Parintele Rafail Noica – Audio: “Despre duhul accediei”

Fisier audio:

Parintele Rafail Noica – Despre accedie

Descarcare: click, ckick dreapta, save target as…

Parintele Rafail Noica – Despre frica lui Dumnezeu

Despre frica lui Dumnezeu

Cuvantare tinuta in Postul Mare 1995 in Catedrala Arhiepiscopala Alba Iulia

Ma gandesc sa spun cateva cuvinte despre frica lui Dumnezeu fiindca este “inceputul intelepciunii”. Dar tare mi-e ca nu intelegem noi ce este frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu; adica, sa-ti fie frica de Dumnezeu daca faci rau, si atuncea, de frica batului, sa nu faci nici aia, nici ailalta? Dar atuncea, daca ne este frica de Dumnezeu in felul acesta, cum propovaduim noi un Dumnezeu al dragostei, si unde este dragostea daca ne este frica de Dumnezeu asa cum ne este frica de un caine rau?

Dar atunci ce este frica lui Dumnezeu? Am cunoscut un suflet foarte bun care, ca sa se pazeasca de rele, si-a agatat in odaie o icoana, sau mai bine zis un tablou, unde se arata Judecata de Apoi, si mai ales chinurile iadului. Si atuncea nadajduieste, cand ii vin ganduri rele, ca uitandu-se la chinurile iadului sa se infricoseze si sa se ajute ca sa le taie. Spunea ca, la inceput, mergea tactica aceasta a nevointei, dar acuma se uita cu indiferenta la toate ororile pe care le arata tabloul, si inceputul intelepciunii parca nu se inteleneste in inima ei. Dar imi venea sa zic: Frica de iad, frica de chinuri este aceeasi cu frica de Dumnezeu, sau cand altii gandesc ca, tot asa, se infricoseaza cu gandirea la draci si la tot ce ne fac ei? Dar atuncea imi vine gandul: Frica de drac, asta este frica de Dumnezeu? Adica, Dumnezeul nostru este dracul? Ori Dumnezeul nostru este iadul?

Frica de Dumnezeu. Dar mie imi place, acolo unde se poate, unde fraza ingaduie, imi place mai mult sa spun “frica lui Dumnezeu,” fiindca expresia asta are un diapazon mai larg, inseamna mult mai multe lucruri, precum as vrea sa va pun lucrul acesta in gand acuma, din tineretele voastre. Tot cuvantul dumnezeiesc are un diapazon mult mai larg decat orice cuvant omenesc. Cu ajutorul Domnului o sa incep sa va vorbesc despre asta.

Prefer “frica lui Dumnezeu”, intai, fiindca “frica de Dumnezeu” prea mult sugereaza ca ti-e frica “de”; si atunci, daca ti-e frica “de” – fie Dumnezeu, fie un balaur – ce faci? Fugi si te ascunzi. Dar asta-i tocmai gresala pe care a facut-o Adam; ca, poticnindu-se si neascultand de Dumnezeu, vine Dumnezeu in Rai, si Adam aude glasul lui Dumnezeu in Rai, in “racoarea serii”, si fuge si se ascunde dupa copac.

Dar pe noi Biserica ne invata nu sa ne ascundem, ci sa ne marturisim: spovedanie. Adica ce este spovedania? Noi venim la Dumnezeu si ne dezvaluim. Nu ca Adam, asteptand pe Dumnezeu sa zica: “Adame, unde esti?” “Apai m-am ascuns, fiindca eram gol”. Si atunci Dumnezeu sa zica: “A, dar cine ti-a aratat ca erai gol? Nu cumva ai mancat din rodul acela de care ti-am spus Eu sa nu mananci?” Si iata ca Dumnezeu ii face spovedania lui Adam. Si pana la urma ce se intampla? Adam, cand s-a infatisat inaintea lui Dumnezeu, isi acoperise goliciunea cu frunze de smochin. Dar cand s-a terminat, tragic, tot dialogul acesta – tragic, fiindca Adam si-a pierdut frumusetea cea dintai, si nu si-a regasit-o prin marturisire, prin pocainta – cand Adam a pierdut Raiul in care se desfata, ce a facut Dumnezeu cu Adam? Iata ca l-a imbracat cu “haine de piele”.

Aceste haine de piei sau haine de piele – si expresia are multe intelesuri, pe care o sa le invatati, dar ma limitez astazi la una: Nu e oare haina de piele o imbracaminte, un acoperemant mai desavarsit decat frunzele de smochin? Adica, atuncea cand a iesit o cearta, cum ar fi, intre Adam si Dumnezeu, Adam a ramas imbufnat in starea lui si nu s-a intors ca sa spuna lui Dumnezeu: “Da, Doamne, asa cum ai zis, asa am facut. Am mancat din rodul din care mi-ai spus sa nu mananc, si uite ce s-a intamplat. Credeam ca mi se deschid ochii ca sa-i ridic la Dumnezeu, ca asa mi-a zis sarpele, atuncea cand Tu mi-ai spus ca aveam sa mor – si uite ca am murit, uite ca duhovniceste am murit. Mi s-au deschis ochii, si ce-am vazut? Goliciune si rusine. Dar de ce rusinea asta? Am pierdut harul Tau, am murit!”

Adam nu a spus asta. A ramas “in aer”: “Iata, femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea mi-a dat sa mananc, si bineinteles ca am mancat.” A cui e vina? A lui Dumnezeu. Si deci, zic ca Dumnezeu, bland, a incercat prin Eva sa-l mantuiasca pe Adam, dar nici Eva nu s-a aratat a fi ce a fost mai tarziu Maica Domnului, care prin dragostea ei, prin smerenia ei sa mantuiasca pe Adam. Si Eva ca prin cearta a marturisit: “Apai sarpele m-a amagit.” Si de aceea zic “cearta”, ca nici Adam nu s-a pocait, nici Eva nu s-a pocait, adica nu s-au imblanzit catre Dumnezeu, nu s-au smerit cu starea aceasta, minunata pentru cine a gustat catusi de putin o data smerenia, ca sa dea ocazie lui Dumnezeu sa se arate bland si milostiv, indurat, iertator, vindecator; ca, dupa uraciunea pacatului, Dumnezeu sa-i vindece, si Raiul sa nu fie pierdut. Si a ramas cearta.

izgonirea_lui_adam_din_raiSi au plecat de catre fata lui Dumnezeu, si Raiul s-a inchis cu Arhanghelii si cu Serafimii; si cu sabie de foc! Si iarasi zic, Dumnezeu ce a facut? I-a acoperit, le-a acoperit rusinea goliciunii cu haine mai desavarsite decat au putut ei sa isi creeze. In aceasta vedeti iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu. in cearta fiind, Dumnezeu i-a miluit mai mult decat au putut ei insisi sa se miluiasca.

Apai daca Dumnezeu este asa, de ce sa nu mergem la Dumnezeu de la inceput si sa spunem, cum ziceam adineauri ca ar fi trebuit sa faca Adam: “Da, Doamne, ara pacatuit, dar iti cer iertare; Doamne, am pacatuit, dar din viata nu vreau sa cad!” – fiindca nici Dumnezeu nu vrea sa cadem din viata.

Frica de Dumnezeu, in sensul prost al cuvantului, este ce a desavarsit pacatul in Adam: despartirea de Dumnezeu. Dar nu a desavarsit-o total, ca pocainta mai este, dar a pecetluit intr-o oarecare masura starea de pacat.

O, daca Adam ar fi inteles “frica de Dumnezeu” ca pe frica lui Dumnezeu cea adevarata.. Vedem in cei ce au trait cu frica lui Dumnezeu, in Sfinti, in Parinti, in Psalmii care ne vorbesc: frica lui Dumnezeu este ceva ce apropie pe om de Dumnezeu. Apai cum mai este frica, daca te apropie, si nu te desparte?

Frica lui Dumnezeu este una din trairile iubirii, cand ti-e frica sa pierzi pe Dumnezeu, caci este asa de pretios, asa de drag, asa de iubit, asa de dulce sufletului. Harul lui Dumnezeu este asa incat, cand il pierzi, intr-adevar ai inteles ce inseamna moarte. Ca “moarte” nu inseamna in primul rand despartirea sufletului de trup, ci despartirea duhului omului de catre Duhul cel Sfant, de harul lui Dumnezeu. Asta este moartea, si de asta suferim noi toti. Si atuncea, cunoscand harul, noi avem mai multa experienta decat Adam, tocmai fiindca cunoastem raul. Adam a cunoscut numai binele si, cum zicem noi, “i s-a urat cu binele”, cum ar fi. Nu ca i se urase – dar nu l-a pretuit; in sensul acesta s-a urat cu binele, ca nu a stiut sa-l pretuiasca.

Daca unul dintre noi primim har de la Dumnezeu, apai harul naste o oarecare teama, cu plangere. Cum a venit in mine? Cine se salasluieste in mintea mea? Ce este ce mi-a schimbat acum toate gandurile, toate simtirile? Dar, lucru si mai infricosat: cum sa-l pastrez? Cum sa nu-l pierd? Si cu cat e mai puternic harul, cu atat este mai puternica frica. Unii vorbesc de “teroare,” totusi nu in sensul urat al cuvantului: o “teroare” sa nu pierzi aceasta, harul acesta asa de pretios. Dar, o, cat de usor se pierde! Un gand, cat de mic, care nu este in armonie cu el, si s-a dus! Dar nici nu stii ca s-a dus. Te trezesti dintr-o data: A, unde este? Unde este ceea ce-mi era atat de scump? Era pentru mine atat de bine. Cum sa-l mai aflu?

Si daca vine harul acesta la inceputul vietii, se pierde – fiindca omul nu stie sa traiasca fara pacat, si nu stie sa nu-l piarda. Dar daca continua educatia sfanta a omului, revine harul. Dar totusi sufletul il simte de asa o gingasie, incat te apuca o groaza cum sa nu-l pierzi. Si frica aceea care merge pana la groaza, aceea este frica lui Dumnezeu. Aceea este, daca vreti, frica de Dumnezeu, frica sa nu-L pierzi pe Dumnezeu, Cel ce te-a facut. Este deja “in samanta” dragostea lui Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu, dragoste care, in nesavarsirea noastra, in starea noastra de pacat, se manifesta ca o frica, frica de a fi nevrednici de frumusetea aceasta nespusa.

Si va spun si lucrul acesta: va rog sa nu va inchipuiti ce poate fi frumusetea aceasta; ci sa cereti lui Dumnezeu sa v-o arate si sa v-o dezvaluie, sa o traiti in sufletele voastre, in inimile voastre, in oasele voastre, in carnurile voastre, ca este reala, si daca nu e reala, nici nu avem nevoie de ea. Va spun asta ca preot al Bisericii Ortodoxe, ca monah de mai bine de treizeci de ani. Daca tot ce se propovaduieste in Biserica noastra este numai o filosofie, in lada de gunoi cu ea! Ma iertati ca vorbesc asa brutal, dar vreau sa stiti ca este adevar. Dumnezeu este adevar, si adevarul se traieste; este cu putinta, literal, sa fie trait pana “in oasele tale”.

Literal in oasele tale? Sfantul de care v-am mai vorbit, si va mai vorbesc si altii, Sfantul Siluan, spune ca harul cel mare patrunde pana in oasele omului, si de aceea oasele acelui om dupa moarte devin moaste. Moastele nu sunt doar “oseminte”, moastele sunt oseminte sfintite de salasluirea harului Duhului Sfant pana in oase, si se simte in inima, in suflet, in minte, in trup, si pana in oase! Si de aceea va cer, tot ca monah al Bisericii, nu incercati sa va inchipuiti, fiindca toate inchipuirile sunt o caricatura groaznica in comparatie cu ce este adevarul harului.

Ce este? Traiti in adevar, cereti lui Dumnezeu: “Daca esti adevarat, Doamne, trezeste-ma si pe mine! Scoate-ma din negura in care sunt. Iar pentru pacatele mele mustra-ma, Parinte, cu blandete, ca sunt slab, dar da-mi Tu strigatul celui care se mistuie, si da-mi puterea caintei, dar arata-mi-Te! Fa ca viata mea sa fie adevarata, daca esti Dumnezeul adevarului.” Si spun aceasta fiindca Dumnezeu, ori este adevar, ori nu avem nevoie de El. Si aceasta o spun din incredintarea pe care o am din putina mea experienta, dar si prin adeverirea multor sfinti, pe care pe unii i-am cunoscut din carti, dar si in viata.

Frica lui Dumnezeu atuncea incepe sa fie “inceputul intelepciunii” – inceputul, nu intelepciunea! Fiindca sfarsitul intelepciunii este dragoste, asa de puternica, incat nu mai ramane nici urma de frica, cum ne spune Apostolul Ioan intr-una din Epistolele lui. inceputul intelepciunii este frica lui Dumnezeu, si frica lui Dumnezeu este dulce, desi poate sa mearga pana la groaza. Si, sa stiti, cum o descria Parintele nostru Sofronie, ca e datatoare de viata, nu este covarsitoare, zdrobitoare, cum este teroarea si frica. Este datatoare de viata, si o simti ca pe un dar pretios, pe care instinctiv nu vrei sa-l pierzi. Nu instinctiv, intuitiv, dar am intrebuintat cuvantul acesta care este mai aproape de intelegerea noastra. Precum instinctul ne face, ne impinge, ne calauzeste, daca vreti, in viata materiala, trupeasca, asa si intuitia in viata duhovniceasca.

Frica lui Dumnezeu atuncea naste in noi o alta frica de pacat decat cele pe care le-am descris la inceput, fiindca, vazand ca sunt lucruri care nu sunt in armonie cu frumusetea aceasta nespusa si absolut de nedescris, dar reala, si ca frumusetea aceasta e asa de gingasa, ca o poti pierde, de nici nu stii ca s-a dus, dar te trezesti fara ea, te apuca o teama de orisice nu este in armonie cu aceasta. Si “orisice-ul” care nu este in armonie cu aceasta, acela este pacatul.

Si definitia pacatului nu este pe linie morala, sau sociala, sau etica, sau practica (si acolo e un adevar, dar nu-i adevarul ultim). Definitia pacatului este pentru noi definitie vitala: este ceea ce nu e in armonie cu mireasma aceea nemaipomenita pe care o numim harul lui Dumnezeu. Acesta este pacatul! Si ne apuca o teama de pacat. Nu o teama bolnavicioasa: Aoleu, sa nu fac asta! Aoleu, sa nu fac ailalta! Stie sufletul ca Dumnezeu este marinimos si puternic a vindeca de pacate, dar ne apuca un lucru care devine ce numeste Psalmistul: “Cu ura desavarsita i-am urat”, adica, tot ce nu este de-al harului devine ura acum. Dar iarasi zic, nu bolnavicioasa, ci desavarsita. O ura in care, daca ai iubit lumina aceasta si viata, urasti toate ale mortii si ale stricaciunii cu “ura desavarsita”.

Parintele Rafail Noica

(text din volumul de conferinte transcrise – “Cultura Duhului” – tinute de Ieromonahul Rafail Noica, volum aparut la editura REINTREGIREA, a Sfintei Arhiepiscopii a Albei-Iulia)

 

————————————————————————————————

Va oferim si un interesant articol despre fragmentul de mai sus:

“Frica lui Dumnezeu” este unul din textele cuprinse in culegerea de transcrieri a conferintelor tinute de Ieromonahul Rafail, la chemarea inalt Prea Sfintiei Sale Andrei, irezistibilul Parinte Arhiepiscop al Albei-Iulia.           “Celalalt Noica”, cum am indraznit altadata sa-l poreclim duhovniceste pe Ieromonahul Rafail, este “fiul de carne” (natural) al marelui filosof Constantin Noica si fiul duhovnicesc al harismaticului Parinte erudit Sofronie, acesta la randu-i ucenic de taina al Sfantului Siluan Athonitul.

           Culegerea, pomenita mai sus, este intitulata “Cultura Duhului”. Este o carticica puternica, sfintita si uimitoare ca o scriptura. S-a strecurat discret prin librarii si pe tarabe, aproape nebagata in seama, cu toate ca, indraznesc sa o afirm, dintr-un anumit unghi paginile ei pot fi considerate paginile-reper ale ultimilor zece ani! Ce anume o deosebeste atat de autoritar de restul miilor de scrieri aparute in acest rastimp? Raspunsul a fost dat deja de uriasa multime adunata la Drept ca sa-l asculte in Postul Craciunului, cand celebra aula studenteasca, intesata imposibil, era cat pe-aci sa se prabuseasca peste oameni. In mod cert, Ieromonahul Rafail se bucura de o imensa notorietate dar, fapt ciudat, pe cat de larga, pe atat de discreta. Dumnezeu il tine in continuare acoperit. S-a auzit si nu s-a auzit de el. Romania profunda da semne ca il stie bine, in timp ce ucenicii preferati ai tatalui sau, priceputi in “promotionarea” tipologiei Noica, intarzie sa-l caute, sa-l cunoasca si sa-l cultive.

           Spuneam mai demult ca lumea l-a ascultat cu rasuflarea taiata pe ieromonah fiindca a recunoscut in el “profesionistul” indumnezeirii prin har, pe cel care nu vorbeste pe dinafara, ci numai despre lucruri si fapte ale credintei incercate personal, pe propria-i piele: cu propriul vaz, cu propriul auz, cu propria-i intuitie, cu propriul cuget, cu propriul suflet, cu propria-i inima. L-au asediat, deci, dornici sa primeasca cuvantul de folos al practicianului.

           Exaltanta emotional si total acaparatoare teologic, parcurgerea atenta a celor 8 vorbiri mari si late, care structureaza minunata carticica aparuta la editura Arhiepiscopiei Albei-Iulia, va ajuta cititorul sa identifice destul de rapid, nu numai secretul marii audiente de care se bucura ieromonahul ci, mai important, cheia lecturii si intelegerii discursului Parintelui Rafail.

           Parintele Rafail vorbeste iconic, ca Sfintii Parinti.

           Aceasta este exploziva noutate-veche a neobisnuitei sale prestatii omiletice. In Romania crestina de astazi, acest tip de vorbire omiletica, proprie marii Traditii a Bisericii Nedespartite, nu mai poate fi intalnit decat sporadic, numai ca “accidente” ale vorbirii unuia sau altuia dintre parinti. Doar Parintele Galeriu a “zugravit” inalt si cult icoane omiletice, inrudite “tehnic” cu cele ale ieromonahului. In Apus, vorbirea iconica a amutit demult si complet.

Ce inseamna atunci a vorbi / propovadui iconic?

           Dezastrul pe care l-a inregistrat imaginea crestina, liturgica, a Bisericii Una, rupandu-si unitatea sfanta in doua – icoana si tablou religios – a fost doar ecoul in aria imaginii a unei schisme generale, resimtita la toate nivelele expresiei bisericesti: si discursul teologic, si discursul omiletic, si cantarea Bisericii, si structurile doxologice au cunoscut, in cadrul si la nivelul expresiei lor specifice, corespondentul aceleiasi scindari catastrofale a imaginii crestine: icoana si tablou religios.

           Care este elementul sau procedeul plastic care face imediat vizibila deosebirea dintre icoana si tabloul religios?

           Daca vom juxtapune cele doua tipuri de imagine, vom observa imediat ca fiecare deseneaza altfel formele lumii vazute si aceasta fiindca altfel pune formele in perspectiva. Daca in cuprinsul tabloului religios directiile tuturor liniilor fug “ca in realitate” – se grabeste sa constate privitorul – pentru a se strange toate intr-un punct de fuga situat pe linia de orizont, linie pe care o zarim trasata undeva, departe, in profunzimea tabloului, in cuprinsul icoanei directiile liniilor fug invers, adica vin dinspre profunzimea imaginii inspre prim-planul icoanei, inspre suprafata acestuia, care automat le devine linie de orizont. Avem deci de-a face cu o perspectiva rasturnata, cu directiile rasturnate in raport cu directiile perspectivei normale, “realiste”, numita de istoricii de arta perspectiva clasica.

           Si totusi, care din cele doua feluri de perspectiva este mai realista, adica informeaza privitorul din mai multe unghiuri asupra bogatiei lumii vazute? Care din ele ii reproduce mai fidel sublima diversitate a fatetelor?

           Se va putea observa ca perspectiva clasica, construita geometric riguros prin legile si procedeele stabilite de distinsul geometru renascentist Leon Batista Alberti, ilustreaza, oricat de prodigios ar reproduce-o vizual, perceptia unui singur punct de vedere: ce inregistreaza vederea mea binoculara, adica lumea vazuta doar dinspre mine, cel care ma uit. Este deci o zarire a lumii dezolant incremenita, extrem de in parte, si, de aceea, vadit partinitoare; o vedere a carei obiectivitate este extrem de relativa. Descrie doar cum vad eu, Sorin Ioan sau, mai larg, cum vedem doar noi oamenii; dar, atentie, nu cum ne uitam fiecare, de acolo de unde se-ntampla sa ne aflam, ci cum am vedea daca ar fi posibil sa ne uitam deodata toti, exact din acelasi punct si exact in acelasi timp, pironiti pe acelasi punct de fuga de pe linia de orizont. Or faptul, fizic vorbind, este absolut imposibil practic. In consecinta, vederea perspectivei clasice, pe care o socoteam atat de convingator realista in raport cu icoana, se arata acum a fi de fapt eminamente iluzorie. O minciuna geometrica, este drept, plauzibila, dar atata tot!

           In ce priveste icoana, trebuie spus mai intai ca directiile rasturnate ale liniilor si traseelor fug si se strang in puncte de fuga diferit plasate pe suprafata plana a icoanei. Pe scurt, liniile de fuga vin de undeva de sus, sa zicem, dinspre cerul icoanei, si se opresc cu toatele in prim-plan. Faptul produce un fenomen absolut surprinzator: rabaterea in plan a adancimii, ridicarea acesteia in doua picioare, pana devine absolut verticala, adica devine una cu planul imaginii. Fosta adancime a devenit planietatea, bidimensionala a imaginii. De unde ar putea irumpe in plan aceste foste linii de fuga in adancime, daca nu dinspre Dumnezeu. Privirea Lui urmeaza deci liniile de fuga care tintesc invers, dinspre adancime inspre planul icoanei, cel la care se roaga de fapt orice om credincios. Astfel, planul icoanei, pe care este zugravita asemanarea cu prototipul, se transforma in prag. Pragul icoanei este asemanarea, singurul loc din lumea creata, vazuta si nevazuta, unde se petrece marea si tainica intalnire dialogala dintre Dumnezeu si om. Aici se lasa Dumnezeu vazut de om, aici il poate vedea si cerceta omul pe Dumnezeu, dar numai asa cum ingaduie El sa-L vedem. Aici, pe planul sfintei imagini, folosind insa priceperea si perspicacitatea duhovniceasca a zugravului de icoane, Domnul isi poate zugravi chipul, ambiantele nelumesti, si simbolurile bunatatilor pe care ni le-a pregatit. Asemanarea zugravita pe suprafata plana a icoanei, doar ea este gazda lui Dumnezeu, doar ea trimite la prototip. Odata stearsa, disparuta – ne zice Sfantul Patriarh Gherman – pe lemnul icoanei poti taia ceapa!

           Sa recapitulam: centrul optic si unic, de pe linia de orizont din profunzimea tabloului religios, cel care strange toate directiile liniilor de fuga il simbolizeaza perspectival pe Dumnezeu; pe Dumnezeu asa cum se straduie sa-l acceseze, sa-l scruteze si sa si-l descrie omul. In contrast, liniile care fug invers, rasturnat, in icoana il descriu pe Dumnezeu cum se lasa El vazut de noi. Icoana este deci singura imagine a lumii care ne livreaza o vedere globala, care ne infatiseaza si pe noi vazuti de El si pe El cum se lasa vazut de noi. Este vederea totala pe care in veci n-o poate experia vederea fizica, prizoniera cautaturii binoculare, ci numai vederea credintei, cea al carei har acopera toata plaja intalnirii si dialogului dintre Dumnezeu si om.

           Fara ca sa se fi observat vreodata, eforturile modernitatii noastre recente de a elibera imaginea plastica de constrangerile “legilor academismului” au fost tot timpul legitimate si incuviintate tacit de perspectiva rasturnata a icoanelor. Doar icoana poate rasturna structurile coercitive pe care omul, nestiind (sau uitand) cum sa utilizeze canonul pentru a fi liber cand creeaza si le-a zidit singur. Abia tarziu, la batranete, dar exemplar, Picasso avea sa mormaie ingandurat: “Daca as fi cunoscut icoana, altul ar fi fost traseul artei mele!”

           In secolul trecut a avut loc o adevarata campanie dusa de oamenii de stiinta, dornici sa afle originile nemaipomenitei indrazneli medievale de a inversa liniile in icoane. Totusi, iluzionistic sau nu, ele se strang mai mult decat parelnic inspre orizont. Nu este oare oricui limpede ca lumina zilei ca marginile drumului isi anuleaza paralelismul atunci cand alergi in viteza cu propria-ti masina pe sosele?

           Nimeni, dintre cercetatori, nu s-a gandit ca sursa acestei “inovatii” ar putea fi Scripturile, adica chiar Biblia si Sfintii Parinti. Oare nu este tot Noul Testament o imensa icoana scrisa, o icoana scripturala, tocmai fiindca inaugureaza perspectiva inversa, evanghelica? Indata ce, prin intrupare, Dumnezeu S-a intors cu fata catre om, S-a aratat lui, omul L-a vazut cum i S-a aratat, L-a auzit cum i-a vorbit si l-a atins cand El S-a lasat atins. Prin urmare, Evangheliile isi trag puterea nelumeasca din faptul ca sunt vorbite si comentate de Dumnezeu, prin harul Duhului Sfant daruit celor patru evanghelisti-iconari. Iata de ce, nimeni nu va putea gasi vreun loc in Evanghelii unde Dumnezeu intrupat sa fi fost descris prin prisma vederii si intelegerii omului, dinspre om, cum se intampla in tabloul religios occidental. Vorbirea evanghelica a lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura este desavarsit iconica. O vorbire iconica atat de benefic contagioasa pentru om, incat exista destule momente uluitoare cand, in Evanghelii, oameni ca noi ajung subit sa vorbeasca dumnezeieste, pnevmatic, ca Dumnezeu: raspunsul centurionului, marturisirea lui Petru, concluzia cananeencii, cererea orbului de la Jerihon etc. Nici cand poseda cel mai abundent geniu, oamenii nu scriu si nu vorbesc ca in Evanghelii. Martor este tot stocul de capodopere omenesti care formeaza patrimoniul culturii secularizate moderne. O cultura aniconica; daca nu ostila, in mod evident indiferenta “culturii Duhului Sfant”. Cultura noastra cea de toate zilele este nesfanta si geniala!

           Mai grav se petrec lucrurile in sanul Bisericii: scindarea in icoana si tablou religios, petrecuta la toate nivelele de exprimare ale Bisericii si ale culturii bisericesti, a avut drept consecinta pastrarea icoanei de catre Biserica Rasaritului crestin si cultivarea intensa a tabloului religios de catre crestinismul apusean. Catolicismul, deci, a renuntat la icoana, indulcindu-se cu elocutia descriptiva si explicita “expresivitate” estetica a tabloului religios, pentru ca protestantii sa inceteze complet sa mai tolereze vreun fel de imagine sacra inrudita macar cu icoana sau cu tabloul religios.

           Scopul Intruparii Domnului a fost mantuirea oamenilor, prin agonisirea Bisericii. Chip al acestei Intrupari a Logosului in istorie, icoana este una cu Biserica. Omul nu o poate produce decat in Duhul Sfant, ca si sacramentele. In mod logic, o biserica, o confesiune care renunta la icoana intoarce de fapt spatele Duhului Sfant, Cel care umple cu putere dumnezeiasca Tainele Bisericii. O Biserica ale carei Taine se savarsesc fara puterea Duhului Sfant devine in mod automat o Biserica nemantuitoare, adica nefolositoare omului. Acesta este nenorocitul aniconism care a erodat aproape complet puterea datatoare de viata a credintei in Apusul crestin. Unghiul pe care il construieste intretaierea la orizont a liniilor de fuga din tabloul religios a fost ulterior exprimat si el arhitectonic. Asa a aparut lungimea insuportabil ascutita a sagetii goticului flamboyant. Genialitatea celebrelor turnuri inaltate de ctitorii si arhitectii domurilor occidentale composteaza norii maret si fara har. In schimb, perspectiva rasturnata, iconica, tintind din inalt pamantul oamenilor ravasit de pacat, a dat nastere splendorii cupolei ortodoxe.

           Vorbirea iconica, vorbirea din perspectiva lui Dumnezeu, cea care rastoarna determinarile cauzale ale cugetarii duhovnicesti este insasi vorbirea Sfintilor Parinti. Caracteristica principala a discursului patristic este iconicitatea, adica vorbirea cu perspectiva inversa! Ieromonahul Rafail practica cu brio duhovnicesc, ca un virtuos al manevrarii geometriei rasturnate a apoftegmelor discursului patristic, restaurarea cugetarii si propovaduirii duhovnicesti de factura iconica. In ce fel procedeaza? In loc sa angajeze orizontul si cercetarea puterii si voii dumnezeiesti, folosind perspectiva pacatului ca directie de fuga inspre Dumnezeu a patimirii noastre, el rastoarna aceasta directie vorbindu-ne despre cum se vede patimirea noastra dinspre Dumnezeu. Cu alte cuvinte, in loc sa puna ca miza a discursului omiletic riscurile care ne pasc atunci cand pacatuim, ieromonahul ne vorbeste despre riscurile care il pasc pe Dumnezeu cand pacatuim!

           Pocainta, iertarea, frica de Dumnezeu, credinta in Dumnezeu, omul, postul, smerenia, dragostea sunt de obicei propovaduite si comentate teologic de “omiletica tabloului religios” dinspre noi, pacatosii, laolalta cu riscurile care il pandesc pe omul care a pacatuit, care pacatuieste, sau care ar urma sa pacatuiasca. Dumnezeu este interogat, chemat hipnotic numai dinspre pacat, adica dinspre noi, exact cum este accesat orizontul de vederea restrictiva, in parte si binoculara a tabloului religios.

           Ieromonahul Rafail cantareste omul si mantuirea lui in perspectiva riscurilor divine, a modului divin de a risca iubirea omului acceptand vulnerabilitatea si mergand pana la a-si risca slava dumnezeiasca pentru a-l putea iubi pe om pana la capat, fara sa-i raneasca libertatea. Aici, declara ieromonahul, in puterea de a fi vulnerabil si de a se face mai neputincios chiar decat neputinta umana se arata in toata slava Atotputernicia Domnului – Pantocratorul de mai inainte de veci care, pentru om, s-a micsorat pe Sine mai jos decat oricare sluga.

           Icoana cugetata, icoana vorbita, icoana cantata, icoana zugravita, folosesc toate, potrivit randuielii lor specifice, liniile de fuga ale rasturnatei si neumanei perspective evanghelice. Rasturnarea perspectivei care a salvat destinul omului a depins de Fiat-ul unei tinere fecioare din triburile neamului lui Israil. Imaginea care proslaveste inversarea directiei liniilor de fuga ale istoriei umanitatii este Icoana Bunei Vestiri.

Sorin Dumitrescu

Sursa: http://www.ziua.ro/prt.php?id=109373&data=2003-02-01

Parintele Rafail Noica – Conferinta cu tema: “Pentru ce ne pregateste Filocalia?” – Bucuresti, 19 nov. 2002

Trei fisiere audio:

Parintele Rafail Noica – Pentru ce ne pregateste Filocalia, partea 1/3

Parintele Rafail Noica – Pentru ce ne pregateste Filocalia, partea 2/3

Parintele Rafail Noica – Pentru ce ne pregateste Filocalia, partea 3/3

Auditie cu folos!

Fragmente din conferinta parintelui Rafail Noica de la Bucuresti, 19 nov. 2002: “Pentru ce ne pregateste Filocalia?“

(…)

Noi nu ne dam seama cat traim in inchipuire.

Zice omul ca “mi-a venit un gand”: ce-nseamna – ganditi-va toti – ce inseamna: “Mi-a venit un gand”?… De unde? Ce este acest gand care mi-a venit? Parintele Sofronie tot asa spune undeva… fiecare gand este un duh. Astea care ne-au venit…. Avem si noi ganduri, si noi suntem duh, dar gandurile noastre sunt mai asa… mai socoteli de-ale noastre, dar cand iti vine un gand, o idee, o viziune cateodata, asta-i un duh, daca duhul este Dumnezeu sau de la Dumnezeu… este duh de viata, daca un gand care-ti vine te deznadajduieste sau iti provoaca necredinta, sau te zgaltaie intr-un fel sau altul din asezarea ta, intr-o panica sau o groaza fara iesire sau intr-un intuneric, gandul asta era de la un duh strain lui Dumnezeu, duh ucigas. Si daca vreti, testul filocalic, discernamantul duhovnicesc, discernerea duhurilor pe linia asta vine: nu ce-mi propune gandul, ci ce efect are asupra sufletului meu. Noi nu suntem obisnuiti cu asta – ne vine un gand si noi suntem obisnuiti din copilaria noastra, din scolirea noastra, sa macinam cu gandul nostru tot ce ne vine. Daca o sa vedem odata, -si-o sa vedem odata… – cate ganduri dracesti n-am macinat noi in vremea noastra, cred c-o sa ne uimim cum a reusit Dumnezeu sa ne tina in viata, pentru ca fiecare din alea pe care le-am macinat cu gandul nostru, fara sa stim originea gandului, dar macinand materia gandului – care daca este draceasca este neaparat deznadajduitoare si mortala, in multe, multe feluri. Cand o sa vedem cum ne-a pazit Dumnezeu, cred c-o sa ramanem intr-adevar uimiti. Parte din cultura filocalica, o parte, cea mai importanta, duhovnicia, este nu analiza materiei gandurilor, ci prin rugaciune, a dibui originea gandului. Iar acuma, incep sa ma departez de la intrebare si poate asteptam pe cealalta… dar am vrut sa va impartasesc si lucrul asta – important e sa stiti originea gandului si tot ce e de la Dumnezeu, gandul Dumnezeiesc vine intotdeauna c-o oarecare pace, chiar daca este un gand care te osandeste, iti da ori o pace, ori o nadejde, ori ceva prin care te mantuiesti. Gandurile, cele pe care trebuie sa le dispretuim zic, nu se infricoseaza de ele, sunt ganduri care ne aduc frica, intuneric, necredinta, indoielnicie din aia care te “panicheaza”, te terorizeaza, toate astea daca le depistati si mai ales duhovnicii, daca prin rugaciune le depistati, nu este vorba de a discuta cu ele: le lepezi cu dispret. Lumea intunericului nu trebuie sa fie lumea care ne infricoseaza, fiindca Dumnezeu este prea atotputernic, dar trebuie sa fie o lume cu care n-avem nimic de-a face – dispret total.

- Sfintii Parinti, mai ales Sfantul Ignatie Briancianinov, ne marturiseste ca, in zilele noastre, isihasmul nu mai are aceeasi intensitate duhovniceasca. Daca un isihast nu are pe batranul sau aproape, cum se poate indrepta atunci cand a cazut si cum intelege ca a facut aceasta? Considerati ca in zilele actuale se mai poate vorbi despre un isihasm? Oare isihastul mai traieste cu aceeasi intensitate impartasirea Dumnezeiasca? Si se mai ridica la nivelul vietuirii crestine din primele secole?

- O sa va raspund iar pe linia “Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui!”

Partea intai…“Tine-ti mintea in iad”: nu, nu se mai poate. Daca in vremea lui Brancianinov, acum 150 de ani, spunea asa, astazi avem 150 de ani de pacate mult mai mari: doua razboaie mondiale – parintele Sofronie spunea fratricide mondiale – prima oara in istoria unui razboi mondial in 1914, si un al doilea razboi mondial, spunea ca dupa primul razboi mondial, s-a ridicat de pe pamant pacea pe care o cunoscuse, acest simt al asezarii lumii, care era. El avea 18 ani la razboiul mondial, nu era un pusti, era constient de viata deja, si zice ca s-a ridicat pacea asta si deznadejdea s-a asternut peste lumea intreaga. Cand a auzit cuvantul Sfantului Siluan: “Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui…” a simtit cu putere ca a fost un cuvant dat de Dumnezeu catre lumea noastra in deznadejde. Zice[a ca] el fugise din Rusia, se refugiase in Franta, zice[a asa]: “si am intrat, si am luat cunostinta cu o Franta triumfala, dupa razboi. Deznadejdea care marca acest triumf, aceasta Franta triumfala, era cutremuratoare.”

Dupa al doilea razboi mondial, zice ca atmosfera in lume a fost si mai rea si ne spunea ca daca vine un al treilea razboi mondial, credinta insasi va fi cu neputinta. Si a venit perestroika, si razboiul care se pregatea n-a venit. Dar in razboi mondial suntem, intr-un fel sau altul, de la al doilea, pana astazi. Si ziceam si eu ca nu ne mai ingaduie lumea postmoderna, conditiile materiale pentru a continua aceasta cultura filocalica. Si mai putem zice multe si le rezum cu cuvantul: “Tine-ti mintea in iad”. De ce tine-ti? Asta-i realitatea. Nu trebuie sa incercam s-o vedem altfel, sa nadajduim in vane idealuri. Asta-i realitatea. Dar si “nu deznadajdui”. Alte cai, alta mantuire, foarte paradoxala sau mantuiri paradoxale va da Dumnezeu astazi. Ca eu inteleg lucrul asta: daca Dumnezeu ingaduie ca lumea, oricat de tragica este, sa devina si mai tragica, inseamna ca inca Dumnezeu mantuieste, ca omul se mai poate mantui.

Hristos a spus, si-L parafrazez putin, Il parafrazez zicand: “Atunci cand lumea nu se va mai putea mantui, atunci se va sfarsi istoria.” El zice putin altfel, cititi in capitolul 13 de la Sf. Ev. Marcu sau 24 in Sf. Ev. Matei. Putem zice ca niciun suflet nu se va mai putea mantui, si nu fiindca Dumnezeu nu poate mantui, dar incep sa intrevad conditii in care omul, noi, suntem asa formatati – pentru cei care cunosc “calculatorica” – nu suntem formati, ci formatati asa incat Dumnezeu nu mai are acces la noi. Dumnezeu vorbeste si omul nu mai intelege; si vedeti lucrul asta daca cititi Apocalipsa.

Dar Dumnezeu intotdeauna are mantuire, si cata vreme este cu putinta mantuirea, de acum incolo sa stiti ca mantuirea este paradoxala. Am primit multe scrisori in care vad multa mantuire in suflete deznadajduite si nu pot sa fac nimica. Nu pot nici sa raspund, nici… decat sa ma rog Domnului si, cateodata, nici nu mai stiu ce sa zic, dar: “fie Doamne destul pentru acele suflete, si toate celelalte care sufera asemenea“.

Nu e nevoie de deznadejde. Dumnezeu – spuneam cuiva, candva – Dumnezeu nu va birui lumea, si cand a inceput sa se panicheze [am adaugat]: a biruit-o deja, nu mai are nevoie s-o biruiasca. Dar sunt forme paradoxale, si aceste forme… Am crampeie de viziune asa, mental vorbind, pentru ca eu nu sunt vizionar – nici in sensul bun, dar nici in sensul ratacit al cuvantului – dar vedeti, eu n-am mintit, am crampeie de viziune, de lucruri marete pe care le face Dumnezeu in lumea noastra, poate mai marete decat oricand. De ce? Pai va spun intr-o lume, in care pacatul nu numai ca se ingaduieste dar se propovaduieste, libertatea e pana la orice dezlantuire demoniaca si asa mai departe. Este o lume a libertatii unde si noi avem libertatea sa mergem poate mai departe decat Parintii nostri catre Dumnezeu. Zic asta in baza Apocalipsei care zice in capitolul 22: Cine nedreptateste, mai nedreptateasca, cine spurca, mai spurce, cine lucreaza dreptatea mai lucreze dreptatea, cine sfinteste mai sfinteasca-se. Deci cuvantul lui Dumnezeu, da aceasta libertate si pacatului, dar si dreptatii; si daca da cuvantul atotputernic dumnezeiesc libertate dreptatii, inseamna ca mantuirea se poate, dar in conditii mult mai paradoxale, dar dupa proocirile Parintilor, poate mult mai mari. Ca zic mai multe poorociri din veacul al patrulea, al cincilea, al saselea: “ce vor face cei care vin dupa noi?” Si spun Parintii ca cei care vor veni la sfarsit vor fi mai mari decat noi si decat cei (ai nostri) care inviau mortii. Si tocmai fiindca conditiile sunt mai neprielnice. Si eu am observat un lucru si in viata mea, ca [atunci cand] toate merg bine, ca ti-e bine, ti-e comod, dar Dumnezeu nu mai exista, adica poti sa socotesti ca nu mai…, ti se pare ca…, adica dupa cauza si efect, adica, am facut aia si aia si toate merg pe roate, toate merg bine mersi, si ne descurcam acuma si fara Dumnezeu. Cand conditiile sunt asa de tragice, cand nu-ti mai ramane decat un singur lucru de facut si o nadejde deznadajduita ca poate Cineva acolo sus sa m-auda, atunci incepe sa se manifeste si puterea lui Dumnezeu.

O monahie din Beirut, ortodoxa, imi povestea ca atunci cand a fost razboiul cu Saddam Hussein, in noaptea Pastilor, erau in plin razboi in Beirut, si nu stiau daca aveau sa poata sluji noaptea Pastilor sau nu, si s-au hotarat ortodocsii sa slujeasca noaptea Pastilor. Si mi-a zis ca-n orice clipa putea sa-nceapa razboiul, putea sa cada o bomba de pe nu stiu unde, o ghiulea, obuz sau mai stiu eu ce, dar n-a cazut si au slujit noaptea Pastilor, in nadejdea Invierii, si in frica bombardamentului si zicea ca: “niciodata n-am trait asa un simt al Invierii ca in noaptea aia!”. Si iarasi zic: in clipele cele mai cumplite, de-abia atuncea incepi sa traiesti mai desavarsit si prezenta acestui Dumnezeu, care, altfel, pare ca…nu exista.

- Televizorul este astazi unul din elementele principale ale societatii si vietii noastre. Aproape fiecare dintre noi, petrecem de la cateva minute pana la cateva ceasuri pe zi impreuna cu televizorul. Cum ne sfatuiti sa ne raportam la televizor? Cum ne poate influenta acesta viata noastra duhovniceasca? Cum putem explica uriasa atractie pe care o are asupra oamenilor? Se poate vorbi despre un efect aproape magic al imaginarului, al patrunderii noastre intr-o alta lume, decat cea reala?

-Da, se poate, si chiar asta si este… In ‘55 cand a plecat in Anglia, mama englezoaica fiind, ca la [noi] nu existau televizoare in Romania si nici nu auzisem de asa ceva, si cand le-am vazut in vitrina, in Anglia nu stiam ce erau radiourile alea, care aveau chestia aia, ecranul, si cand am intrebat, chiar mama mi-a spus ca: “asta-i un televizor.” Dupa aia am vazut, si primele mele contacte cu televizorul i-am trait puterea hipnotica. Era o perioada cand programele in Anglia, erau inca putine, televizoarele erau alb-negru, si televizoarele la care aveam eu acces, aveau numai doua posturi: “aprins si stins”  Comparativ cu bogatia pe care o aveti astazi… Si “aprins” fiind, trebuia sa vezi ceva acolo, si orele la care intr-o perioada eu puteam sa am acces la televizor, nu era niciun program care ar fi fost de vreun interes pentru mine. Eu as fi vrut sa vad un film cu cowboy sau mai stiu eu ce, dar era pentru mine plictisul cel mai desavarsit; dar nu puteam sa-mi desprind ochii de pe televizor. Si am inteles ca Dumnezeu mi-a dat o hotarare ca eu sa n-am in viata mea televizor, fiindca eu stiam slabiciunea mea: ca nu exista un drog cu care, daca m-as droga, as putea sa ma mai lepad de el, si-atuncea am hotarat sa n-am niciodata in viata mea televizor la mine in casa. M-a apucat asa o sfanta teama de el. Bineinteles ca asta as propovadui fiecaruia, dar nu-mi propun sa v-o propovaduiesc; dar ca are influenta asta se vede.

De cand a inceput televizorul sa intre in puterea lui, am vazut ca parintii, in Apus, au pierdut controlul asupra copiilor, copiii au fost educati de ce au vazut la televizor mult mai mult decat ce le spuneau in ureche parintii. Pentru ca la televizor traiesti; si intre un concept abstract pe care-l auzi in ureche si o traire pe care o ai in real – fie acest real si virtual – trairea biruieste. Trairea, in Biserica noastra, era in slujbe si in rugaciuni: rugaciunea de chilie cum ii spune – rugaciunea ta, din odaia ta – si rugaciunea de obste, din Biserica, in Liturghie: si astea erau trairi, acolo nu esti spectator intr-o piesa de teatru, esti impreuna-slujitor, impreuna-rugator, cu preotul si cu toti ceilalti, daca traim drept aceasta cultura.

Televizorul inlocuieste toate lucrurile astea si ne propune, in general, o realitate, intr-o masura sau alta, virtuala. De ce zic “masura sau alta”? Ori este un film care este, in general, o inchipuire, o virtualitate, dar nu o realitate, o imitatie a realitatii, ori chiar daca vesti [stiri] si lucruri dintr-astea, totusi una este s-o vezi pe ecran si alta daca esti acolo. La asta adaug si calculatorul; si aceasta lume noua pe care ne-o aduce toata electronica asta, lumea virtualului, care ne desprinde din ce in ce mai mult de real – si asta este unul din motivele pentru care nu mai putem trai rugaciunea si realul, fiindca suntem tot mereu in inchipuirea noastra, in “gandirologia” noastra, din copilarie si prin multe forme, astazi inclusiv electronice, in virtual; si intr-un fel si pe Dumnezeu suntem obisnuiti daca nu-l vedem concret, sa-l re-legam la nivel virtual si nu mai credem in El.

Si iarasi asta face parte din partea intai a cuvantului: “Tine-ti mintea in iad”. Pentru mine toata electronica asta, acuma, dupa experienta unei vieti din perspectiva din care am incercat eu sa privesc viata, o gasesc ca pe un lucru cumplit… Dar evident ca toate lucrurile astea nu sunt decat un mijloc care s-ar putea intrebuinta pentru bine, si, intr-o masura, sunt programe minunate la televizor, care sunt foarte educative sau foarte inaltatoare, sau foarte nu-stiu-ce, dar s-ar putea intrebuinta deplin pentru bine, dar realitatea vietii si a lumii noastre este ca se intrebuinteaza mult mai mult pentru rau. Aicea nu stiu ce sa va zic ca este scaparea, poate decat asta, revenirea la rugaciunea de care v-am spus. Cand vedeti orice vedeti, ziceti “Doamne” din cand in cand, mai rugati-va pentru napastuiti, mai rugati-va ca Dumnezeu sa va apere. Pana la urma, va spun si lucrul asta: orice experienta avem, fie prin carte, fie prin televizor, fie prin viata, este o experienta care, negativa, adica a pacatului sau pozitiva, in apropierea noastra de Dumnezeu poate deveni pozitiva si se poate intrebuinta la bine; si asta face parte din partea a doua a cuvantului – “si nu deznadajdui”.

Si precum vedeti: vorbeam de Maria Egipteanca. Dar de multe ori s-a vazut in perioada filocalica, mai ales, a bisericii, dar si inainte si dupa: ca uneori pacatosii cei mai mari – asa cum ii socotim noi, nu stiu cum vede Dumnezeu lucrurile – devin sfintii cei mai mari. Si, cumva, si cunostinta pacatului pe care o au de multe ori ii ajuta sa mearga mai repede si sa depaseasca pe cei care traiesc, care cultiva cunostintele cele bune; si aici este un paradox: nu ca am putea propovadui viata destrabalarii ca un mod de mantuire, dar iata ca Dumnezeu face ca si viata fiului risipitor, daca se intoarce fiul risipitor catre Dumnezeu, sa devina mantuire. In ce fel? Socotesc ca toti cunoasteti pilda fiului risipitor din Evanghelie, cand fiul risipitor vine acasa, ca s-a pocait, de faptul ca a risipit averile tatalui sau, mostenirea lui, pe pacatele lumii asteia, si vine inapoi la dragostea tatalui. Cine de acuma il va mai scoate, il va mai ademeni altundeva decat la dragostea tatalui? Ce alt pacat va putea sa-l pacaleasca si sa-l duca iarasi din casa tatalui? El are experienta asta si ramane acuma temeinic cu tatal. Fratele lui care a trait langa tatal – uite un paradox aicea – gelozeste pe fratele sau risipitor care a venit inapoi, pentru care tatal junghie acum de bucurie mielul cel ingrasat; si iata ca fiul care a trait in curatie si in dreptate se ispiteste intr-un fel in care nu s-a asteptat: de invidie, ca: “tata tu nu mi-ai dat niciodata macar un ied, dar cand vine fiul acesta al tau care ti-a risipit avutiile, acuma pentru el injunghii si vitelul cel ingrasat”. Si pare aici, noi vedem, ca fiul cel risipitor si pocait acuma este mantuit, ca sa zicem asa, acuma ramane statornic; de mantuirea celui care a trait bine inca nu suntem siguri.

Dar, iarasi zic, nu ca putem zice de calea fiului risipitor ca este cea mai mantuitoare sau trainica, fiindca daca aceasta cale a pierzaniei prin pocainta ar deveni mai trainica, apoi dintre toti sfintii, Maica Domnului, ar fi cea mai mica, fiindca ea a trait in cea mai desavarsita sfintenie si curatie din pruncia ei, ba poate chiar din pantecele maicii. Deci adevarata cale este calea Maicii Domnului, dar ce vreau sa zic este ca Dumnezeu lucreaza asa de paradoxal, incat de multe ori, in experienta vietii noastre ce pare a fi cel mai rau devine in mainile Dumnezeului nostru cel mai bun. Deci, si viata noastra mai tragica decat oricand, contine, imi vine sa zic, fagaduinte poate mai mari decat oricand. Domnul sa va arata fiecaruia, mai ales prin duhovnicii vostri, dar si prin toate mijloacele pe care le stie Dumnezeu, sa va arate taina asta. Dar inchei la intrebarea asta, iarasi cu cuvantul pe care sa-l aveti ca plasa de siguranta pentru orice fel de eventualitate: “Tine-ti mintea in iad”, dar nici acolo sa nu deznadajduiesti. Si imi vine sa zic, mai ales acolo.

- Parinte, ne-ati vorbit foarte frumos despre indumnezeire, dar viata noastra este atat de meschina, de cenusie, de mizerabila din punct de vedere spiritual, incat nici oameni cumsecade nu suntem, daramite “dumnezei”. Cu mintea ravnim la idealuri, dar viata ne ramane mediocra sau submediocra. Nu cumva tocmai pentru ca “a fi crestin este imposibil”, adoptam formalismul ca cel mai la-ndemana mod de a fi crestin? Ce alta cale avem?

- Se plangea Parintele Sofronie, de multe ori, ca noi, oamenii Bisericii – sau cum zicem noi, Biserica – au decazut pana la a reduce duhovnicia la o moralitate insipida; si poate ca asa as putea rezuma ce ne arata, ce ne infatiseaza, intrebarea asta. Noi trebuie sa iesim din aceasta insipiditate, duhovnicia nu este o moralitate, moralitatea este numai primul, cel mai primitiv pas al pocaintei noastre. Dar ce ne propune Buna-vestire, Evanghelia, este Viata; si daca adineaori ziceam ca pana si viata virtuala a televizorului este mult mai puternica decat ce ni se propune in abstract prin cuvinte – ca tu ar trebui sa fii asa si asa – dar televizorul imi da sa traiesc altceva si aia ma influenteaza mai tare… Pai noi trebuie sa dobandim acea Viata, prin care toata viata asta biologica, zic, pamanteasca, sa devina insipida, si atunci bineinteles ca vom ravni din ce in ce mai mult catre aceea. Dar cum, cum sa ajungem la acel prag?

Sunt mult prea multe… Nu vad niciun raspuns direct la intrebarea asta. Cu fiecare va fi diferit. Dar imi vine sa va spun: uitati la epoca noastra care se numeste “New Age”. New Age-ul este (…) sinonim cu postmodernismul, dar in mintile celor mai multi, se leaga de fenomenele religioase si parareligioase, ale epocii noastre: yoga, bioenergie, droguri, satanism. Nu stiu, le arunc asa, le-mprosc… Ce cauta acesti New-Age-isti? Cauta sa-si dezvolte potentiale telepatice, bioenergetice. nu stiu-ce… Intuitia e dreapta, sa stiti, dar asta este ce este cu precadere in istorie Biserica, daca am intelege-o drept. Si poate ca incepeti prin a cere lui Dumnezeu: “Doamne arata-mi ce e Biserica!” – mai ales noi preotii, duhovnicii, dar… toti. Si ceea ce cauta in diferite religii si practici contemporanii nostri este exact ceea ce vrea sa ne dea Dumnezeu, dar exact, vreau sa zic, in esenta cautarii. Noi cautam de multe ori stramb si alaturi.

Cuvantul “pacat”… In greaca sunt doua cuvinte care, amandoua, inseamna “cade alaturi de tinta“: “amartia” (Αμαρτία) si “astohia” (αστοχία). Poate ca termenul cel mai drept, intr-un anume sens, pentru pacat, as vrea sa zic ca este “gresala”. Gresim cand pacatuim. Noi cautam, noi vrem drept si cautam stramb.

Dar zic asa: Rugati-va, nu va smintiti, credinciosii bisericii, nu va smintiti,de scandalurile care sunt astazi in Biserica si de pacatele noastre ale pastorilor vostri; si rugati-va ca Dumnezeu sa ne lumineze si sa ne ierte, sa ne curete, sa curete Biserica noastra de tot ce este nevrednic sfinteniei ei. Deci nu va smintiti, rugati-va in cuvinte simple ,asa cum v-am propus adineauri. Iar noi, slujitorii Bisericii, sa constientizam si noi, sa cerem de la Dumnezeu sa ne dea dreapta intelegere. Stiti ca “dreapta intelegere”, este unul din felurile prin care traduc cuvantul “ortodoxie”, “doxa”, inseamna nu numai slava, porneste de la notiunea de opinie, o dreapta opinie, dar dac-am zice si dreapta intelegere, si asta este ortodoxia, si noi toti trebuie sa revenim la dreapta intelegere.

Cand zicem “Biserica, una sfanta, soborniceasca si apostoleasca” apoi trebuie sa revenim la viziunea apostoleasca si nu sa reducem la “reductionismul” asta in care am cazut. Sigur ca moralitatea este importanta, dar sa stim ca este numai prima treapta. Si poate ca esenta raspunsului ar fi asta: Voi, poporul lui Dumnezeu, rugati-va pentru noi, pastorii vostri. Si noi trebuie sa ne rugam pentru voi, si sa ne sprijinim unul pe altul, sa nu ne smintim unii de altii, fiindca din toate smintelile ne poate scoate Dumnezeu, dar calea asta, cred ca va fi o cale prin care vom putea incepe sa ne regeneram noi si viziunea Bisericii noastre si… mai mult imi vine sa zic ca las Duhului Sfant sa insufle raspuns intrebarii”. (…)

Vezi intreaga conferinta in format VIDEO:

http://rafailnoica.wordpress.com/2008/12/09/parintele-rafail-noica-conferinta-video-pentru-ce-ne-pregateste-filocalia-bucuresti-19-nov2002/

(sursa textului de mai sus: http://www.razbointrucuvant.ro/2008/09/29/p-rafail-noica-nu-ne-dam-seama-cat-traim-in-inchipuire/)

Alt fragment text din aceasta conferinta:

Ziceam la început că rugăciunile noastre frumoase pe care ni le-a dat Biserica: acatiste, paraclise, toate slujbele noastre, culmea culturii noastre – Liturghia, în care ne întâlnim cu Însuşi Dumnezeu, Însuşi Hristos in forma Acelui Trup şi Sânge pe care noi Le-am jertfit şi pe care El ni Le dă, ca să ne mântuim de păcatul de a-L jertfi – toate rugăciunile sunt vrednice. Dar, tot pe post de “filocalie”, v-aş propune rugăciunea cea mai simplă care poate – şi trebuie – să devină starea noastră constantă. Când am zis cuvântul ăsta, cândva într-o întrunire cu tinerii în Anglia, la sfârşit o femeie m-a întrebat: “Totuşi, eu cum să mă rog? Eu nu ştiu cum să mă rog!“. Şi mi-a venit răspunsul ăsta pe care vi-l zic şi vouă: “Pai, spune asta lui Dumnezeu“. Şi e rugăciune. Nu ştii cum să te rogi? Spune-I lui Dumnezeu: “Doamne nu ştiu cum să mă rog! Tu spune-mi“ Şi pe “baza” asta continuaţi voi. Continuaţi voi: ce vă doare, ce năzuinţe aveţi…

Spuneam deunăzi cuiva: diferenţa dintre rugăciune şi cârtire este că în cârtire îl lăsăm pe Dumnezeu în afară. Dacă ai cârti spunând “Doamne, de ce aşa şi pe dincolo?“, deja ar deveni rugăciune. Poate Dumnezeu o să-ţi împăciuiască inima îndurerată pentru care cârteşti şi păcătuieşti şi atunci o să poţi să-I spui lui Dumnezeu: “Mulţam, Doamne, acuma iartă-mă că am cârtit, dar mulţumesc că m-ai impaciuit!” Şi continuaţi aşa!

(…) Uneori, spune şi Sfântul Pavel, [este câte] o rugăciune în care noi nu ştim ce să cerem sau pentru ce să ne rugăm şi Duhul Lui Dumnezeu ne ajută cu suspinuri negraite. Suspinuri pe care noi înşine nu ştim de ce [le avem]: ceva doare, de ceva avem nevoie… Făcătorul nostru ştie ce vrem!

Aşa cum mama cu pruncul nou născut ştie… M-am uimit de multe ori [când] tinerele de vârsta mea deveneau mame şi, cu pruncul în braţe – pruncul plângea, “zbiera”… Şi la un moment dat mama zice: “A, i-e foame, iertaţi-mă”. Pleacă şi hrăneşte pruncul, îl alăptează. După care, iar “zbiara” pruncul, şi mama: “Il doare ceva!” Şi-l întoarce pe faţă, pe dos, nu-stiu-ce, pana la urma, ii “ghioraia” stomacul – si… se potoleste pruncul. Şi pe după aia, iar zbiera pruncul. Şi zice mama: “A, vezi! Face capricii!” O, mămică, de unde ştii tu toate astea? Eu n-aud decat un prunc care zbiara! Dar poate c-o inteleg mai mult acum pe mama, ca de când m-am făcut duhovnic am devenit şi eu mamă într-un fel. Dar Dumnezeu dă intuiţie mamei sa inteleaga. Pruncul nu stie decat sa “să zbiere” când nu i-e bine. Si mama stie ce trebuie sa faca. N-are nevoie ca pruncul să facă un tratat de filozofie ca să ştie cum să acţioneze

Dumnezeu care a făcut mama, Dumnezeu care “a inventat” mama, El este mai… Mama decat orisicine… Si suspinurile noastre negrăite, ba şi… nesuspinurile noastre, le aude Dumnezeu şi le adună în vistieriile Lui. Si ştie să ne răspundă! “Filocalia” este: Hai, să facem aceste suspinuri conştiente, să conştientizăm din ce in ce mai mult…

Lansarea cartii – “Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu”

Lansarea cartii “Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu” – Editura “Reintregirea la Targul “Gaudeamus” de la Bucuresti (dec. 2006)

nevointa-cunoasterii

 Printre prioritatile Editurii “Reintregirea” a Arhiepiscopiei Ortodoxe de la Alba Iulia se afla si publicarea scrierilor Parintelui Sofronie de la Essex, in talmacirea romaneasca a parintelui Rafail Noica. Luna trecuta parintele Rafail a sustinut in cadrul unei seri duhovnicesti de la Alba Iulia cuvantul: “Ce este omul?”, la numai o saptamana de la lansarea cartii “Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu” (in traducerea sa). Este practic un epistolar, un schimb de scrisori intre parintele Sofronie de la Essex si un ucenic al sau, un convertit la ortodoxie, pe nume David Balfour. Aceasta este cea mai recenta carte tradusa de parintele Rafail Noica.

Editura “Reintregriea” a prezentat aceasta carte si la Targul “Gaudeamus” de la Bucuresti din luna noiembrie. Cu acel prilej parintele profesor Jean Nicolae de la Facultatea de Teologie din Alba Iulia sublinia:

“Cartea “Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu” reproduce scrisorile Parintelui Sofronie cand avea 36 de ani adresate englezului David Balfour in vremea cand acesta incerca sa cunoasca ortodoxia dupa ce, mai intai, avusese o experienta spirituala legata de ritul bizantin la manastirea belgiana de la Chevetogne. Prin anii ’30 David Balfour a facut o vizita la Muntele Athos si, culmea, primul calugar care i-a iesit inainte a fost Cuviosul Siluan Athonitul. Cuviosul Siluan avand bineinteles o viata mai retrasa i-a dat parintelui Sofronie, deci ucenicului sau, porunca de dascalie duhovniceasca in privinta lui Balfour. Toate aceste scrisori le regasiti in traducerea parintelui Rafail Noica in aceasta carte din seria “Parintele Sofronie Saharov”. Esenta acestei carti se regaseste intr-un cuvant duhovnicesc extraordinar de adanc care pe mine m-a uluit: De pe cruce nu te dai jos singur ci altii te vor lua”. Este extraordinar acest cuvant.”

Editura “Reintregirea” ne-a pus la dispozitie si o inregistrare cu parintele Rafail Noica, de la seara duhovniceasca organizata la Alba Iulia. Parintele Rafail a vorbit despre datoria pe care simte ca o are fata de Parintele Sofronie, talmacind cu migala scrierile acestuia, pentru a ne bucura si noi romanii de aceste minunate invataturi.

Parintele Rafail Noica spunea:

“Desi vin rar aici si sunt multe pricini legate de pacatosenia mea pentru care nu pot sa tin cuvantari mai des, ma bucur si sa tin cuvantari si, mai ales, sa pot da, in sfarsit, in traducere cuvantul Parintelui insusi. Simt ca am o deosebita datorie fata de Parintele meu si fata de poporul din care ma trag, sa dau cuvantul asa cum l-am primit de la Parintele si, vorbind de grai, intr-un grai asa cum l-am trait cu Parintele Sofronie. Mi-a dat Domnul sa traduc aceste carti si cu ajutorul unei surori fara de care n-as fi putut s-o fac fiindca am fost prea indelung despartit, intre altele, de limba mea de nastere. Si acum am inca oarecari greutati cu ea.

nasterea-intru-imparatia-cea-neclatita 

Prima carte tradusa a fost “Nasterea intru imparatia cea neclatita”, cuprinzand o serie de articole din care unele au aparut numai dupa moartea Parintelui Sofronie. Cartea e mai teologica. Inceputul ei, pentru multi, poate o sa fie mai greu de patruns dar cei care aveti cartea nu va deznadajduiti, sariti peste cele dintai si cititi ultimele capitole care sunt mai usoare si mai scurte.

  A doua carte a fost “Cuvantari duhovnicesti” (Vol.I). Acestea suntcuvantari-duhovnicesti-vol-1 cuvantari pe care ni le-a tinut Parintele Sofronie in fiecare luni dimineata, timp de vreo patru ani inaintea mortii lui. A vrut sa ne lase cu o mostenire duhovniceasca, sa ne impartaseasca ceva din viziunea lui si, in fiecare luni, cu putine exceptii (cand erau praznice), ne adunam si, timp de un ceas, Parintele Sofronie ne vorbea. Deci “Cuvantari duhovnicesti” sunt cuvantarile Parintelui catre obstea noastra.

Cu ajutorul lui Dumnezeu ar trebui candva sa urmeze si volumul II. Acesta a aparut in limba rusa dar inca n-a fost finalizat si nu l-am primit.

vom-vedea-pe-dumnezeu-precum-esteA urmat cartea “Vom vedea pe Dumnezeu precum este”. Aceasta reprezinta un fel de autobiografie duhovniceasca a Parintelui Sofronie, o autobiografie esentiala, calatoria lui duhovniceasca si intelegerea la care a ajuns. E o carte pe care Parintele n-ar fi vrut s-o dea in timpul vietii lui fiindca prea era o spovedanie a vietii lui, o spovedanie minunata. Dar marii nevoitori de multe ori vor sa tina tainic, pana la moarte, experientele lor. Au fost insa circumstante care l-au silit pe Parintele Sofronie sa dea cartea asta inainte sa moara. Dar cartea care o inlocuia a fost o carte pe care parintele Ioan Nica jr. a tradus-o cu titlul “Rugaciunea – experienta vietii vesnice” care este oarecum aceeasi carte ca “Vom vedea pe Dumnezeu asa cum este” dar la nivel teoretic si mai pe scurt. Insa, esential, aceleasi probleme sunt atinse.

Cartea pe care am tradus-o de curand “Nevointa in cunoasterea lui Dumnezeu” este o corespondenta intre Parintele Sofronie si un englez David Balfour, pe care l-am cunoscut (venea la noi in manastire adesea) si care fusese calugar catolic din familie catolica. Nu stim, n-am auzit ce l-a dus la Muntele Athos dar, ajuns acolo, primul cu care s-a intalnit a fost Sfantul Siluan. A fost foarte impresionat de Siluan si s-a hotarat sa treaca la ortodoxie (nu stiu daca hotararea a luat-o atunci sau o luase mai inainte). Si toata corespondenta arata o viata si un zbucium al unuia care venea la ortodoxie dar si al Parintelui Sofronie care exprima ortodoxia, pe de o parte in sensul ei adevarat, esential, patristic, traditional, in sensul cel mai plin al cuvantului iar pe de alta parte o minunata dascalie prin care ne putem folosi si noi pentru ca l-a luat pe Balfour, pas cu pas, catre desavarsiri pe care bietul Balfour nu le-a ajuns insa, ba chiar a avut o criza si o cadere din credinta dar si-a revenit prin rugaciunea Parintelui si a reusit sa se intoarca inapoi la credinta. Dar vedem, intrezarim mai mult decat am putut chiar si noi, apropiatii lui, sa intrezarim din viata si nevointa unui tanar Parinte Sofronie si, mai ales, dascalia asta care ne este de mare, mare folos. De aici aflam toata viziunea teologica si dogmatica a Parintelui Sofronie, din adevarata patristica si filocalismul Bisericii puse in practica, si cum zicea cineva astazi, modul in care vedea Parintele Sofronie problema din toate punctele de vedere, si dogmatic si teologic si istoric si psihologic si trupeste. Si cartea esentiala pe care o pomenea IPS Andrei este cartea Sfantului Siluan pe care ma bucur ca o aveti deja in limba romana dar iarasi zic, ca simtindu-ma dator Parintelui Sofronie, nadajduiesc intr-o zi (am binecuvantarea IPS) s-o traduc. Cartea Sfantului Siluan o aveti in romana in doua fascicule traduse de parintii Nica sr. si jr. E vorba de “Scrierile Sfantului Siluan: “Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei” si de “Viata si invatatura Sfantului Siluan Athonitul”. Amandoua sunt de fapt o singura carte. Parintele Sofronie nu se gandea sa scrie prima parte dar vazand ca graiul simplu si gandirea aparent simplista, taraneasca a Sfantului Siluan nu era patrunsa de gandirea teologiei moderne si ca risca sa fie vazuta doar, ca o privire pioasa a unui taran binecredincios, s-a vazut nevoit sa scrie prima carte care cred ca este o pronie de la Dumnezeu pentru ca si acolo ne dezvaluie multe (cum zicea un rus: “Parinte Sofronie, zeci de ani am incercat sa rontai la Filocalie si n-am inteles nimic dar acum incep s-o inteleg”), adica ne dezvaluie mai pe graiul nostru, al modernilor, multe lucruri care in graiul Sfintilor Parinti sunt de nepatruns pentru ca, de fapt, gandirea noastra e ca si cum ar fi “divortat” de gandirea trecutului si nu mai intelegem expresiile Sfintilor Parinti. Si Parintele Sofronie, contemporan al nostru, ni le dezvaluie mai in amanunt. Daca ma miluieste Dumnezeu sa traduc si cartea asta (am binecuvantarea IPS si a parintelui staret si a parintelui Sofronie cu limba de moarte) socotesc ca aproape mi-am platit datoriile vietii asteia. Si as dori sa se faca aceasta fara sa supar pe nimeni dar eu ca ucenic ma simt indatorat Parintelui.

cuvantari-duhovnicesti-vol-2Ar urma si Cuvantari duhovnicesti, vol II, ca sa nu ramana dupa moartea mea doar “Cuvantari…” vol I. Si poate va rugati, sa miluiasca Dumnezeu sa pot da si al 2-lea volum.

Pot sa va spun ca nici una dintre aceste carti n-a fost data usor, nici mie, nici traducatorilor la manastire. Este ceva in lumea asta care, in mod vadit, se rascoleste si ultima carte pe care am tradus-o mi-a fost data cu deosebit de multe greutati dar multumesc Domnului c-a fost data si nadajduiesc sa pot sa va impartasesc si celelalte, a mai spus parintele Rafail Noica.

Parintele Rafail Noica este fiul lui Constantin Noica, cel mai mare filozof roman din secolul al XX-lea, cel care a creat acea scoala de intelepciune de la Paltinis. Parintele profesor Jean Nicolae de la Facultatea de Teologie din Alba Iulia spune ca, citind “Jurnalul de la Paltinis”, scris de Gabriel Liiceanu, si “Epistolar”-ul, a aflat prima data despre o figura enigmatica, despre fiul marelui filozof, care era calugar ortodox intr-o manastire din Anglia. Parintele profesor Jean Nicolae povesteste:

“Mi-a fost dat pentru prima oara sa-l vad, fara sa stiu cine este, sub streasina Manastirii Ramet, punand mana la inima asa cum saluta calugarii din Muntele Athos si m-am gandit: “Cine sa fie omul acesta?” Peste cateva clipe, Sorin Dumitrescu a venit langa mine si mi-a spus: “Este parintele Rafail Noica.” Nu mi-am dat seama atunci ca, in jurul parintelui Rafail, se va dezvolta un adevarat fenomen duhovnicesc de regasire a ortodoxiei mistice si patristice. Acest lucru se petrece nu departe de Alba Iulia, acolo unde parintele se roaga si traieste, intr-o sihastrie in Muntii Apuseni, iar ecourile rugaciunii sale, ale inimii sale care bate ca un clopot, le regasiti in aceasta colectie pe care parintele Rafail o realizeaza la Editura “Reintregirea”.”

 Dorina Zdroba - realizator Radio Romania Actualitati

Taina infierii duhovnicesti

Duhul Sfânt este Iubire si aceasta Iubire se revarsa în sufletele tuturor sfintilor care sunt în cer, si acelasi Duh Sfânt este viu pe pamânt în sufletele celor ce iubesc pe Dumnezeu.

(Sf. Siluan Athonitul)

În ceasurile când se atingea de mine Iubirea lui Dumnezeu, eu “recunosteam” într-însa pe Dumnezeu: “Dumnezeu este iubire si cel ce ramâne în iubire ramâne în Dumnezeu, si Dumnezeu ramâne în el” (I Ioan IV, 16). Iar dupa cercetarea de Sus, citeam Evanghelia cu o întelegere diferita de cea de pâna acum: încercam o bucurie profunda si o vie recunoastere…

(Parintele Sofronie Saharov)

Traiti in adevar, cereti lui Dumnezeu: “Daca esti adevarat, Doamne, trezeste-ma si pe mine! Scoate-ma din negura in care sunt. Scoate-ma din negura in care sunt. Iar pentru pacatele mele mustra-ma, Parinte, cu blandete, ca sunt slab, dar da-mi Tu strigatul celui care se mistuie, si da-mi puterea caintei, dar arata-mi-te! Fa ca viata mea sa fie adevarata, daca esti Dumnezeul adevarului!” Si spun aceasta fiindca Dumnezeu ori este adevar, ori nu avem nevoie de El. Si aceasta o spun din incredintarea pe care o am din putina mea experienta, dar si prin adeverirea multor sfinti, pe care pe unii i-am cunoscut din carti, dar si in viata.

(Parintele Rafail Noica)

Parintele Rafail Noica – Conferinta audio: “Cuvantul proorocesc si experienta harului”, Alba Iulia, 15 Nov. 2007

Fisiere audio:

Parintele Rafail Noica – Cuvantul proorocesc si experienta harului, Alba Iulia, 15 Nov. 2007, partea 1/2

Parintele Rafail Noica – Cuvantul proorocesc si experienta harului, Alba Iulia, 15 Nov. 2007, partea 2/2

Pentru descarcarea fisierelor… click dreapta… save target as…

Va oferim si varianta text a conferintei, in format pdf:

Cuvantul proorocesc si experienta harului I.pdf

Cuvantul proorocesc si experienta harului II.pdf

Cuvântul proorocesc este cuvânt de la Dumnezeu, de la Duhul Sfânt

Mulţumesc pentru primire şi pentru dragoste! Să dea Dumnezeu să fie spre bucurie şi, mai ales, spre împlinire… Părintele meu duhovnicesc, Părintele Sofronie – despre care cred că toată lumea ştie acum -spunea că cuvântul are rădăcini metafizice… Ce e cuvântul? Învăţasem la şcoală ceva de genul: cuvântul este o alcătuire de sunete prin care transmitem informaţii. Ce înseamnă că are rădăcini metafizice? Cuvântul naşte dincolo de lumea fizică, până şi dincolo de mintea asta omenească care depinde de un creier fizic, un fel de calculator biologic. În realitate, cuvântul este de la Dumnezeu şi, în Dumnezeu, Cuvântul este Persoană, este Fiul Tatălui, este Cel care s-a întrupat cu numele Iisus, Hristosul – adică Unsul lui Dumnezeu. Ce înseamnă asta, că o Persoană este Cuvânt? Încă nu ştiu şi rămâne să înţelegem din ce în ce mai adânc lucrul acesta, dar măcar asta înţelegem, că dă o mult mai mare importanţă acestor sunete pe care le emitem şi prin care ne înţelegem unii cu alţii. Ce este cuvântul proorocesc? Acest pro înseamnă acelaşi lucru şi în slavonă şi în greacă – e vorba de: mai înainte grăi, grăire mai înainte. Poate că omul a fost impresionat că cineva dintre oameni a putut să vorbească despre „ce va să fie”, despre care nimeni dintre oameni nu poate să cunoască. De aceea, acest cuvânt a primit o astfel de denumire. Însă, cuvântul proorocesc trebuie înţeles mult mai larg. Au putut grăi despre cele viitoare proorocii fiindcă au primit cuvânt de la Dumnezeu, de dincolo de zidirea asta limitată. Iar Dumnezeu ştie toate, şi trecutul şi viitorul, dintru început şi până în sfârşit, şi dincolo. Omul, primind cuvânt de la Dumnezeu, poate grăi şi de cele viitoare. Sau, ca Moise, poate grăi şi de cele din trecut. Astăzi, ştiinţa ne prezintă Scripturile altfel decât au crezut oamenii, altfel de cum au crezut părinţii noştri, dar, într-o mare măsură, este şi o aberaţie, adică o pierdere a adevăratei credinţe. Credinţa, lumea credinţei rămâne uimită cu câte amănunte putea să vorbească Moise despre viaţa părintelui lor Avraam (care trăise cu 400 de ani înainte de ei) şi a refăcut o istorie a poporului evreu, care, cu siguranţă, în mare măsură se pierduse după 400 de ani în Egipt. Evreii poate îşi mai aminteau când spuneau: părinţii noştri şi Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, dar cine au fost ei, probabil că rămăsese o memorie pe post de legendă şi chestii din astea popularizate şi stilizate, să zicem. Moise merge mai departe şi ne grăieşte despre toate cele de la facerea lumii. Cuvântul proorocesc, în sensul lui larg, este cuvânt care vine omului de la Dumnezeu, cuvânt care se dă în stare de rugăciune. Şi rugăciunea trebuie înţeleasă într-un sens larg, nu numai faptul de a face ceva, de a zice ceva, ci o stare în care Dumnezeu găseşte pe om primitor şi poate pune în inima lui cuvântul dumnezeiesc şi multe alte lucrări – minuni, cum le numim – pe care întâi proorocii le-au făcut şi, mai ales, Dumnezeu întrupat ca Om – Iisus Hristos – iar, după aceea, sfinţii, până astăzi. Zilele acestea am auzit de nişte minuni. Îţi stă mintea în loc de ce se poate întâmpla. Nu mă miră că sunt atâţia necredincioşi, pentru că tot ce vine de la Dumnezeu este curat, de necrezut, dar de necrezut minţii stâlcite a omului după cădere. Dar, într-un alt sens, noi, credincioşii, putem să nu le numim nici măcar minuni, minunile de necrezut, căci ele sunt firescul unei firi de unde am căzut, unde trebuie să ajungem şi de unde trebuie să mergem mai departe, până la şederea de-a dreapta Tatălui, călătoria pe care ne-a săvârşit-o Iisus ca Om. Deci, Cuvântul proorocesc este cuvânt venit de la Dumnezeu şi aş zice că, probabil, toţi marii sfinţi filocalici, toată cultura filocalică ne spune în diferite feluri acelaşi lucru pe care ni-l spune şi Sfântul Siluan, când zice – în conversaţia lui cu un alt mare sfânt al Rusiei, al Caucazului, Stratonic: „Cum vorbesc cei desăvârşiţi?”, şi tot Sfântul Siluan răspunde că ei grăiesc numai ce le dă Duhul Sfânt. Aceasta este desăvârşirea! Iar Sfântul Serafim zicea: „Când vorbeam din capul meu, erau şi greşeli”; şi se înţelege că atunci când vorbeşte de la Dumnezeu, greşeli nu mai sunt. Sfântul Siluan adaugă: „Greşelile pot fi mici, dar ele pot fi şi mari”.

Nu deznădăjduiţi… Fiţi desăvârşiţi…

N-ar trebui să-i punem pe sfinţi şi pe prooroci pe un piedestal cât mai înalt ca să-i admirăm de la distanţă. Ar trebui să înţelegem că este datoria noastră, datoria firii noastre, chemarea firii noastre, ca toţi să devenim prooroci. Deşi Sfântul Pavel zice că „acum grăim în parte, proorocim în parte”, totuşi, există o desăvârşire pe care trebuie să o urmărim, fiindcă Hristos zice: „Fiţi desăvârşiţi…”. Modelul nostru care este? Hristos zice mai departe: „…precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este!” . Nu ne tratează cu jumătate de măsură. Lucru greu, nu-i aşa? Şi zic: nu-i deloc greu, e imposibil! De la Dumnezeu nici să nu aşteptăm mai puţin de „imposibil”. Aşa că, o doză mică de credinţă pune pe sfânt pe piedestal şi-l admiră de la distanţă. Dacă aveam însă ceva mai multă credinţă – şi să dea Domnul să o avem – trebuie să înţelegem că „eu trebuie să fiu acela pe care-l pun pe piedestal”. Când zic eu, de tine vorbesc. E mai greu să crezi că eu pot să fac ceva decât să crezi că părintele cutare face nu ştiu ce, că el are rugăciunea, că pe el îl iubeşte Dumnezeu etc. Nu! Despre tine e vorba! Sunt şi mulţi mireni care au ajuns la sfinţenie. Cu cât ajung la mai mare sfinţenie, cu atât sunt mai simpli în felul lor de a fi şi cu atât mai mult au trecut printr-o „muştruluire” dumnezeiască prin care Dumnezeu le-a arătat ceea ce este omul. Şi ei ştiu! În felul cum se   exprimă mintea noastră am zice, în traducere: „Nu sunt nimic!”. Aici ar trebui să depăşim o slăbiciune a expresiei anumitor limbi ca româna şi franceza. Ar trebui să zicem: „Sunt nimic!” Aşa cum s-ar exprima în engleză, de exemplu. Ca să subliniem, cum zice Gheron Iosif Isihastul într-o scrisoare: „Ce numesc nimic? Sunt încă nimicnicia din care m-a scos Dumnezeu”. Nu este un complex de inferioritate, nu este un psihism care se plânge văzând neputinţa omului, ci este o cunoaştere ontologică, unde omul vede limpede că nimicnicia din care este scos o poartă încă în cârcă. „Existenţa” este numai un mod de a fi tranzitoriu între „nefiinţa” mea de odinioară şi acel „a fi” întru care trebuie să devin. Intuirea filosofilor, devenirea întru fiinţă – aceasta este realitatea adevăratei vieţi a omului, pe care omul o găseşte numai în Biserică. Socotesc că, în perspectiva aceasta, cuvântul cu precădere proorocesc, poate, într-un sens, culmea proorociei cuvântului dat omului, a fost cuvântul pe care Sfântul Siluan l-a primit în termenii: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. O să încerc să vorbesc despre asta mai îndelung în această seară. Cuvântul este acelaşi pe care l-a primit Sfântul Antonie cel Mare sub forma: „Toţi se vor mântui numai eu voi pieri”. Dar acesta este şi cuvânt de sinucigaş, acesta e cuvântul cu care altul îşi pune capăt zilelor pentru că deznădăjduieşte. Sfântul Antonie vădit nu a deznădăjduit. Cum l-a trăit? Tot ca Sfântul Siluan. Este cuvântul Sfântului Pimen cel Mare care zicea: „Fraţii mei, să ştiţi că unde e satana, acolo va fi aruncat şi Pimen”. Dar şi el a continuat nevoinţa lui şi nu a deznădăjduit. Toţi cei numiţi de Biserică „cel Mare”, cum au fost Sfântul Sisoe şi alţi sfinţi, au trăit cuvântul acesta. Dar, cum arăta Părintele Sofronie acum, la sfârşitul veacurilor, Sfântul Siluan a primit acelaşi cuvânt, acelaşi nivel de nevoinţă, dar cuvântul sub o formă teologică mult mai desăvârşită, cu „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”.

Astăzi vei fi cu Mine în rai

Mulţi m-au întrebat: cum să ţii mintea în iad? Nu este, în primul rând, vorba de asta, ci este faptul de a înţelege ce înseamnă: „Nu deznădăjdui!”. Bieţii oameni sunt înfricoşaţi că, pe lângă alte păcate pe care le fac, au şi sentimente de deznădejde, care nu sunt bune. Nu e doar faptul că nu avem voie să avem aceste sentimente, dar Dumnezeu vrea să ne mângâie cu cuvântul acesta, să ne arate că şi dacă vezi că te afli în fundul iadului, nici chiar atunci să nu deznădăjduieşti… Care e fundul iadului? Sfântul Siluan îl descrie când zice: „Acolo voi fi aruncat, acolo veşnic voi petrece în flacăra asta întunecată şi veşnic voi plânge. Unde eşti, Tu, Dumnezeul meu? Unde eşti viaţa mea? Unde eşti lumina mea?”. Însă, nici el nu pune capăt zilelor lui, fiindcă a înţeles prin cuvântul lui Dumnezeu („Nu deznădăjdui”) nu interdicţie prin care trebuie să te străduieşti să nu mai simţi nici un fel de deznădejde, ci, din contră, o mângâiere. Adică: observă unde eşti (cu mintea în iad), fii tu realist despre tine însuţi, vezi că viaţa te-a învăţat ceva: că tu eşti străfundul iadului şi ieşire nu este, însă „nu deznădăjdui” – este glasul Atotputernicului care face o făgăduinţă. Ce făgăduinţă? Încă nu ştia. Dar a primit-o ca o făgăduinţă, ca o mângâiere. Deci, pot să contemplu realitatea mea de iad („singur voi fi aici şi singur voi pieri”, cum zicea Sfântul Antonie, Sfântul Pimen şi alţii) iar acest „nu deznădăjdui” trebuie să-l iau ca o mângâiere, ca o putere de a contempla realitatea de acum (iadul). Ce va face Dumnezeu şi când va face voi vedea. Deocamdată o să trăiesc ca nevoinţă această primă parte a cuvântului lui Dumnezeu („ţine-ţi mintea în iad”) şi o să mă socotesc a fi aşa cum mă văd, fără să încerc de acum să-mi închipui că sunt altceva, nici să încerc prin a mea putere să ies din starea în care sunt, ci, de acum, contemplând ceea ce sunt, real, ca să mă cunosc (toată Filocalia spune: „Cunoaşte-te, omule!” şi vechii filosofi păgâni greci spuneau că „cel mai mare lucru este să te cunoşti pe tine însuţi”), am răgazul să contemplu până şi această ultimă stare, de ultimă deznădejde, fără să am nevoie să deznădăjduiesc! Dumnezeu nu-mi interzice, ci îmi spune: nu-i nevoie, fii liniştit! Sfântul Siluan ne dă mărturia spunând: „Am început să fac precum m-a învăţat Hristos. Mintea mi s-a curăţit şi Duhul mărturisea în inima mea mântuirea”. Nu-l vedem scos dintr-un iad şi pus într-un rai, nu vedem nici o schimbare exterioară, ci starea în care era, fiindcă a făcut ascultare lui Dumnezeu, cu îndrăzneală şi cu încredere în El, dintr-o dată i s-a preschimbat din stare de iad în stare de rai. Deci, din starea de iad a ajuns în starea de rai. Recunoaştem pe acelaşi Dumnezeu care, pe Cruce fiind, tâlharul i-a zis – luminat, poate, de însăşi spovedania lui – „Noi primim răsplata faptelor noastre, dar Omul acesta nevinovat este”. Mă întrebam dacă nu chiar această spovedanie l-a luminat ca să poată striga: „Pomeneşte-mă, Doamne, şi pe mine când vei veni întru Împărăţia Ta!”. „Când vei veni întru Împărăţia Ta” – cine ştie când va fi asta?… Răspunsul lui Hristos a fost: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”. Şi cu Siluan vedem aceeaşi mişcare. A primit cuvântul „şi nu deznădăjdui” ca o mângâiere şi ca o făgăduinţă a lui Dumnezeu şi s-a hotărât în clipa aceea să-şi trăiască nevoinţa „liniştit” – aş zice, poate mai curând, cu o oarecare pace; poate aceea este pacea lui Hristos pe care o dă nu cum o dă lumea. Şi, de abia a început şi mintea i s-a şi curăţit („astăzi”), i s-a curăţit de năvala gândurilor iadului… Ce este curăţirea minţii? Tot gândul este un duh ce poate veni din duhul omului, poate veni de la Dumnezeu, sau din lumea dumnezeiască – îngeri, sfinţi, sau de la lumea de jos, cea căzută, cea răzvrătită împotriva lui Dumnezeu – ceea ce era şi cazul cu Siluan, că nu se putea ruga de năvala, de bruiajul gândurilor iadului, pe care 15 ani de nevoinţă cumplită (el fiind un „uriaş”, duhovniceşte) n-a putut să-l izbăvească. Şi acum, un cuvânt şi imediat a ieşit din această stare.

Nevoinţa prin care nu ne pierdem harul!

„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” – de ce l-am numit cuvânt cu precădere proorocesc şi, poate, culmea cuvântului proorocesc? Pentru că acest cuvânt, drept înţeles şi drept trăit, face ca experienţa harului să înceteze a mai fi experienţă. O experienţă o ai, o pierzi, vine, pleacă – parcă pleacă mai mult decât vine, când e vorba de har (trăim zeci de ani în ce pare a fi o inexistenţă – cum zic necredincioşii lumii – a lui Dumnezeu). Dacă din neobişnuinţa omenească de a trăi în legile harului (dacă putem zice aşa, harul fiind tocmai depăşirea legii), încă mai păcătuieşti (şi scrie Siluan însuşi: pentru o mică privire mai rece către aproapele, o mică mişcare a minţii sau a inimii împotriva aproapelui), te trezeşti cândva că eşti fără har. Harul nu agresează pe om, nu deranjează, nu fuge de la tine cu trăsnete şi cu tunete, nu te deranjează. Doar cândva te trezeşti că nu-l mai ai, se duce cu aceeaşi subţirime cu care şi vine, înainte să ştii ce s-a întâmplat şi, în mare simplitate. Cei care nici nu ştim să recunoaştem harul, nu-l recunoaştem, nu ştim că avem har. O să ştim când îl pierdem, o să ştim că avusesem ceva care nu era de-a firii ăsteia. De acum, când se trezea Siluan fără har îşi dădea seama de păcat. Prin această mişcare a pocăinţei îşi ţinea mintea în iad, adică îşi amintea realitatea care este el. Dar, fără a se încrede în iad, în realitate, mai mult decât a se încrede în cuvântul lui Dumnezeu, imediat se transforma starea lui de pierdere de har în revenirea harului. Harul a început să înceteze a deveni o experienţă şi a reînceput a deveni firea omului, firea lui Adam de unde a căzut prin neascultare, firea noastră, pe care, câteodată, nici n-o bănuim. La acest cuvânt toţi marii nevoitori au ajuns. Părintele Sofronie spunea că aceasta este o nevoinţă. Este tocmai culmea nevoinţei, dincolo de care, pentru om, nu mai există altă nevoinţă. Este culmea nevoinţei pentru că prin ea ai ajuns la ţelul pe care îl căutai: unirea cu Dumnezeu şi petrecerea, din ce în ce mai necontenită în lumea care ne aşteaptă. Aş zice, în termenii în care am mai vorbit şi alte ori, că gestaţia noastră pământească de la naştere şi până la mormânt (primul stagiu fiind pentru venirea în lumea aceasta, al doilea stagiu pentru trecerea în cealaltă) s-a săvârşit. Avraam a avut 120 de ani când a murit. Sfântul Antonie cel Mare a avut 105 ani, iar un monah, un nevoitor rus (care fugise de la Valaam când a fost bombardat în timpul războiului şi a întemeiat Noul Valaam în Finlanda), avea 110 ani şi zicea că Dumnezeu l-a uitat. Siluan moare la 72 de ani, relativ tânăr. La  genul de om care era, la bărbatul puternic care era, ar mai fi putut trăi vreo 20 de ani cel puţin. Dar cred că, săvârşindu-şi călătoria sau gestaţia, poate că a mai rămas în lumea aceasta ori ca să se desăvârşească, ori până a putut lumea să-i primească mărturia. Lumea, respectiv Părintele Sofronie, care pare să fie singurul din preajma Sfântului Siluan căruia a putut să-i încredinţeze scrierile lui. Sunt scrieri simple, aşa cum ştiţi din cartea: „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, cuvinte simple, dar adânc teologice, aşa încât troparul care i s-a compus lui Siluan la proslăvirea lui îl numeşte „de Dumnezeu cuvântătoriu teolog”, dar şi „cel mai duios între cuvântătorii de Dumnezeu” (în greacă „cel mai dulce între cuvântătorii de Dumnezeu”).

Esenţa iadului: neascultarea şi deznădejdea

Cuvântul lui Siluan („Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”) e mai desăvârşit teologic fiindcă nu e numai un cuvânt pe care-l poate trăi şi înţelege un om, doar el înţelegând ce trăieşte acolo… Înainte să ştiu de Sfântul Siluan, îl citisem pe Sfântul Antonie. Era pentru mine o taină cum putea Sfântul Antonie să trăiască faptul că el era osândit – şi singurul osândit – şi nu deznădăjduia. Cum putea Sfântul Pimen, Sfântul Sisoe şi alţii să zică şi să trăiască ceea ce ziceau? Pe mine mă deznădăjduiau cuvintele astea. Cu Siluan descoperim ceva din  „mecanismele” mântuirii sau, mai bine zis, din gândirea lui Dumnezeu, din atotputerea lui Dumnezeu. Cred că se cunoaşte  şi în România  faimoasa  carte  a lui Dante, din Evul Mediu european: „Infernul” (Iadul). În Apus e foarte renumită. E vorba de o poveste a unui suflet, a unui creştin condus de îngerul lui păzitor prin tărâmurile iadului. Îngerul îi arată tot ce se petrece acolo. Nu e şi nu cred că pretinde o experienţă adevărată. Este un romancier creştin, cred. În Apus toţi ştiu citatul (din această carte) de pe poarta iadului: „Părăsiţi orice nădejde toţi cei care intraţi aici”. Iată însă că Dumnezeu zice „Nu, n-o părăsiţi, nu-i nevoie să deznădăjduiţi”. Asta este esenţa iadului: deznădejdea. Dar dacă nu ascultăm de glasul iadului şi ascultăm de glasul Făcătorului, putem zice că iad nici nu există. Dumnezeu iad nu a făcut. Iadul este rezultatul neascultării zidirii. O sfântă spunea că la Judecata de Apoi vor fi două tabere: unii care vor fi zis lui Dumnezeu cândva în viaţa lor „facă-se voia Ta” şi ceilalţi, cărora Dumnezeu le va zice „facă-se voia ta”. Voia mea este iadul. Şi dacă învăţ „în Duh şi în adevăr” să fac voia lui Dumnezeu (nu un fel de disciplină; trecem şi prin asta, dar trebuie să creştem în ele şi să mergem dincolo, să înţelegem „în Duh şi în adevăr” toate lucrurile: „că Duh este Dumnezeu şi Adevăr este unul din numele lui Hristos”), vom vedea că ascultarea lui Dumnezeu, chiar atunci când pare să ne prigonească mai rău, este spre desăvârşirea noastră. Ce poate fi mai cumplit ca după 15 ani de atâtea nevoinţe (cum a avut Sfântul Siluan, căci în fiecare noapte nu dormea mai mult de 2 ore pe un scăunel fără spetează), să audă de la Dumnezeu: „Ţine-ţi mintea în iad”, adică rămâi tu acolo, în iad. Ce poate fi mai cumplit decât asta? Dar dacă cuvântul lui Dumnezeu zice asta, paradoxal pentru gândirea omului căzut, atunci acela e raiul, cum s-a adeverit în cazul Sfântului Siluan. „Împărăţia  lui  Dumnezeu”  este  a zice  lui Dumnezeu  -  şi să ne dea  Domnul  cu  adevărat înţelegerea asta, să putem să zicem şi noi deplin cândva în viaţa noastră – „Doamne, facă-se voia Ta!” în orice împrejurări, în orice stare am fi, cum zicea Hristos, ca Om, în Ghetsimani, dus până la capătul putinţei Lui şi dincolo. Până şi El s-a rugat Tatălui: „Părinte, toate sunt cu putinţă Ţie. Treacă paharul acesta de la Mine! Şi, totuşi, nu voia Mea, ci voia Ta”. Asuda de acum stropi de sânge. Un medic ar fi descoperit că, clinic vorbind, acela era momentul când, omeneşte, ar fi trebuit să moară Hristos. Ceva în Trupul Lui a cedat şi, de aceea, a asudat stropi de sânge. Chiar şi atunci dragostea Lui pentru Tatăl a fost aşa încât a zis:  „Totuşi, voia Ta”. Mai târziu, pe Cruce, după ce a putut să strige, pe de o parte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit?”, poate, în câteva minute, să zică: „Părinte, în mâinile tale Îmi încredinţez Duhul”. Părintele acesta, Dumnezeul acesta, Care L-a părăsit, mai are încă încredere în El? Da, mai are încredere în El. Şi-I încredinţează Duhul în clipa morţii. Cineva analizează: nu I-a căzut capul pentru că a murit, ci de bunăvoie a plecat capul şi şi-a dat Duhul. Evanghelia Sfântului Ioan precizează momentul când Iisus a spus: „Stăpânire am a-Mi pune sufletul şi stăpânire am să-L iau înapoi, această poruncă am primit de la Tatăl”. Şi pentru Omul Iisus era tot voia lui Dumnezeu şi nu voia Lui omenească. Intenţionat Îl pomenesc de multe ori pe Iisus ca Om, căci subliniez Omul; Dumnezeu Atotputernic nu m-ar atinge, că Dumnezeu poate orişice. Prefer să văd dacă aşa ca Om poate să facă ceea ce mă uimeşte. Aşa este pe de o parte mai uimitor, pe de altă parte mângâietor, căci înseamnă că şi eu, om fiind, port aceeaşi fire şi pot şi eu să încerc, în orice caz, să nădăjduiesc că pot ajunge unde-mi porunceşte Hristos să ajung şi-mi arată calea, care ar fi El Însuşi. El ca Om avea dragostea asta de Dumnezeu, care în orice aspect al morţii avea mai multă încredere în voia lui Dumnezeu decât în voia lui omenească. Hristos era Om, dar avea o voie nepăcătoasă. În Hristos nu a existat păcat. Ce este păcatul? Cum de a fost Om adevărat dacă nu a trăit păcatul? Noi, toţi oamenii, trăim păcatul. El n-a cunoscut starea noastră, a păcatului? Şi atunci, cum ne poate mântui din păcat? A cunoscut urmările păcatului, slăbiciunea trupului, până şi putinţa de a muri, de a se pogorî în iad cu sufletul. Însă, păcatul nu este ceva care există în sine, aşa cum şi iadul nu este ceva care există în sine. Un păcat nu este decât scâlcierea unei dreptăţi; un viciu nu este decât scâlcierea unei virtuţi; iadul nu este decât scâlcierea Împărăţiei Cerurilor, a raiului. Răul nu există fiindcă nu există decât ce a făcut Dumnezeu. Dumnezeu în fiecare zi a zidirii a văzut că tot ceea ce a făcut era bun, că era bine, cum zice Facerea. În a şasea zi a văzut că toate erau bune foarte. Deci, răul nu poate exista, iad nu poate exista. Dacă o să fiţi la slujba dinaintea Crăciunului, o să auziţi acolo o paremie, o pericopă din proorocia Profetului Varuh (capitolul 4), unde prooroceşte de Hristos lucruri minunate: Îl arată ca „Legea care va dăinui în veci” şi vorbeşte de Hristos ca Cel care „a ales toate căile dreptăţii”. Ce este această alegere? Vorbeşte de Hristos ca fiind Dumnezeu, Care va veni şi va locui cu oamenii. Pe Dumnezeu Îl ştim ca Cel care este din veci şi mai înainte de veci, nu are o devenire, nu are nevoie să facă o alegere între una şi alta. Este deci doar o expresie proorocească la nivelul înţelegerii noastre, ca să înţelegem că Dumnezeu este Persoană (nu este ceva care există şi nu poate să fie altceva) şi ca Persoană are libertate să trăiască într-un fel sau altul, să aleagă – în termenii lui Varuh – între una şi alta (în termenii noştri). Dragostea lui Dumnezeu, bunătatea nesfârşită a lui Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu care nu este întuneric, cum zice Sfântul Apostol Ioan, este o alegere liberă a lui Dumnezeu, nu că nu poate altceva sau că nu ştie altceva. Făptura şi – paradoxal iarăşi – numai făptura care are chipul lui Dumnezeu, ea – îngerul sau omul –   poate să facă o altă alegere tocmai pentru că avem chipul lui Dumnezeu. Acea altă alegere este căderea de la devenirea noastră, de la îndumnezeirea noastră şi aceasta este ceea ce reprezintă tot ceea ce este rău în „cele de sub ceruri”, adică în tot cosmosul făurit de Dumnezeu, în lumea îngerilor şi în lumea oamenilor. Animalele nu pot decât să-şi trăiască legea lor, pe care noi o vedem ca bună sau rea, că ne convine sau nu ne convine, dar e o lege. Aşa l-a făcut Dumnezeu, ştie El pentru ce – câteodată mai dibuim şi noi de ce Dumnezeu o fi făcut aşa – însă animalul nu poate să-şi depăşească măsura. Omul şi îngerul poate. Orice alegere care nu este dumnezeiască, care nu coincide cu ceea ce a ales Dumnezeu mai înainte de veci, ca să fie ceea ce este El (şi care se rezumă la un singur cuvânt: dragostea, care rezumă toate poruncile şi proorociile), orice alegere în afara acestei viziuni – care poate fi făcută de făptura liberă care poartă chipul lui Dumnezeu – este răul, este păcatul, este viciul, este iadul.

Începutul contemplării este viziunea propriilor păcate

Căderea omului de la Dumnezeu a fost o cădere prea timpurie, nu că o cădere şi-ar avea o vreme a ei, ci timpurie în sensul că dacă Adam ar fi putut să-şi facă nevoinţa în Duh şi în adevăr, prin care Dumnezeu i-ar fi deschis ochii, şi, treaptă după treaptă, ar fi ajuns până la şederea de-a dreapta Tatălui, poate că ar fi rămas în lume o experienţă mai bogată de Dumnezeu. Dar, cu căderea lui dintru început s-a poticnit de primul prag, de prima ispită. Ce înseamnă ispită? Înseamnă încercare. La prima încercare care i s-a pus în cale a căzut. Omul a rămas fără experienţă dumnezeiască îndestulată. Istoria a devenit o căutare a omului, o căutare de a-şi regăsi Dumnezeul pierdut, de a-şi regăsi firea pierdută, de a-şi regăsi originea de unde provine. Sensul adevărat al acestei istorii tragice a fost regăsirea lui Dumnezeu. Regăsirea lui Dumnezeu nu aşa ca un interes academic, ca să ştim despre Dumnezeu cât mai multe şi când murim să fim oamenii cei mai educaţi din cimitir… Important era, găsindu-ne şi originea şi ţelul, să ajungem să-l dobândim. Mi-am  amintit  acum  de  un  tânăr  din  Bucureşti  care  acum  mulţi  ani  (avea 16-17  ani),  în deznădejdea pe care toţi o cunoaştem, îi întreba pe oameni: „De ce m-am născut?”. Este o întrebare care pare a fi puţin trăsnită. Oamenii mari ar trebui, din experienţa vieţii lor, să înţeleagă ceva mai adânc întrebarea aceasta. El primea răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?”. Nu, nu are nimic mai bine de făcut decât să ştie de ce şi pentru ce s-a născut în lumea aceasta. Răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?” îl socotesc criminal. Oamenii nu ştiu ce fac când dau răspunsuri de felul acesta. Ei înşişi nu au răspunsuri. Zicând „criminal” nu vreau să-i incriminez pe acei oameni, îi înţeleg prea bine, căci nici ei nu ştiu. Şi eu am străbătut viaţa căutând şi neînţelegând, până acolo unde Părintele Sofronie a fost primul prin care am început şi eu să trăiesc, să înţeleg, să aibă viaţa mea un început de sens. Acestea sunt lucrurile pe care am încercat şi încerc să le împărtăşesc în cuvântările pe care le-am ţinut aici şi în alte părţi. Pe această linie, cel mai deplin sens al vieţii se conturează în cuvântul acesta proorocesc: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, dacă îl înţelegem. Un motiv pentru care Părintele Sofronie îl socotea teologic mai desăvârşit este pentru că ne împărtăşeşte o înţelegere teologică mai dreaptă despre Dumnezeul nostru şi despre sensurile vieţii. Dacă îl înţelegem drept îl putem trăi şi noi la nivelul nostru.

Revin la întrebarea: „Cum să îmi ţin mintea în iad?”. Dintr-o experienţă pe care, pesemne, o avusese Părintele Sofronie cu mai mulţi, ne spunea: „Voi să nu încercaţi să faceţi ca Siluan pentru că unii au ajuns în spitalul de nebuni!”. Cred că vorbea de oameni care îşi închipuiau că-şi ţin mintea în iad socotind că atunci când or să ajungă acolo, nu vor deznădăjdui, sau cine ştie ce gândeau… Aceasta este o lucrare a închipuirii omului şi, fiind închipuire, nu are realitate, nici nu are puterea ascultării că e tot omul care-şi face voia proprie. Voia proprie îl duce în iad sau la spitalul de nebuni – care, de multe ori, nu diferă mult de descrierile iadului pe care le citim în diferite scrieri. Expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” a fost înţeleasă de Siluan ca un îndemn să nu încerce prin propria sa putere, cu de la sine putere, prin rugăciune, prin nevoinţă, prin străduinţă, prin efort omenesc, prin nedormire, prin nemâncare, prin metanii etc. să iasă din acel iad că nu va putea niciodată. Să nu încerce nici să-şi închipuie altceva. Noi, de multe ori, ne închipuim: da, sunt rău, dar nu sunt aşa de rău ca acela, nu sunt ca Hitler care a provocat un război mondial etc. Asta este a trăi într-o închipuire, iarăşi în iad. A încerca să ieşi din asta este o nevoinţă. Dumnezeu îngăduie şi asta, dar ajungem să vedem că nu asta ne mântuieşte. Dacă traduc acum expresia:  „Ţine-ţi mintea în iad…” în cuvinte accesibile gândirii noastre, trăirilor noastre şi în limbajul nostru modern, aş zice: „Omule, fii realist!”. „Ţine-ţi mintea în iad…” este la nivelul nostru, nu că să încercăm să ajungem până acolo, în iad. Dacă ajungem la măsurile Sfântului Siluan, ale Sfântului Antonie o să cunoaştem iadul deplin, care este unde suntem acum; iadul este starea noastră  reală,  dar  prin  dumnezeiască  pronie  ne  este  ascuns  pentru  că  n-am  putea  să  nu deznădăjduim. Însă, ce vedem că este starea noastră, aceea să o şi acceptăm. Să nu încerc să gândesc în sinea mea, să nu încerc să mă văd altceva, să nu încerc să muşamalizez starea mea. Când mă duc la preot şi îmi spovedesc păcatul, câteodată chiar cu durere, aceasta este deja este o doză – la nivelul meu de înţelegere, de trăire – de a-mi ţine mintea în iad. Am cunoscut ambele părţi ale spovedaniei – şi ca cel care se spovedeşte şi ca cel care primeşte spovedania – dar nimic nu mi-a fost mai obositor ca duhovnic decât să aud spovedanie de genul: „Părinte, eu n-am făcut mare rău, n-am ars casa nimănui, n-am făcut asta, n-am făcut aia…”. Obositor şi plicticos fiindcă simt că omul nu şi-a găsit încă lumea, făgaşul. Când auzi, câteodată, spovedanii cumplite, sfâşietoare, dintr-un suflet care reprezintă un zbucium, care caută ieşire din asta, parcă şi duhovnicul învie şi, paradoxal, pe păcătoşii cei mai mari i-am iubit cel mai mult şi în mod spontan şi cu o iubire care, curios, stinge şi lucrările patimii în om. Am înţeles ceva din cuvântul Mântuitorului când zice: „Mai mult se bucură Dumnezeu şi îngerii de un păcătos care se pocăieşte decât de o sută de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă”. „N-au nevoie…” – o, ce întuneric împovărător ideea acesta că n-am nevoie! Dar, să ne dea Dumnezeu înţelegerea care este, cu precădere, puterea de a purta viziunea păcatului meu propriu şi înţelegerea de a spovedi. A spovedi – ca şi rugăciunea – nu este numai a mă duce şi a face ceva şi gata. A spovedi este o stare a duhului în care să trăim permanent, o conştientizare permanentă, un realism duhovnicesc permanent în care trăim. Şi, dacă ne învredniceşte Dumnezeu să vedem mai mult întuneric în viaţa noastră, să ne bucurăm că măcar vedem. Nu ne putem bucura de ce vedem, dar putem să ne nevoim. La început ne bucurăm că măcar vedem. Ce se întâmplă cu „vedem”? Se întâmplă că ni se dezvoltă văzul duhovnicesc. Părintele Sofronie are o carte: „Naşterea în Împărăţia cea neclătită” a cărei primă parte e mai grea pentru majoritatea pentru că e mai teologică, dar la sfârşit sunt nişte capitole scurte care sunt accesibile  tuturor.  Într-unul  din  ele  zice  că „începutul  contemplării  celei  adevărate  este  viziunea propriului său păcat”. În acest sens trebuie să înţelegem cuvântul că a-ţi vedea păcatul (iadul) este deja o lumină pe care ne-o arată, îmi arată că sunt păcătos, deci lumina lucrează în mine. Părintele Sofronie zicea că acesta este începutul contemplării în sensul că acea lumină care acum îmi arată întunericul (iadul) meu – încă un motiv pentru „a nu deznădăjdui” – este lumina pe care o voi contempla în sfârşit ca lumină, în sfârşitul procedeului pocăinţei. Pocăinţa nu este doar o tânguire pentru boacănele pe care le-am făcut, nu este numai părere de rău. Este ceva mult mai intens decât o părere de rău, este o căinţă, este o mişcare  duhovnicească,  un  avânt  către  cele  veşnice,  care  trece,  la  început,  prin  contemplarea întunericului. Părerea de rău este un bun început pentru că de undeva trebuie să porneşti şi nu cred că poţi porni decât de acolo de unde te afli real. Aţi recunoaşte starea reală unde eşti este realism, este deja un fel de „a ţine mintea în iad”.

Calea spre mântuire şi spre vederea lui Dumnezeu

Dacă mă gândesc la viziunea întunericului în care mă aflu, întuneric de nestrăbătut, poate că o să înţelegem că îmi este cu neputinţă să ies din el. Dar dacă îmi aduc aminte şi de cealaltă realitate a cuvântului lui Dumnezeu, acel „şi nu deznădăjdui” îmi este ca o mângâiere. Sfântul Isac Sirul îi spune cuiva care, pesemne, era în nevoinţa aceasta dură: „Când încep gândurile hulei să te împresoare – era un moment care-i venea acelui nevoitor când nu mai avea putere să lupte cu gândurile – înfăşoară-te în mantie şi dormi”. Părintele Sofronie a zis un cuvânt asemănător: un pustnic, Vladimir, venise la el în ziua de Paşti sau în lunea după Paşti şi l-a rugat pe Părintele să-i spună un cuvânt de mântuire. Părintele Sofronie i-a împărtăşit ceea ce trăia el încă de mulţi ani de zile la mănăstire. L-a primit cum se primeşte la Muntele Athos, fiind în tradiţia rusă i-a făcut un ceai, i-a dat nişte dulciuri. Venind cu ceaiul Părintele Sofronie i-a spus: „Părinte, trăieşte în deznădejdea în care trăieşte tot nevoitorul până ajungi la margine şi, când simţi că începi să cazi în hău, ia o ceaşcă cu ceai”. E acelaşi cuvânt ca al Sfântului Isac Sirul: „Înfăşoară-te în mantie şi trage un pui de somn”. Dar e acelaşi cuvânt esenţial şi ca al lui Siluan („Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”). Acesta este cuvântul care l-a câştigat pe Părintele Siluan ca duhovnic Părintelui Sofronie. A doua zi – povestea Părintele Sofronie -cobora de la etajul trei al Mănăstirii Pantelimon (unde era) şi trecea prin curtea mănăstirii, între biserica principală şi trapeză. Pe după biserică vede, venind de la poarta principală, pe Părintele Siluan. Părintele Sofronie avea o aşa mare cinstire pentru omul acesta – eu am bănuit mulţi ani că l-a văzut în lumină pe Siluan,  ca  Sfântul  Simeon  Noul  teolog  pe  duhovnicul  lui,  Sfântul  Simeon  Evlaviosul (din  cartea „Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu” se vede ca aşa a şi fost, îl văzuse în lumină. Dacă l-a văzut aşa, avea o sfântă frică faţă de omul acesta: nu am zic frică de…, ci am zis frică faţă de… înţelegeţi puţin diferenţa). Şi întotdeauna ceda mult mai mult loc de trecere decât era nevoie. Astfel, văzându-l pe Siluan se dă către trapeză ca să-i lase locul să treacă, aşa avea o frică, o cinstire deosebită. De această dată, Siluan vine drept spre el şi zice: Părinte Sofronie, a venit la tine ieri Părintele Vladimir? Reacţia Părintelui Sofronie a fost: „Am greşit!”. În viaţa mea nu am văzut un om mai atent la cuvânt decât Părintele Sofronie. Ar trebui, mai ales noi, neamul nostru, să băgăm de seamă, că prea e ieftin cuvântul în trăirea noastră, a românilor. O zic ca un român, nu ca un judecător al românilor. Însă, să luăm aminte! În reacţia lui, Părintele Sofronie zice: „Am greşit!”. Siluan zice: „Nu, cuvântul a fost drept, dar era peste măsura părintelui. Vino la noi în chilie”. Aceea a fost ziua când Siluan i-a prezentat Părintelui Sofronie scrierile lui, pe fiţuici, pe orice hârtie găsea el acolo şi scria aşa cum îi venea în duh în acele seri. I-a arătat cu precădere acest cuvânt: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Asta a fost pentru Părintele Sofronie o revelaţie, în sensul că a fost o confirmare a fenomenului pe care el îl trăia, în care credea că a putut să spună cuvântul şi lui Vladimir, adică trăia în deznădejdea asta faţă de păcătoşenia lui, faţă de îndepărtarea lui de Dumnezeu şi nu înţelegea de ce, când deznădejdea asta se împuţina, parcă era mai mort decât când era în adâncul acela al deznădejdii, în clocotul acela. Acum a înţeles de la Siluan că asta era calea nevoinţei. Dar cuvântul acesta era calea desăvârşiţilor şi nu era vreo aberaţie pe care o trăia el; pe de o parte zic aberaţie, pe de altă parte, totuşi, nu credea că era aberaţie că nu i-ar fi zis lui Vladimir cuvântul acela. Dar acum acest cuvânt l-a câştigat pe Siluan ca duhovnic şi pe Părintele Sofronie ca singurul om cu care acum putea să împărtăşească experienţa lui mai deplin şi avea să călăuzească şi după moartea sfântului pe Părintele Sofronie. Cât ne mărturiseşte el, atât putem şti, dar vedem destulă analogie între viaţa lui şi a lui Siluan ca să înţelegem că a ajuns undeva pe aceleaşi culmi; cine mai departe, cine mai aproape – asta Dumnezeu ştie. Părintele Sofronie spunea: nu încercaţi să faceţi ca Siluan. Dar a zis: totuşi, cuvântul acesta reprezintă structura vieţii duhovniceşti, structura călătoriei noastre duhovniceşti dintru nefiinţa noastră până la, ceea ce mărturiseşte Părintele Sofronie, că trebuie să ajungem toţi la vederea lui Dumnezeu. De multe ori zicea: şi cum să-L vedem pe Dumnezeu? Aşa cum este sau aşa cum nu este? Titlul cărţii (pe care nu Părintele Sofronie l-a dat): „Vom vedea pe Dumnezeu precum este” Părintele Sofronie nici nu a îndrăznit să lase titlul acesta. Era un titlu pe care l-a dat cel care l-a tradus în franceză, Părintele Simion. Părintele Sofronie nu îndrăznea să-i îngăduie. O lună de zile s-a luptat şi ne-a rugat şi pe noi să găsim un titlu pentru cartea asta şi până la urmă a cedat şi a zis că se îndreptăţeşte: cum să-L vedem pe Dumnezeu? Cum este sau cum nu este? Şi cum să-L vedem pe Dumnezeu? În închipuirile noastre? Nu. Să Îl vedem în Duh şi în adevăr, prin calea pocăinţei. Deci, nu prin închipuire, nu încercând să-l imităm pe Siluan. Dacă înţelegem drept, cuvântul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” este însăşi structura vieţii duhovniceşti. Drept înţeles partea întâi a cuvântului înseamnă şi reprezintă realismul cu care să trăim, iar realismul  duhovnicesc  este  încă  un  nume  pentru  virtutea  smereniei.  Tot  Părintele  Sofronie  zice: „Mândria încearcă să-şi închipuie o lume şi să trăiască în ea. Smerenia primeşte lumea aşa cum a zidito Dumnezeu”. Pot adăuga că primeşte şi realitatea păcatului aşa cum o vede, începând cu mine însumi. Mândria încearcă să-şi iasă din viziunea asta, smerenia primeşte că asta sunt, Doamne! Însă, smerenia cuprinde şi cealaltă latură („nu deznădăjdui”) a cuvântului şi a realităţii, încrederea în cuvântul lui Dumnezeu şi tot Părintele Sofronie defineşte smerenia ca fiind „acea calitate a iubirii dumnezeieşti care se dăruieşte celui iubit fără întoarcere asupră-şi”. Deocamdată subliniez că deci smerenia este o calitate a iubirii, ţine de dragoste. Şi dacă ţine de dragoste, smerenia are încredere în Dumnezeu, încredere, poate la început, intuitivă, mai pe urmă întărită şi de experienţă şi de primirea cuvintelor dumnezeieşti. Tot smerenia este cea care înţelege ce înseamnă:  „..şi nu deznădăjdui” şi o înţelege nu ca o interdicţie în plus – de altfel, nu există interdicţii în Dumnezeu. Nu există interdicţie în Dumnezeu, dar noi, păcătoşii, proiectând asupra lui Dumnezeu starea noastră, mentalitatea noastră, vedem tot felul de lucruri interzise. Vedem şi în acest: „Nu deznădăjdui!” încă o interdicţie în plus. „Ţine-ţi mintea în iad…” este, pur şi simplu, realismul pe care-l trăim fiecare la nivelul nostru, acum. „Nu deznădăjdui” este dumnezeiasca mângâiere prin care înţelegem că orice se întâmplă în viaţa omului, în gândul lui Dumnezeu şi în atotputerea lui Dumnezeu nu este decât o cale spre mântuire. Am văzut câţiva oameni murind de cancer, cu o credinţă aşa de minunată încât îmi venea să cânt, cu canonul Sfântului Teodor Tiron, că „mari sunt lucrările credinţei!”. Am văzut cum Dumnezeu, pe acei oameni care s-au dat în mâinile Lui, i-a răsfăţat până la moarte, în unul sau două cazuri nici nu au murit, ci şi-au revenit; se pot vindeca. Două lucruri se pot întâmpla: se pot vindeca fără urmă sau poate muri întru mai mare slavă decât bucuria de a reveni la viaţa aceasta trecătoare. Un suflet care se spovedea la mine întrezărea, prin credinţa pe care o avea, că m-aş putea trezi cu ea la uşa mănăstirii, bătând şi zicând: „Părinte, m-a vindecat Dumnezeu”. Simţeam în mine că aş fi făcut o nevoinţă să mă arăt vesel ca să nu-i stric pofta. Dar, în sinea mea, aveam şi o întristare că ar fi pierdut ceva mai măreţ şi i-aş fi zis: „Bine ai venit înapoi în lumea celor care mor!”. A fost, aşa, o trăire pe care am avut-o cândva, mai mult decât doar un gând trecător. Simţeam că, pe de o parte, nu poţi să doreşti omului moarte, dar, parcă nu aş fi dorit să văd slava asta în ea, ci slava cealaltă şi asta a fost să fie. A murit, într-adevăr, într-un mod minunat! Cuvântul  „Ţine-ţi mintea în iad” exprimă realitatea, realismul duhovnicesc reprezintă virtutea smereniei,  virtutea  smereniei  este  şi  o  calitate  a  dragostei,  iar „nu  deznădăjdui”  este  mângâierea dumnezeiască. Ce mângâiere? Mângâierea că nu există păcat, nu există adânc al iadului, nu există şi nu poate exista o stare limită de unde Dumnezeu să nu poată scoate pe om. Hristos a trăit toate urmările păcatului şi un iad mai adânc decât a cunoscut Hristos sunt sigur că nimeni nu a cunoscut.  „Talpa iadului”, cum zice popularistica noastră, nu este mai prejos decât ce a cunoscut Hristos. Şi dacă ar fi existat, n-ar fi fost atotputernic. Părintele Sofronie spunea: „Pe Hristos nici un om nu-l poate ajunge în slava Lui, dar nici în smerenia Lui”. Şi ajungând până acolo, nu există om, nu există situaţie din care Dumnezeu să nu poată mântui. Ce aş zice unuia care deznădăjduieşte? Nu ştiu. Şi am întâlnit mulţi şi de multe ori n-am ştiut. Depinde şi de om şi de ceea ce poate primi omul, de cât grai comun am împreună cu omul, de câtă înţelegere. De mine depinde dacă eu pot să-l înţeleg destul de bine sau nu. Spun asta şi pentru duhovnici: trebuie să ne îmbogăţim rugăciunea şi experienţa ca să putem ajuta pe cei care vin la noi. Există o calitate a deznădejdii care este ucigaşă: de ea nu este nevoie. Poţi până şi trăi o oarecare deznădejde şi a contempla efectele deznădejdii, ţinând cuvântul lui Hristos, fără ca deznădejdea să te mai afecteze. Când zic „deznădejde” am în vedere două lucruri: pe de o parte trăirea omului, pe de altă parte realitatea. Un om –   revin la cei bolnavi de cancer, de care vă spuneam, care de acum nu mai vede decât o perioadă relativ scurtă de viaţă şi sfârşitul acestei vieţi, putem să zicem că este o deznădejde la nivel faptic, obiectiv. Dacă omul nu trăieşte cu deznădejde – aşa cum a fost cazul celei de care vă vorbeam – aceasta este lucrarea minunată a lui Dumnezeu şi marile faceri ale credinţei.

***

De mult am vrut să vorbesc mai mult despre cuvântul acesta al lui Siluan. De acum 14 ani cineva mi-a scris o scrisoare, cerându-mi să-i spun mai mult despre cuvântul acesta dat Sfântului Siluan şi prin el nouă. În toţi aceşti ani mi-a fost în gândul şi în vederea mea, în căutările mele şi acum mi-a venit sub forma aceasta. Cred că nu greşesc, zicând că acest cuvânt al lui Siluan este cuvântul cu precădere proorocesc. Este cuvântul prin care, dacă-l înţelegem drept, la nivelul nostru (şi nu pot intra în multe amănunte, dar Domnul să vă dea fiecăruia şi fiecărui duhovnic înţelegerea pentru fiecare caz aparte), cuvântul  acesta  ne  dă  nouă,  la  nivelul  nostru,  adevărata  linie  a  călătoriei  spre  mântuire.  Iar,  în desăvârşirea lui, este cuvântul pe care, trăindu-l, încetăm a trăi doar momente de har ca experienţă, ci harul începe să devină (din ce în ce mai statornic) firea noastră şi sfârşitul esenţial al călătoriei noastre pământeşti. Asta în esenţă, fiindcă e nevoie de ani. Şi Sfântului Pavel i s-a dat vreme încă. El zicea: „Pentru mine mai de folos este să mă duc şi să fiu cu Hristos, dar pentru voi mai de folos este să rămân încă, pentru a întări Biserica”. Deci, sunt mai multe pronii în viaţa omului, şi pentru el însuşi şi pentru semenii lui. Şi aşa au fost, cred (pentru semeni), şi cei 20 de ani de chin al Părintelui Sofronie în viaţa aceasta din ce în ce mai vitregă, pentru unul care deja îşi făcuse „paşaportul” şi cumpărase „biletul” pentru ultima călătorie. Dar pentru noi a trebuit să-l mai ţină Dumnezeu în viaţa asta.  Cuvântul lui Siluan este cuvântul sfârşitului acestui veac, săvârşitului sau desăvârşitului acestui veac prin care, deja, avem un picior în veacul celălalt. Sau – ca să luăm din nou pilda geneticii trupeşti -desăvârşirea  pruncului  în  pântecele  maicii,  care,  de  acum  născându-se,  poate  să  vieţuiască,  să supravieţuiască în noul mediu în care este menit să vieţuiască.


Parintele Rafail Noica – Audio: “Dumnezeu nu gandeste ca noi”

Fisier audio:

 

Parintele Rafail Noica – Dumnezeu nu gandeste ca noi

Pentru download, click dreapta… save target as…

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 62 other followers