in noi.

Si celalalt lucru este: de ce ni s-a spus sa nu deznadajduim? Ne spune Sfantul Pavel: in virtutea acestei iubiri dumnezeiesti, care, daca ne zice sa iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru, din toata inima noastra, cugetul nostru, din toata virtutea noastra, cam asa, in felul Lui dumnezeiesc, Isi iubeste Dumnezeu faptura, faptura de El zidita. Care [faptura] cazand prin pacat, cum a facut Adam, stramosul nostru, cine a platit “canonul” rascumpararii decat Hristos Insusi, Care l-a zidit pe Adam. Pe Cruce! Asa a iubit Dumnezeu pe Adam! Adica: din toata fiinta Lui, din tot ce era si din tot ce avea si totul a dat pe Cruce. Si-a varsat pana la ultima picatura de sange, din solidaritate cu acest om care a pacatuit impotriva Lui…* [acest pasaj marcat cu albastru si bold lipseste din inregistrarea online, fiind recuperat de pe o alta inregistrare pe caseta, nota noastra]Ca era Singurul care putea sa treaca prin iad si sa invie din morti si sa faureasca o noua cale catre Viata, la care Viata Adam nu ajunsese, adica sederea de-a dreapta Tatalui.

Deci in toate deznadejdile noastre, sa avem ca plasa de siguranta cum ar fi la acrobatii din circ, cand fac acrobatii periculoase pun o plasa dedesubt – plasa aceea de siguranta sa fie: nu deznadajdui”. Cand zice “nu deznadajdui”nu interzice deznadejdea Dumnezeu, dar zice ca nu e nevoie sa deznadajduim. Si deci putem sa traim deznadejdile noastre, sa privim deznadejdea noastra in fata, sa zicem ca da, asa o fi, dar pentru Dumnezeu, in deznadejde nu cred; si continuam viata noastra cum putem: “Asteptand, am asteptat pre Domnul”, zice un psalm, “si a coborat la mine si a venit“. Pana cand se pogoara Domnul si va veni. Si intr-adevar va veni!

Deznadejdea, strafundurile alea ale deznadejdii sunt un prag prin care trebuie sa trecem, care in mainile lui Dumnezeu nu sunt decat o premisa pentru invierea noastra din acea stare pentru mantuire; ca iata si Apostolul zice ca noi cei vii, pururea suntem dati spre moarte pentru Iisus. De ce? Pentru ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru cel muritor.

Greu este omului sa creada in clipa deznadejdii ca Dumnezeu ii da acele dureri – sau, mai bine zis, ii ingaduie acele dureri, ca Dumnezeu nimica rau nu da, dar ingaduie  greu ne este sa credem ca acele dureri care ni se ingaduie si noua ne sunt date pentru ca sa vedem si Invierea lui Iisus. Ca daca noi, cum zice altundeva Sf. Pavel, cu Botezul lui Iisus [ne-am botezat] – botezul in greaca insemna afundare – deci afundandu-ne cu Hristos in moartea lui Hristos este numai ca sa putem cunoaste si Invierea lui Hristos, ca si viata lui Hristos sa fie in noi, iar viata lui Hristos este viata cea vesnica.

Deci inca din firea noastra animalica, biologica, din care traim acuma – si o zic fara nici un sens de ocara, ci ca realitate a vietii noastre – inca din starea noastra de acum, Dumnezeu vrea sa ne dea sa cunoastem premisele Invierii, care, dupa ce numim noi moartea, vor putea sa se arate cu mult mai multa putere, si mai ales la Invierea cea de apoi.

Frati si surori, aceste lucruri pe care eu vi le impartasesc, nu din teorie ci din dureroasa experienta, vi le impartasesc cu incredere. Dumnezeu sa faca restul, sa va dea in inimile voastre rabdare si incredere. Si sa stiti ca omul neputincios este, dar asta nu inseamna ca viata voastra este compromisa.

Pentru zilele care vin, omul este din ce in ce mai singur si nu stiu pana unde va merge singuratatea asta. Dar daca ramai singur in toata lumea, sa nu uiti ca si Hristos a fost singur in toata lumea, ocarat de toti, iar cei care Il iubeau erau departe de el. Si ramanand si tu singur si neputincios si aparent parasit de toti, te-ai asemanat cu Hristos, care si el a fost ocarat. Daca vreti o pricina pentru a nu deznadajdui… Continuam in starile alea si… venind, Dumnezeu va veni si ne va milui. Asa sa va faca voua Dumnezeu si cum zicea Parintele Cleopa… la poarta raiului, sa ne intalnim cu totii!“.

Preluat de pe http://www.razbointrucuvant.ro

Parintele Rafail Noica – Interviu. Despre filmul Ostrov (Insula)

Fisier audio mp3: Parintele Rafail Noica – Despre filmul Ostrov

Download: click dreapta, save target as…

Auditie placuta!

Cateva cadre din film:

mamonov ostrov2 oastrov-final iov-pocainta anatolie-clopote pyotr-mamonov ostrov1

Filmul in calitate DVD (1.3 GB) poate fi descarcat de aici:

http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/download/ostrov-insula-rusia-2006.html

Parintele Rafail Noica – “Teologie si monahism” 10 Nov., Buc., 2002

Fisier audio mp3: Parintele Rafail Noica – Teologie si monahism

Pentru download – clik dreapta, save target as…

Fisier video:

Titlul care mi s-a dat să vorbesc este „Teologia şi monahismul”. Titluri ca acestea: „teologia şi monahismul”, „teologia şi viaţa” sunt titluri care într-o primă mişcare mă descumpănesc. De unde acel „şi”? Socotesc că dacă viaţa este a-teologică, este un soi de autoavort, iar monahismul meu mi-l-am trăit cu precădere ca o teologie. Dar ce numim „teologie”? În zilele noastre cred că a venit vremea să redenumim toate cuvintele pe care le întrebuinţăm, în parte, fiindcă s-a schimbat sensul lor, a degradat graiul împreună cu înţelegerea omului.

Titlul denotă că teologia se înţelege ca o disciplină şi bineînţeles că este adevărat, teologia ca şi arheologia, ca şi psihologia are, poate deveni, şi este şi o disciplină, dar poate nu ar trebui să reducem noţiunea de teologie la o disciplină, adică la un studiu în institute de teologie care trebuie să culmine cu o diplomă. Dar hai să luăm teologia ca o disciplină, orice disciplină îmbogăţeşte conţinutul omului, cultura omului cu nişte concepte nişte noţiuni, un oarecare vocabular care neapărat îi va influenţa viaţa întreagă. Un arheolog vorbeşte un pic altfel decât un psiholog deşi vorbeşte aceeaşi limbă ş.a.m.d., şi un teolog este influenţat de ceea ce învaţă acolo. Dar Teologia, în măsura în care teologia este adevărată, adică a Bisericii, teologia are asta mai presus de alte discipline că introduce pe om în ceea ce este însăşi firea lui.

Ce este teologia? În graiul nostru românesc se zicea în vechime ”Cuvântare de Dumnezeu” sau „Cuvântare despre Dumnezeu” în greacă asta înseamnă „Cuvântare despre” sau „cu Dumnezeu” se poate traduce în ambele feluri. Cuvântarea asta despre Dumnezeu pe care într-o măsură oarecare ar trebui să o primim cu ce numim noi români cei 7 ani de acasă, adică din naştere până ajungem în şcolire. Dar din nefericire este aşa de rar ca cineva să primească din pruncia lui noţiuni teologice. Teologia într-adevăr a devenit ceva îndepărtat omului modern şi încă mai mult omului post modern, ne învitregim din ce în ce mai mult de la Dumnezeu. Dinamica, căderii Adamice continuă.

Să revenim deci la teologie ca disciplină, unde însuşim un anumit vocabular şi anumite concepte, dar care sunt în realitate însuşi viaţa. Ce este viaţa? Viaţa noastră de la naştere până la mormânt este o devenire ori teologia este acea devenire în realitatea ei aşa cum trebuie să o prezinte biserica şi cum trebuie noi să înţelegem Biserica. Îmbogăţindu-ne cu concepte şi cu un oarecare vocabular, începând să gândim cu Dumnezeu pe orizonturile noastre şi cu cele ale Lui Dumnezeu cele dumnezeieşti, aşa cum orice disciplină influenţează viaţa omului şi gândirea aşa şi teologia ne influenţează şi ne îndreaptă către Dumnezeu. În problemele noastre, mai ales cele mai acute cele mai dureroase, cele mai adânci ale fiinţei noastre, teologia ar trebui să fie cea care poate să înceapă ba chiar să sfârşească prin a ne aduce răspunsurile.

Când părintele nostru Sofronie distingea 3 trepte ale teologiei, dintre care disciplina ar fi fost prima treaptă, la care eu adaug cei 7 ani de acasă în care din nefericire majoritatea oamenilor nu au teologie dar ar trebui după fire aşa cum a rânduit Dumnezeu lucrurile. Atunci care este a doua? Cuvântarea despre Dumnezeu dă în cuvântare cu Dumnezeu. Şi părintele nostru Sofronie vorbea despre teologie ca şi conţinut al rugăciunii. Un teolog francez vorbeşte de îngânările noastre către Dumnezeu, de gângăviile noastre către Dumnezeu. Dacă începem a gângăvii cu Dumnezeu şi orice gângăveală omenească fie a pruncului, fie a omului mare, Dumnezeu o primeşte, fiindcă asta este firea Lui Dumnezeu. Dumnezeu – Iubire, Dragoste este şi în dragostea Lui nu leapădă pe om – deci, primeşte gângăvirile noastre dar când începem să ne îmbogăţim cu un conţinut teologic al gândirii, gângăvelile noastre încep să se preschimbe şi să vorbim cu Dumnezeu mai Dumnezeieşte adică mai în termenii Lui Dumnezeu şi de acuma teologia începe să devină conţinut al rugăciunii noastre şi nu vorbesc de rugăciune ca o disciplină ca ceva pe care îl faci cândva în ziua ta 1-2 ore sau 10 minute în general cu mintea aiurea, ci gândesc rugăciunea aşa cum o înţelegeam de la Părintele Sofronie ca un conţinut al vieţii ca un dialog continuu între făptură şi Făcător. Deci acum începem să gândim mai dumnezeieşte pentru că suntem îmbogăţiţi cu conţinutul şi cu conceptele pe care le-au trăit strămoşi ai noştri începând să zicem cu Apostolii, ba începând cu Adam, dar începând cu Apostoli adică de la Hristos încoace, Hristos fiind Theolog al Lui Dumnezeu – Cuvântul. Hristos este Însuşi Dumnezeu care vorbeşte cu Adam faţă către faţă, şi deci când m-am gândit să începem cu Apostolii, conceptele teologice pe care le-au trăit strămoşii noştri au început cu Apostolii. Cu gândul ăsta că de la Apostoli încoace avem de la Cuvântul Lui Dumnezeu Însuşi Cuvântul Lui Dumnezeu, al Lui Dumnezeu care Însuşi vorbeşte cu Adam nu ca-n vechiul Legământ prin proroci sau într-o măsură şi-n alte religii prin filozofi sau prin oameni mai luminaţi, dar acum vorbeşte El Însuşi.

Aş vrea să dau două exemple de teologie ca şi conţinut al rugăciunii: Unul este viaţa Mariei Egipteanca, Bănuiesc şi nădăjduiesc că toţi cunoaşteţi această viaţă. La noi în mânăstire şi cred în toate mânăstirile şi poate şi în parohii se citeşte această viaţă în săptămâna a cincia a marelui post. Maria Egipteanca o tânără destrăbălată care 17 ani a cutreierat în curvie străzile Alexandriei care îşi pierduse fecioria la 12 ani. Deci de la 12 ani, până la 29 de ani a trăit în destrăbălare. Ajunge tot pentru destrăbălări în biserica unde se înălţa Sfânta Cruce a Mântuitorului – aste este în veacul al 15-lea – şi vroia din curiozitate să intre în biserică să vadă Lemnul Crucii şi o putere nevăzută o oprea, până când a înţeles că era vorba de viaţa ei care o divorţa de Dumnezeu şi de cele Dumnezeieşti. Dacă vă uitaţi la rugăciunea ei simplă dar uimitor de teologică, pentru una care a trăit în curvie de la 12 ani timp de 17 ani; ce teologie a învăţat ea în cei 17 ani dar în cei 12 ani ce teologie putea avea? E uimitor în simplitatea ei ce conţinut teologic simplu, hai să zicem chiar primitiv, dar lucrător. Fiindcă aşa gândire teologică… Ea îşi amintea că deşi eu sunt păcătoasă, Fiul Tău (se ruga Maicii Domnului, la icoana Maicii Domnului) a venit pentru noi păcătoşii să ne mântuiască. Şi conţinutul teologic al rugăciunii ei a fost lucrător şi când a încercat din nou să intre în biserică, cum mărturiseşte povestirea, acea putere care o oprea acum parcă o ajuta. S-a închinat Lemnului Crucii, s-a dus înapoi la icoana Maicii Domnului unde făgădui-se înainte să-şi schimbe viaţa şi acum tot de la icoana Maicii Domnului cere călăuzire, ce să facă şi aude un glas să meargă în pustie. 40 de ani a rămas în pustie, şi ar fi rămas în pustie, şi ar fi murit necunoscută dacă pronia Lui Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe marele Zosima ca să o vadă la sfârşitul vieţii ei şi să primim şi să putem şi noi citi spovedania vieţii ei deosebit de ziditoare. Deci, copila asta trăind în destrăbălare toată viaţa, mă gândesc ce lume să fi fost aia în comparaţie cu a noastră, ce conţinut minunat de teologic fiind el şi simplu, încă, dar lucrător.

Al doilea exemplu de teologie ca şi conţinut al rugăciunii este însăşi viaţa noastră liturgică. Toată viaţa noastră liturgică este o teologie în rugăciune, în formă de rugăciune. Şi socotesc că adevărata teologie a Bisericii se învaţă şi se trăieşte între altar şi strană, şi tot restul este un ajutor sau o completare că nu ne putem trăi toate cele 24 de ore în slujbă din felul cum Dumnezeu a lăsat viaţa asta. Dar restul vieţii trebuie să fie o completare a ceea ce primim în slujbe. Trebuie să trăim slujbele cu multă luare aminte, fiecare cuvânt este un mărgăritar. Şi mai ales în marile praznice Domneşti şi ale Maicii Domnului şi ale marilor sfinţi. Sau să zicem Triodul; Triodul care este slujba postului care culmină cu Săptămâna Sfântă şi cu noaptea Luminată a Paştilor este culmea teologiei Bisericii. Dacă înţelegem drept aceasta şi slujbele înmormântării – îmi vie să zic că sunt culmea teologiei Bisericii -, dar trebuie înţeleasă în termenii ei proprii şi această înţelegere este parte din devenirea noastră.

Teologia, ca şi cuvântare cu Dumnezeu, ca şi conţinut al rugăciunii, al dialogului nostru cu Dumnezeu trebuie să ducă undeva şi acolo acel undeva unde trebuie să ducă este acolo unde teologia devine însăşi starea duhului nostru. Şi aici distingea părintele nostru Sofronie a treia treaptă a teologiei: teologia ca disciplină, unde primim poate primele noţiuni teologice; Teologia ca şi conţinut al rugăciunii noastre când teologia începe să înrădăcineze în viaţa noastră; Aici poate ne amintim de acel părinte care a zis: „dacă te rogi cum trebuie eşti teolog dacă eşti teolog te rogi cum trebuie„. Trebuie să înţelegem şi noi acel cum trebuie şi să ajungem la înălţimea asta. De acum teologia începe să se înrădăcineze în însuşi actul vieţii noastre, fiindcă rugăciunea noastră trebuie să se răsfrângă şi neapărat se răsfrânge în însăşi viaţa noastră. Tot ce este conţinut al gândirii omului se răsfrânge în viaţa omului ba şi în istoria omenirii. Aşa şi teologia de acum însuşită trebuie să se răsfrângă şi se răsfrânge într-o măsură sau alta în viaţa omului până unde ajungem la culmea acestei teologii care este însăşi starea duhului nostru. Ca stare a duhului nostru aş vrea să amintesc cuvântul Sf. Pavel care zice:”Iară noi avem mintea lui Hristos”. Păi Hristos este Cuvântul Lui Dumnezeu, Hristos este teologia (theologhia) al Lui Dumnezeu – Cuvântul (Cuvântul Lui Dumnezeu). Dacă avem mintea Lui Hristos şi părintele nostru Sofronie spunea că Hristos este expresia Dumnezeiască pe planul istoriei. În măsura în care noi devenim asemănători cu Hristos dea Domnul identici, cu Hristos pe planul acestei istorii o să fim asemănători sau identici cu El şi în planul veşniciei. Hristos este proiecţia Lui Dumnezeu în planul istoriei. Şi noi însuşindu-ne, asemănându-ne, identificându-ne cu această proiecţie în planul istoriei vom fi şi în planul veşniciei asemănători sau identici cu cel care s-a proiectat în acest fel în istorie. Cuvântul Sf. Pavel ca pildă a teologiei, ca stare a duhului care zice:”Iară noi avem mintea Lui Hristos”… şi multe altele… ştiţi sau dacă nu ştiţi, să ştiţi să vă educaţi şi cu citirea Noului Testament – Epistolele Sf. Apostol Pavel.

O a doua pilda a teologiei ca stare a duhului, aş vrea să o aduc pe Sfântul Siluan de la Athos. Sfântul Siluan despre care unul din troparele Lui îl numeşte Teolog, şi prin asta văd că Biserica, conştiinţa Bisericii acceptă un al patrulea în numărul teologilor ei. În troparul lui în care zice „Între cuvântătorii de Dumnezeu cel prea duios”(în greacă…). Acest Siluan era un ţăran cu două ierni de şcolire în Rusia ţaristă, dar din trăirile şi din citirile lui în viaţa monahicească, părintele Sofronie, spunea că era un om citit în sensul călugăresc al cuvântului. Iar un mare teolog al epocii noastre care era într-o zi cu noi la mânăstire la trapeză, când de praznicul Sf. Siluan se citea din cuvintele Sf. Siluan, cuvinte care le avem în română traduse de profesorul Ică sub titlul „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”. Cuvintele acestea auzindu-le acel eminent teolog şi arhiereu al Bisericii noastre, a şoptit după masă că pentru fiecare cuvânt al acestui ţăran cu două ierni de şcolire ca diplomă, s-ar putea scrie o carte. Şi asta dădea mărturie despre el însuşi, cu siguranţă, el ar fi putut scrie o carte despre fiecare cuvânt al Sfântului Siluan, fiindcă şi el ca erudit şi Siluan ca om simplu dar trăit trăiau într-o anumită măsură în acelaşi Duh şi se înţelegeau aş zice unul pe altul. Siluan era trecut demult trecut la Domnul dar cred că şi Siluan s-ar fi înţeles cu acest eminent teolog.

Pe Sf. Siluan vreau să-l dau ca pildă într-un moment al vieţii lui, criza cea mai mare în care primeşte uimitor de la Mântuitorul: „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. După 15 ani de nevoinţă extremă, limită, în fiecare noapte pentru a ajunge, a ieşi, din iadul… înstrăinarea de Dumnezeu, ăsta e iadul, nu mai importă că sunt draci sau că era împresurat de draci în fiecare noapte, dar vorba era de înstrăinarea de Dumnezeu, de Dumnezeul iubit pe care îl cunoscuse, îl văzuse pe Hristos cu 15 ani înainte. 15 ani de nevoinţă sterilă. Nopţile lui poate că le dormea vreo două ceasuri, majoritatea vieţii lui doar aşezat pe un scaun fără spetează şi somnul era crâmpeie de somn când adormea în nevoinţa rugăciunii şi nu ajunge nicăieri şi la un moment dat vrând să arate lui Hristos intenţia lui, vrea să se scoale de pe scaun să se închine icoanei, vede un drac în faţa lui, că nu se putea închina icoanei fără să aibă aerul că se închină dracului. Şade înapoi pe scaun zdrobit: şi cere Domnului „Doamne tu vezi că vreau să mă rog cu minte curată şi diavolii mă împiedică”. În 15 ani pentru prima oara primeşte răspuns şi aude în inima lui: cei mândri suferă de draci. În loc să deznădăjduiască că acuma îi mai trage şi una peste obraz şi-l face şi mândru, se umple de nădejde şi zice: „Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te-a cunoscut spune-mi ce să fac ca să mă smeresc” şi Domnul îi spune – altă palmă peste obraz am înţelege noi: ”Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Dacă îmi îngădui să parafrazez „ţine-ţi mintea în iad” aş zice: fi realist, unde vrei să ajungi?; vezi că nu poţi 15 ani te-ai luptat, asumă-ţi iadul să ştii că asta este veşnica ta moştenire pentru păcatul pe care îl ai, pe care l-ai moştenit de la Adam şi pe care îl trăieşti şi tu. ”Dar nu deznădăjdui” şi cuvântul important pentru Siluan a fost acest “nu deznădăjdui”. L-a trăit ca pe o făgăduinţă aş zice, apofatică a Lui Dumnezeu. „Ţine-ţi minte în iad” e foarte catafatic, foarte pozitiv, dar „nu deznădăjdui” nu explică de ce. Şi Siluan ştie ce să facă şi ceea ce face, face că mărturiseşte că: atunci am început să fac aşa precum m-a învăţat Domnul (sau m-am pus să fac…în rusă…). „Mintea mi s-a curăţit şi Duhul mărturisea în inima mea mântuirea”. De abia a început şi teologia care trăia în el l-a adus la luminare. Şi de atunci a devenit ceea ce putem numi Siluan cel Mare în sensul că acest cuvânt, este acelaşi cuvânt pe care l-a primit Antonie cel Mare de care Sisoe cel Mare zicea:”Cine poate purta astăzi cuvântul Marelui Antonie? Şi ştiu totuşi un bărbat care poate să-l poarte.” Acelaşi cuvânt pe care-l trăia Pimen cel Mare, care zicea:”Să ştiţi fraţilor că unde este satana acolo va fi aruncat şi Pimen.”şi nu deznădăjduiau. Însă forma în care a primit-o Siluan, teologic, este cea mai desăvârşită şi este o formă care ne este şi nouă tuturor de folos. Că cine poate gândi fără să deznădăjduiască ca Sf. Antonie: “Toţi se vor mântui numai eu voi pieri”. Dar sub forma pe care a primit-o Siluan: ţine-ţi minte în iad, fii realist, nu te mândri, nu te înălţa în ce crezi că eşti, dar tu nu deznădăjdui. Aş parafraza cuvântul Lui Dumnezeu: tu de mine, de dragostea mea să nu deznădăjduieşti. Părintele Siluan a început să-şi însuşească să-şi asume starea asta de iad cu nădejdea la Dumnezeu. Cântul lui preferat, „cântul lui cel iubit”, era că aici voi pieri, aici voi petrece veşnic în flacăra asta întunecoasă şi voi zice: „Unde eşti Doamne al meu, unde eşti Lumina mea, unde eşti Viaţa mea?”. Cu minte era în iad, cu inima era în Dumnezeu. Cine credeţi că a biruit? Iată că nu iadul este atotputernic. Teologul Siluan a înţeles ce însemna cuvântul acesta scurt şi apofatic al Domnului:”Ţine-ţi minte în iad şi nu deznădăjdui”. Nu deznădăjdui de dragostea Domnului. Ce vreau să subliniez este că dacă în criza lui cea mai mare, Siluan a putut să zică:”Doamne, Tu eşti milostiv” şi să-şi aducă aminte de mila Lui Dumnezeu, „sufletul meu Te-a cunoscut – spune-mi”ş.a.m.d. Noi toţi ştim într-o măsură sau alta, astăzi socotesc foarte mare – ce este o criză. Eu socotesc că terminologia aceasta: criză, depresie nervoasă, ş.a., terminologie clinică, ne dezorientează gândirea, ar trebui să ne reorientăm toată terminologia vieţii noastre, după terminologia părinţilor şi a Bisericii.

Ce este o criză? Sau o depresie nervoasă? Este o stare a duhului, este o stare duhovnicească. Dacă ne limităm la aspectul clinic este o stare prost înţeleasă şi prost tratată. Deci, de aceea zic că pentru Siluan era criza cea mai adâncă, o criză pe care, dacă am trăi ceva pe liniile acelea…iertaţi. Dacă oamenii au ajuns în ceva cât de puţin asemănător, de departe asemănător acelei crize, în general omul îşi ia viaţa în deznădejde şi se sinucide. Vreau să arăt ca să nu citim cu închipuire, momentul ăla este un moment de criză. Cine în criza lui îşi mai aminteşte de mila Lui Dumnezeu, cine în criza lui mai poate afla de la sine, în sine, în teologia lui un cuvânt de nădejde ca să iasă din criză şi să reajungă la viaţă? Iată că Siluan îşi amintea permanent de mila Lui Dumnezeu şi dacă Dumnezeu îi vorbeşte răspunsul lui Siluan este: „Doamne Tu eşti milostiv, sufletul meu te-a cunoscut”. Aş vrea să arăt că asta este un efect al teologiei ca stare a duhului. Starea duhului lui Siluan era neclintită până în criza cea ultimă pe care o poate cunoaşte omul în viaţa asta pământească.

Aş vrea să zic numai un cuvânt de Sfântul nostru părinte Stăniloae. Ce m-a uimit la părintele nostru Stăniloae, ca teolog, ca om al culturii, cărturar, un profesor, este că în el ce am văzut în părintele nostru Sofronie, şi ce văd în cartea Sfântului Siluan şi atâtor sfinţi este că e nu un teolog doar al disciplinei, este un trăitor. Din majoritatea notelor lui de subsol şi din cam toate articolele şi scrierile şi cărţile lui reiese că este un trăitor. Puţin l-am cunoscut pe părintele Stăniloae, în 1993, cu câteva luni înainte de trecerea lui la Domnul. Eram cu un părinte de la noi de la mânăstire şi în smerenia lui ne-a cerut sa-i vorbim ceva despre Dumnezeu. Părintele Simion care era cu mine îi spune păi părinte noi am venit ca să vă auzim pe dumneavoastră. Şi ne-a vorbit părintele Stăniloae, simplu, a început să ne vorbească. Şi-mi amintesc – nu-mi amintesc ce ne-a zis acuma –, dar îmi amintesc că am ieşit plini şi împliniţi şi că cuvântul lui purta exact aceeaşi mireasmă ca şi cuvântul părintelui nostru Sofronie. Părintele nostru Sofronie, îmi vine să zic ultimul filocalic, nu în sensul că era singurul, dar generaţia lui a fost generaţia cu care s-a încheiat perioada filocalică a Bisericii. Şi iată un filocalic, un trăitor , un monah, care şi-a trăit chilia care a trăit 7 ani de pustie la muntele Athos într-o peşteră. Evident şi el un erudit, nu un erudit, iertaţi-mă, dar un om al culturii din copilărie, din moştenirea lui şi din formaţia lui nu era străin nici filozofiei, nici artelor, fusese pictor în tinereţe, dar mai ales un trăitor al teologiei. Şi iată că părintele Stăniloae a cărui viaţă este foarte diferită de cea părintelui Sofronie şi cei doi parcă vorbeau în acelaşi duh în aceeaşi mireasmă. Şi socotesc că asta este rezultatul teologiei ca devenire. Teologia care începe să devină însăşi starea duhului nostru pentru că trăiau în acelaşi Theos, acelaşi Dumnezeu şi vorbeau în acelaşi duh şi cuvântul lor purta aceeaşi mireasmă.

Rafail Noica – Serile Filocalice, Buc. (10.11.2003)